The Crazies (2010)

Cu: Timothy Olyphant, Radha Mitchell, Joe Anderson

Regia: Breck Eisner

Scenariul: Scott Kosar, Ray Wright

Rating: R for bloody violence and language

“The Crazies” este un remake după clasicul omonim al lui George A. Romero din anii ’70. De fapt, este încă unul din acele remake-uri care copiază originalul scenă cu scenă. Îmi vine greu să-mi imaginez cum astfel de filme continuă să primească undă verde de la studiouri. Oare originalele au atât de mulţi fani, cât să devină tentante din punct de vedere al profitului ? Şi dacă nu e vorba de bani, ce anume din ideea de a copia un film întreg, le face să devină atât de tentante pentru producători ? Făcând insa abstracţie de orice părere legată de remake-uri, “The Crazies” nu e chiar un film prost.

Povestea, pe scurt, se petrece într-un orăşel american, lovit de o epidemie de nebunie. Armata închide accesul în oraş, iar o mână de supravieţuitori încearcă să scape şi de soldaţi şi de virus, cu atât mai mult cu cât cel din urmă este creaţia armatei. În mare este o poveste cu zombie, deşi cei loviţi de virus nu preferă carnea de om, ci pur şi simplu înnebunesc şi purced la a tortura şi ucide cât mai sângeros posibil. Apoi soldaţii, şi ei personaje negative, au o singură misiune, aceea de a anihila întreaga populaţie a orăşelului.

Filmul are o parte bună şi o parte rea. Partea bună este că ar fi ceva mai inteligent decât remake-ul obişnuit (în special cele produse de Michael Bay). Este relativ bine scris şi regizat, cu destul momente tensionate, atmosferă paranoică şi violenţă pentru a satisface fanii genului (dar nu atât cât să îndepărteze restul lumii). Partea mai puţin bună este aceea că nu aduce nimic nou, doar lucruri preluate din cultura horror, mult prea familiare pentru a mai fi distractive.

Astfel, “The Crazies” rămâne doar un alt remake, ceva mai inteligent, însă nu destul cât să devină memorabil. Nu-mi pot imagina un film mai bun cu subiectul acesta, însă sunt sigur că merită efortul de a inventa o poveste nouă (altă locaţie, alte personaje) pe aceeaşi idee, în loc să vedem acelaşi film într-o variantă updatată. Şi cel mai rău este că vor mai urma astfel de remake-uri.

Trailer : Splice (2009/2010)

Produs de Guillermo del Toro si regizat de Vincenzo Natali (“Cube”), “Splice” spune povestea a doi oameni de stiinta, interpretati de Adrien Brody si Sarah Polley, care efectueaza un experiment radical, care presupune combinarea ADN-ului uman cu cel animal. Rezultatul este o femela hibrid, cu o evolutie ultra-rapida, inteligenta, si, in spiritul filmelor horror, extrem de periculoasa. Laudandu-se cu o controversata scena de sex intre Brody si creatura hibrid, filmul isi propune explorarea limitelor morale si umane ale stiintei, precum si un spectacol horror a la “Alien”.

The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Trailer : Predators (2010)

“Predators” este un sequel direct (nu un reboot, cum se credea initial) al primului film din seria Predator. Scris si produs de Roberto Rodriguez (“Sin City”) si regizat de Nimrod Antal (“Armored”, “Kontroll”), filmul se distanteaza de esecul celor doua oribile filme “Alien vs. Predator” si se apropie mai mult de spiritul originalului.


Predators - Trailers

Trailer : Robin Hood (2010)

Ridley Scott revine la genul său preferat : epicul istoric. Continuând stilul evenimentelor paralele cu istoria reală, după cum a fost cazul filmelor “Gladiator” şi “Kingdom of Heaven”, “Robin Hood” va fi probabil un mare risc pentru Scott. “Kingdom of Heaven” a fost un eşec răsunător la box-office, în mare parte datorită certurilor cu studiourile şi aşteptărilor exagerate ale publicului. Ediţia Director’s Cut (extinsă cu aproape o oră) a acelui film, a reparat multe din neajunsuri şi a dovedit că este o realizare cinematografică notabilă (şi unul din filmele mele preferate). Sper ca “Robin Hood” să nu aibă şi el parte de corecţia unei variante extinse pe DVD. Arată promiţător, dar aş fi preferat să nu recurgă la strategie de marketing de tipul “story of the man behind the legend”. “King Arthur” a venit cu aceeaşi abordare şi a fost o mare dezamăgire.


Robin Hood / Trailer C

Trailer : Iron Man 2 (2010)

Omul de oţel se întoarce pe marele ecran în această vară, însoţit de noi personaje din benzile desenate. Pentru cunoscători, aceştia sunt Black Widow, Whiplash şi Nick Fury. Pentru restul lumii, ei sunt Scarlett Johansson, Mickey Rourke şi Samuel L. Jackson. Favreau revine ca regizor, iar scenariul poartă semnătura nou-venitului Justin Theroux, care a mai colaborat la scenariul lui “Tropic Thunder”. Filmul arată deocamdată frumos. Promite acelaşi amestec de acţiune furioasă şi umor inteligent. Va îndeplini aceste promisiuni ? Vom vedea.

Edge of Darkness (2010)

Cu: Mel Gibson, Ray Winstone, Danny Huston
Regia: Martin Campbell
Scenariul: William Monahan, Andrew Bovell
Rating: R for strong bloody violence and language.

Regizorul Martin Campbell îşi face un remake după propria sa mini-serie BBC de 6 episoade, punându-şi la bătaie talentul pentru a restartă, de data aceasta nu o franciză, cum a făcut cu seria James Bond (de două ori chiar, în 1995 cu “Goldeneye” şi în 2006 cu “Casino Royale”), ci cariera de actor a lui Mel Gibson. “Edge of Darkness” este o încercare de revenire la stilul filmelor violente cu conspiraţii şi răzbunări din anii ’80, stil care i-a prins atât de bine lui Mel în trecut. Şi, de bine, de rău, chiar funcţionează.

Thomas Craven (Mel Gibson) este un detectiv criminalist în Boston, a carui fiica este ucisă chiar în faţa lui, ceea ce-l împinge într-o investigaţie care-l vă târa în tenebroasa lume a corporaţiilor, unde va da nas în nas cu operaţiuni guvernamentale de muşamalizare, martori intimidaţi şi asasini plătiţi care se plimbă de colo-colo în SUV-uri negre. Fata lui lucra pentru Northmoor, o companie despre care descoperise că fabrică în secret armament nuclear. Acum, depinde numai de Mel să-şi răzbune fata, să-i facă praf pe băieţii răi şi să-l demaşte pe directorul companiei, Jack Bennet (Danny Huston). Material numai bune ca să pui de un trailer. Parcă şi auzi vocea aceea pătrunzătoare care povesteşte chestiile astea.

Cel mai important de reţinut dacă vă decideţi să vedeţi acest film, este faptul că este o trimitere (mai mult sau mai puţin directă) la thillerele conspirative ale anilor’ 80. Astfel, nu e întotdeauna coerent, şi faptul că povestea unei mini-serii de 6 ore a fost condensată într-un film de nici 2 ore, face că evoluţia naraţiunii să pară rasolită. Dacă mini-seria întreţinea misterul şi tonul întunecat cu un ritm lent, aici filmul trebuie să menţină aceeaşi atmosferă, orientându-se în acelaşi timp spre acţiune mai multă, modelată după stilul tipic de interpretare intensă a lui Gibson. Într-adevăr, Mel e ca în vremurile lui bune când juca în “Lethal Weapon” şi “Mad Max”, dezlănţuit şi exagerat pe cât posibil, însă, evident, mai potolit, corespunzător vârstei. Mă temeam că-l voi vedea încercând cascadorii a la James Bond, dar slavă Domnului, nu este cazul.

Pe lângă Mel, mai este un personaj interesant, Jedburgh (Ray Winstone), care se descrie ca fiind “omul care te împiedică de la a face legătura între A şi B”. Misiunea lui ar fi trebuit să fie aceea de a-l elimina pe Craven înainte ca acesta să devină o ameninţare pentru “siguranţa naţională”, dar e ceva la Craven care îl intrigă. Au parte de câteva discuţii destul de lungi şi interesante, iar într-o altă scenă aflăm că Jedburgh este pe moarte, suferind de o boală nespecificata (bănuiesc că e vorba de cancer). Toate acestea duc la un gest neaşteptat al lui Jedburgh spre sfârşit, pe care nu îl voi dezvălui. Motivaţiile sale rămân un mister, că întreg personajul de altfel. Are o anumită profunzime, care însă nu pare dusă până la capăt. Te intrigă, dar simţi că ceva lipseşte (poate încă patru ore de film).

Întregul film e plin de astfel de mici contradicţii. Are un ritm lent, care însă intră în conflict cu povestea condensată, care evoluează mult prea rapid. Aruncă scene de o violenţă uneori şocantă, corespunzătoare ideii de răzbunare, însă rămân doar la nivelul unor tactici şoc într-un film care altfel ar fi aproape neremarcabil ca actiune. Pare a fi un thriller psihologic interesant pe alocuri, dar până la sfârşit nu rămâne altceva decât un film cu împuşcături. Totul evoluează în direcţii contradictorii. Singurele constante sunt jocul voit exagerat al lui Mel Gibson şi personajul negativ stas al lui Danny Huston. E genul de film pe care îl savurezi tocmai datorită acestor elemente, dacă le poţi accepta pentru ceea ce sunt. Dacă acesta e cazul (la mine a fost), atunci nu trebuie să rataţi “Edge of Darkness”.