A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

Good Luck Chuck (2007)

Cu: Dane Cook, Jessica Alba, Dan Fogler, Lonny Ross
Regia: Mark Helfrich
Scenariul: Josh Stolberg

Am avut eu un presentiment în legătură cu acest film şi am încercat să o conving pe prietena mea să nu mergem, dar pricipalele mele argumente - "Nu am văzut în viaţa mea ceva amuzant cu Dane Cook” şi "Nu cred că Jessica Alba e actriţă”- au fost învinse de logica clasică: "Nu ai văzut scenetele lui de de stand up"(corect) şi "E mortală” (şi mai corect). În timp ce citeam Topul celor mai proaste 100 filme de pe Rotten Tomatoes, am dat peste acest titlu, şi mi-am amintit durerea şi regretul pe care le-am încercat atunci când am realizat că am dat 20 RON (cu floricele şi suc) pe ceva care face o obturație de canal să pară o excursie la Disneyland.

“Good Luck Chuck” spune povestea improbabilă a unui dentist (da, de acolo "obturaţie de canal"), Charlie Logan (Dane Cook), care are o calitate unică: orice femeie care are o relaţie sau se culcă cu el ajunge să se mărite cu următorul tip pe care îl cunoaşte. A fost "fermecat" când era copil şi acum, la maturitate, profită de pe urma statutului şi reputaţiei sale aducând în patul său mai multe femei decât poate face faţă, pentru că în mod evident el deţine cheia paradisului oricărei femei: căsnicia. El o întâlneşte şi se îndrăgosteşte de Cam (Jessica Alba), doctor zoolog, cu o pasiune pentru pinguini, frumoasă şi deşteaptă, dar cu propria ei trăsătură deosebită: neîndemânarea extremă. Urmează distracţia (sau nu). Evident că el are un prieten enervant şi gras care îl face să pară un prinţ prin comparaţie doar pentru că nu fură identităţi pentru ca să facă sex şi nu abuzează un grapefruit în timpul rămas. Evident că ea e fermecătoare atunci când se împiedică singură şi în general necesită supraveghere 24-24 doar ca să nu dea foc la casă în somn. Normal că se iubesc dar stă "comedia de situaţie" între ei. Normal că Dane Cook e amuzant. Şi normal că Jessica Alba poate fi savantă.

Cel mai mare defect al acestui film este că pur şi simplu nu e amuzant. Accept umorul brut. Accept glumele perverse şi/sau deplasate („Clerks”). Pot să cred că astfel de oameni există pe Pământ. Nu am probleme cu femeile frumoase cuplate cu bărbaţi comuni (mi-a placut „Knocked Up”). Pot aprecia şarmul unui bărbat amuzant (bine, recunosc: sunt fană Seth Rogen). Nu mă aştept la lecţii de viaţă sau filosofie într-un scenariu de comedie. Am râs până şi la „The Proposal”, şi era despre două clişee ambulante care se contraziceau. Dar atunci când merg la o comedie, romantică sau nu, ar fi cazul să fie amuzantă. Adică să aibă măcar o glumă inedită, inovativă şi inteligentă şi minim zece mediocre. Iar actorii principali nu trebuie să fie laureaţi Oscar, dar ar fi bine să aibă carismă şi talent comedic, să reuşească să îşi recite replicile fără să pară nişte copii de gimnaziu la sceneta serbării de Craciun care caută aprobarea mamei prin public.

Ceea ce mă aduce la a doua problemă majoră: lipsa unor actori potriviţi. Nu vreau să încep acum cu talentul actoricesc, pentru că acest scenariu nu are nevoie de aşa ceva, nici Meryl Streep nu ar putea resuscita epava asta. Dar pentru a câştiga publicul în ciuda situaţiilor neverosimile şi uneori cretine, pentru a-l face să ţină cu nişte personaje schematice şi la limita retardului, e nevoie de actori care să se facă plăcuţi fără efort. Dane Cook poate fi un tip excepţional şi un actor merituos, dar te face să vrei să îi dai palme. Indiferent ce personaj interpretează. E ca Ashton Kutcher: nu atât de grozav pe cât se chinuie cu disperare să demostreze că e, dar până şi acesta din urmă parcă pare mai relaxat atunci când "joacă un rol". Dar toată maimutăreala bărbatului copil de 30 ani nu e atrăgătoare şi nici hilară, ca să nu mai zic că e şi total depăşită. E o plăcere să o urmăreşti pe Jessica, se luminează ecranul de fiecare dată când zâmbeşte, păcat că rolul îi cere să vorbească. Îşi merită locul în orice top al frumuseţii, dar ea şi Jessica Biel par a avea aceeaşi problemă: nimeni nu ia în serios femeile frumoase. Cred că în curând o să se declare frumuseţea handicap, cu acordare de daune. Pentru că Charlize Theron e urâtă, nu aţi văzut “Monster”?

Per total, un film deja uitat de toată lumea în afară de Rotten Tomatoes şi mine, o veritabilă demonstraţie prin inducţie a faptului că e uşor să faci milioane: se ia un comic şi o frumuseţe, se adaugă sex şi glume intestinale, animale simpatice, se suprapromovează şi voila: filmul pe care toată lumea l-a văzut şi nimeni nu îl ţine minte.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.

Trick 'r Treat (2008)

Cu : Anna Paquin, Brian Cox, Dylan Baker, Leslie Bibb
Regia si Scenariul : Michael Dougherty
Rating : R for horror violence, some sexuality/nudity and language.

“Trick ’r Treat” este un film care a avut parte de o lansare extrem de ciudată. Deşi era programat să apară de Halloween în 2007, studiourile Warner Bros. au hotărat să-l amâne, probabil de frica concurenţei (“Saw”). Doi ani mai târziu, nici un fel de lansare pe marele ecran, în schimb Warner a hotărât până la urmă să capituleze şi să ofere filmului ocazia să apară, însă direct pe DVD. Şi cum Halloween-ul a fost doar acum câteva zile, am hotărât să văd şi eu ce e cu sarbatoarea asta de e toata lumea înnebunită după ea.

Filmul intercalează patru poveşti separate care au loc în noaptea de Halloween, într-un mod asemănător cu “Pulp Fiction”. Directorul Wilkins, cu un apetit pentru crimă şi o pasiune un pic prea mare pentru Halloween, cinci adolescenţi care doresc să aducă un omagiu victimelor unui incident cunoscut drept “The School Bus Massacre”, Laurie, o virgină de 22 de ani, îmbrăcată ca Scufiţa Roşie, în căutare de băieţi, şi Dl. Kreeg, un bătrân care urăşte Halloween-ul, dar care este pe cale să primească o lecţie dureroasă în ceea ce priveşte ignorarea tradiţiei. Nu doresc să intru în prea multe detalii legate de poveşti, deoarece în primul rând e mult prea distractiv să le descoperi pe parcurs, iar în al doilea rând, există synopsisuri complete şi pline de spoilere pentru doritori pe Wikipedia sau IMDb.

De ce atâta entuziasm pentru filmul acesta ? Poate, pentru că genul filmelor horror este atât de saturat în ziua de azi de aşa-numitul “torture porn” (vezi “Saw”), încât este revigorant să vezi o schimbare, un proiect independent ale cărui atuuri sunt atmosfera şi tonul jucăuş-răutăcios al naraţiunii (ca pe vremea lui “Gremlins”). Nostalgia spaimelor copilăriei permeează atmosfera întregului film, genul de sperieturi care ne făceau să dormim cu lumina aprinsă şi uşa de la dulap închisă, deşi poate filmul nu va părea prea înfricoşător (cel puţin mie nu mi s-a părut). Oferă însă destul suspans şi o atmosferă specifică unei nopţi stranii în care legendele, imaginaţia şi goticul se îmbină cu rezultate suprarealiste. În permanenţă filmul te face să te întrebi ce mai urmează şi nu dezamăgeşte. Este destul de violent, dar nu teribil de explicit, iar surpriza plăcută o reprezintă faptul că se bazează în mare parte pe efecte vizuale clasice.

Ideea filmului sugerează multă afecţiune a regizorului pentru Halloween. Din câte am citit, Michael Dougherty a mai regizat un scurt-metraj de animaţie legat de Halloween în 1996 ,”Season’s Greetings”, deci e clar că “Trick ’r Treat” este filmul pe care aştepta de mult să-l facă. Cele patru povestioare vor fi familiare ca abordare fanilor unor seriale TV precum “Tales from the Crypt”, dar datorită unui scenariu abil scris şi a unui tratament vizual excelent, materialul standard este împrospătat cu mult stil şi o abordare clar influenţată de stilul benzilor desenate. Dialogurile nu sunt însă la fel de interesante, ceea ce mie mi s-a părut a fi un minus şi o ocazie ratată de a duce mai departe umorul negru deja prezent.

“Trick ’r Treat” este filmul de Halloween perfect. Chiar dacă eu personal nu împărtăşesc ideea de a adopta sărbătoarea, recunosc că este o ocazie perfectă de a lua parte la un maraton de filme horror, iar acest film va fi cu siguranţă printre primele pe lista mea de acum încolo. Este chiar posibil ca şi cei care nu sunt fani ai genului să găsească ceva care să le placă la el. Aşa că, Amelie, încep să strâng bani pentru factura la curent, pentru că trebuie neapărat să-l vezi şi pe ăsta.

The Skeptic (2009)

Cu: Tim Daly, Tom Arnold, Zoe Saldana, Edward Herrmann, Andrea Roth, Robert Prosky, Bruce Altman, LJ Foley

Regia: Tennyson Bardwell

Scenariul: Tennyson Bardwell

Inspirată de recenziile de săptămâna trecută, am decis să trec peste repulsia mea iniţială şi să mai vizionez nişte filme de groază: am început cu “Orphan” – şi va trebui să îl pun pe Skellington să îmi deconteze factura pentru curentul consumat în nopţile în care a trebuit să dorm cu becul aprins, şi am continuat cu "The Skeptic”, la sfatul monstruleţului care e sora mea cea mică şi aparent drăguţă. Mă îndoiesc că va mai exista o a treia încercare, nu sunt făcută pentru acest gen de filme.

“The Skeptic” spune povestea lui Bryan Becket, interpretat de Tim Daly, care se decide să se mute în casa răposatei lui mătuşi până când soţia lui îl va accepta aşa detaşat emoţional cum l-a cunoscut. Rece, calm şi calculat, el este un perfecţionist care urăşte ataşamentul şi legăturile afective. Singurul lui prieten şi soţia lui sunt ţinuţi la distanţă, orice încercare de şantaj emoţional fiindu-le retezată din start. Asta la început. Pentru că odată instalat în noua casă, el începe să fie martor la nişte evenimente inexplicabile. Un medium cu înfăţişare de supermodel (bine totuşi că nu e savant) îl ajută să descopere cheia acelor fenomene paranormale care pun la îndoială tot ceea ce el susţine. El e, evident, scepticul.

Tim Daly (pe care l-am mai văzut doar în serialul “Private Practice”, unde sincer nu m-a impresionat, fiind imobil, expresiv ca un balot şi având replici mult prea siropoase) mi-a schimbat în bine părerea despre abilităţile sale profesionale, acest film bazându-se pe un personaj principal lipsit de expresivitate şi emoţie. Până la final, a avut câteva scene bune şi am văzut potenţial de mai mult de atât, aşadar cel puţin doi dintre cei 6 cartofi sunt ai lui. Soţia lui e Robin (Andrea Roth), şi niţel cam prea blondă şi preocupată să arate bine pentru gustul meu. Şi nu în ultimul rând, mediumul, interpretat de Zoe Saldana, care începe prin a fi deosebit de enervantă, dar se integrează bine în poveste şi deci devine utilă, dar tot nu indispensabilă.

Cel mai bun actor din film e casa. Mai ştiţi casa mamei lui Norman Bates? Ei bine, aceasta e la fel de îngrozitoare, doar cu un minus notabil la capitolul cinematografie în tonuri de gri. Nu ştiu dacă e un platou sau au folosit o reşedinţă reală, dar dacă există pe undeva prin lumea asta şi cineva o locuieşte, atunci, în ciuda arhitecturii şi a multitudinii de camere, nu există loc pe lumea aceasta faţă de care să vreau să mă aflu mai departe. E genul de casă care urlă "fantome!" chiar şi în mijlocul zilei. Regizorul face o treabă foarte bună concentrându-se pe jocul actorilor, prim-planurile şi cadrele înguste te fac să te întrebi mereu ce se întâmplă în afara cadrului, în fundal sau în raza vizuală a respectivului personaj. Acestea sunt părţile bune.

Cele rele? Scenariul e mediocru către greţos, iar tehnicile de a îngrozi publicul sunt clişee repetitive. Unele momente te fac să strigi: "Gata cu înghesuitul fiecărui obiect de recuzită horror existent pe Terra!", altele doar îţi reamintesc de scene/dialoguri/cadre văzute prin alte filme, ceva mai bune. Te sperie, da, şi deci scopul principal este atins, dar este complet neoriginal şi am senzaţia că nu va impresiona fanii genului (ceea ce eu nu sunt, dar mă bazez pe recenziile dure: 8% pe Rotten Tomatoes), mai ales că ei au şi material de comparaţie. Povestea de bază e bună, dar nu e suficient de consistentă încât să susţină o acţiune de o oră jumătate. Putea fi mai rău, dar putea fi mult, mult mai bine.

"The Skeptic" e un film de groază decent. Nu uimeşte, nu dezamăgeşte, e plictisitor pe alocuri şi înspăimântător în anumite momente, se lasă cam prea mult pe umerii actorilor şi are lacune în departamentul creativitate, dar e potrivit pentru o seară între prieteni.

Orphan (2009)

Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.

Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.

Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.

După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.

Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.

De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.

Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !

Black Christmas (1974)

Cu: Olivia Hussey, Margot Kidder, Andrea Martin
Regia: Bob Clark
Scenariul: Roy Moore
Rating : R

Genul Slasher este probabil unul dintre cele mai populare în lume de peste 30 de ani. Primul film din acest gen poate fi considerat “Psycho” al lui Hichcock, deşi unii ar arăta şi spre “Thirteen Women” (1932). Acela a fost precedentul care a creat moda filmelor care au ca element central activitatea criminală a unui ucigaş psihopat. De-a lungul timpului genul a suferit modificări şi transformări, ajungând chiar şi în sfera SF-ului, fiind stors şi de ultimul strop de originalitate. Freddie Kruger, Jason Vorhees, Michael Myers, Hannibal Lecter, Leatherface, Chucky, Jigsaw sunt câteva dintre numele cele mai cunoscute din panteonul groazei. Primele filme care au stabilit “regulile” genului, în 1974, au fost “The Texas Chainsaw Massacre” şi “Black Christmas”, însă abia succesul de box-office din 1978 al lui “Halloween” a pornit cu adevărat nebunia.

“Black Christmas” are o poveste slasher standard. O casă a unei frăţii de fete din Canada este terorizată de un psihopat de la care fetele primesc telefoane obscene. Ascuns în podul casei, acesta trece repede de la apeluri telefonice, la execuţii brutale, eliminându-le pe fete una câte una, totul petrecându-se în preajma Craciunului.

Distribuţia este în mare parte formată din necunoscuţi, mai puţin Olivia Hussey (Maria din “Iisus din Nazaret” al lui Zeffireli) şi Margot Kidder (Lois Lane din “Superman”-ul vechi). Adevărata vedetă a filmului este însă, conform genului, ucigaşul nevăzut. Crime sunt destule, dar loviturile cauzatoare de deces au loc în afara cadrului, sau suferă puternice stilizări vizuale. Violenţa este astfel redusă la nivel de sugestie, însă rămâne eficientă.

Momentele de suspans sunt interesante şi funcţionează, chiar dacă în principiu filmul este depăşit ca tehnică şi acţiune din perspectiva spectatorului modern. Menţionez în special o scenă în care poliţia incearcă să depisteze o serie de apeluri telefonice. Şi nu e vorba de aparatură hi-tech ca în ziua de azi, cu nişte tipi în jurul telefonului, cu calculatoare care să le indice sursa apelului. În nici un caz, doar sunt anii ’70. La fiecare apel, un ofiter de poliţie aflat la centrala telefonică, trebuie să alerge printr-o sală plină de aparatură mecanică de telefonie până găseşte exact aparatul care face legătura. Şi evident, vorbim de o sală imensă, iar dacă nu aleargă destul de repede, nu găseşte aparatul corespunzător adresei de unde a pornit apelul. Comparativ cu cât de uşor este în ziua de azi să depistezi un telefon, scena e hilară, însă, din punct de vedere al construcţiei suspansului, funcţionează (dacă reusesti să-ţi revii din şocul prăpastiei tehnologice).

Se poate spune usor că “nu este în nici un caz cel mai bun film făcut vreodată”, însă filmele slasher intră într-o categorie aparte care nu permite astfel de aprecieri. Într-un fel, ele fac apel la acea latură întunecată a noastră care ne face să simţim plăcerea unui astfel de spectacol sinistru, latură care vrea să traiască senzaţiile intense ale terorii. Nivelul lor calitativ este extrem de subiectiv în funcţie de preferinţele fiecăruia. În nici un caz nu e un gen dedicat criticilor de film. Singurul motiv pentru care merită o notă mare este originalitatea abordării în contextul vremurilor respective.

Twilight (2008)

Cu: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Billy Burke, Peter Facinelli, Cam Gigandet, Nikki Reed, Elizabeth Reaser, Jackson Rathbone, Sarah Clarke, Ashley Greene, Anna Kendrick, Justin Chon, Kellen Lutz, Edi Gathegi, Rachelle Lefevre, Christian Serratos
Regia: Catherine Hardwicke
Scenariul: Mark Lord, Melissa Rosenberg

Bazat pe bestseller-ul omonim semnat Stephenie Meyer, prima parte a uneia dintre cele mai de succes francize axate pe adolescenţi de la imperiul clădit în anii '90 de netalentatele dar foarte vandabilele surori Olsen, care aducea milioane anual din comercializarea a orice putea fi semnat şi vopsit roz, "Twilight" e un film care declanşează două reacţii opuse: ură - de la indivizii prea cool pentru a aprecia ceva atât de patetic, şi dragoste - de la turmele care se entuziasmează la tot ce e roz şi e îmbrăcat în celofan şi puf. Vorbesc, desigur, de reacţiile adolescenţilor, pentru că nicio persoană peste 17 ani şi cu un IQ format din 3 cifre nu poate fi nici impresionată nici scârbită: s-au produs filme mai proaste (unele au obţinut chiar şi Oscarul) şi se vor produce filme mai bune, slavă Domnului.

Bella (Kristen Stewart) e o fată obişnuită cu iz emo care se mută la tatăl ei atunci când realizeză că stă cam în calea noii căsnicii a mamei ei. Nimeni nu îi spune asta, dar simte ea, ca orice emo. Noul ei oraş e un colţ de stat în care plouă cam 360 zile pe an şi locuitorii săi sunt nişte oameni simpli care nu pot să cuprindă complexitatea minţii domnişoarei Swan, şi deci ea se simte singură şi neînţeleasă. Şi tocmai când ai zice că urmeză să se sinucidă apare EL, cel pe care mai toate filmele te învaţă să-l aştepţi (dacă e un film romantic) sau să îl cauţi (dacă e mai modern şi "feminist"). Se numeşte Edward Cullen şi e dotat cu ADNul generos al lui Robert Pattinson, dar are şi el un mic secret: este un vampir în vârstă de peste 100 de ani care suferă una dintre cele mai crunte drame posibile - trebuie să retrăiască liceul la nesfârşit. Acţiunea sporadică este asigurată de trei vizitatori neinvitaţi şi începutul unui trunghi amoros care va da naştere şi va întreţine încă patru cărţi, mii de siteuri web şi milioane de vise ale fanilor.

Filmul e mai bun decât mă aşteptam. Am citit cartea, şi le mulţumesc lui Mark Lord şi Melissei Rosenberg pentru bunul simţ de a prelua doar o mică parte din monologul interior al Bellei, scutindu-mă astfel de "Când viaţa îţi oferă un vis dicolo de cele mai frumoase aşteptări, e nerezonabil să plângi atunci când se sfârşeşte" sau "O mare de întuneric copleşea sentimentele mele întunecate şi soarele nu va mai răsări fără Edward" (ultimul paragraf e o parafrazare de-a mea, dar e clară ideea). Prima carte fiind şi mult mai bună decât restul (da, le-am citit pe toate, nu mă judecaţi!), au şi suficient material plin de angoasă pentru a contura o poveste de dragoste adolescentină care trece prin toate etapele primilor paşi fără plasă de siguranţă: alienare, frica de respingere, singurătate şi numitorul comun a tuturor adolescenţilor: convingerea că toată lumea asta se învârte în jurul lor şi a unicităţii lor. Ajută şi faptul că prima carte prezintă puţine situaţii care o arată pe eroina principală ca pe o bleagă împiedicată ce încurcă pe toată lumea, iar filmul le ascunde suficient de bine, făcându-le insesizabile. Regia decentă, ceva efecte speciale (sincer, am văzut mai bune în seriale), plus un sentiment de apăsare şi zbucium interior contribuie la povestea unei iubiri credibile, în ciuda premisei fantasy.

Actorii principali sunt peste medie. Iniţial Kristen Stewart mi s-a părut o actriţă execrabilă, dar a reuşit să mă facă să o plac pe Bella, deşi îmi displăcea în cărţi. Replicile erau aceleaşi, dar a adăugat un fel de fragilitate şi timiditate, şi părea mereu atât de nelalocul ei, exact ca o fată hipersensibilă de 16 ani. Nu sunt sigură dacă interpreta sau se autointerpreta, dar avea puţine lucruri la îndemână şi totuşi s-a descurcat onorabil. Robert Pattinson avea şi mai puţin la îndemână, pesonajul lui fiind un aşa-zis bărbat perfect care îşi trata prietena ca pe un copil de 5 ani (uneori pe bună dreptate) , din când în când părăsind-o pentru propriul ei bine, dar şi el a reuşit cumva să nu fie ridicol (deşi uneori a trecut razant, vezi "vampirii strălucesc în soare") şi chiar să emită ceva din carisma personală care explica puţin din vânzoleala din jurul lui. Restul distrubuţiei reuşeşte să nu iasă în evidenţă, ceea ce e un lucru bun pentru că nimeni nu vrea să fie veriga slabă într-un film de genul acesta.

Per total, o portetrizare decentă a amalgamului de sentimente specifice adolescenţei, două personaje principale care se potrivesc şi o poveste bine conturată atunci când nu se ia în serios, “Twilight” e prima parte a unei francize care are potenţialul de a bate recorduri de încasări.

Assault on Precinct 13 (1976)

Cu: Austin Stoker, Darwin Joston, Laurie Zimmer
Regia: John Carpenter
Scenariul: John Carpenter
Rating : R

John Carpenter este regele absolut al filmelor de serie B. Felul în care exploatează violenţa şi o centrează în jurul unei premise cât de cât solide i-au întărit renumele. “Assault on Precinct 13” este unul din clasicele marca Carpenter, destul de cunoscut încât să aibă parte şi de un remake în 2005 (şi încă unul surprinzător de reuşit).

Povestea se desfăşoară într-un Los Angeles sfâşiat de lupta cu găştile de cartier, din ce în ce mai bine înarmate, care seamănă haos pe străzi. Un astfel de incident aduce moartea unei fetiţe. Tatăl acesteia se răzbună, îl omoară pe şeful găştii şi apoi este hăituit de membrii acesteia. In goana sa nebună, se năpusteşte în interiorul secţiei de poliţie Anderson (secţia 13 a fost numele dat de producători pentru ca titlul să fie mai sugestiv), întâmplător pe cale de desfiinţare. O altă întâmplare face ca un transport de prizonieri să fie obligat să oprească la aceeaşi secţie pentru un deţinut bolnav. Din acest transport face parte şi temutul ucigaş psihopat Napoleon Wilson, care urmează să fie executat. Găştile de cartier organizează un amplu asalt asupra secţiei de poliţie, iar Ofiterul Bishop, însărcinat cu închiderea secţiei, împreună cu puţinii oameni rămaşi în interior, inclusiv prizonierii, se pregătesc să-şi apere vieţile cu orice preţ.

Ideea în sine este perfectă pentru un film de acţiune, băieţii răi atacă în valuri, iar băieţii buni caută căi alternative de supravieţuire, având la dispoziţie armament şi muniţie limitate. John Carpenter intenţiona la vremea respectivă să facă un western, dar neavând la dispoziţie resurse suficiente, a recurs la un film de acţiune modern cu tentă de western. Ca acţiune, nu e extraordinar de spectaculos pentru zilele noastre, mizând mai mult pe o atmosferă claustrofobă şi suspans. Dialogul şi personajele, de la “şeriful cel bun” (Bishop) şi personajul necruţător, ambiguu din punct de vedere moral (Wilson) la banda de nelegiuiţi, sunt tipice pentru un western, plasate însă într-un mediu urban, actual la vremea respectivă. Cea mai interesantă idee este aceea a alianţei între poliţişti şi puşcăriaşi în interiorul secţiei, forţaţi de imprejurări să treacă de aceeaşi parte a baricadei pentru a supravieţui, dar nu se insistă prea mult pe complexităţi fiind totuşi un film de acţiune. Actorii sunt bunicei, însă necunoscuţi, ceea ce, într-un fel, contribuie pozitiv la atmosferă.

Remake-ul din 2005 modifică complet povestea şi personajele (plus, mai multe vedete în distribuţie). Se păstrează doar ideea asediului, care constituie evident esenţa întregului film. De asemenea se concentrează mai mult pe spectaculosul acţiunii, din moment ce are un buget mai mare. Mie personal mi s-a parut mai interesant cel din 2005, şi probabil, celor ce apreciază acţiunea/violenţa mai presus de statutul de clasic al unui film, li se va părea la fel.

Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.

Longford (2006)

Cu: Jim Broadbent, Samantha Morton, Andy Serkis
Regia: Tom Hooper
Scenariul: Peter Morgan

Francis Aungier Pakenham, conte de Longford, a fost cu siguranţă una din figurile controversate ale Marii Britanii. Membru al partidului laburiştilor, preşedinte al Camerei Lorzilor, personalitate marcantă în guvern de-a lungul anilor, şi catolic fervent, Lord Longford s-a făcut remarcat de opinia publică prin caracterul său excentric şi numeroasele sale iniţiative de ordin social, majoritatea marcate de controverse, în special lupta sa publică de a reintegra puşcăriaşii în societate şi campania sa împotriva pornografiei.

Filmul, producţie originală HBO, urmăreşte activitatea lui Longford (Jim Broadbent) începând cu anul 1965, în special eforturile sale de a o elibera din închisoare pe Myra Hindley (Samantha Morton), condamnată pe viaţă pentru uciderea unor copii împreună cu iubitul său Ian Brady (Andy Serkis), pe care el o consideră nevinovată. Deşi descurajat în permanenţă de soţia sa, Elizabeth (Lindsay Duncan), de familie, colegi şi presă, Longford nu a renunţat nici o clipă la a încerca să o reabiliteze pe tânăra criminală, iniţiativă ce-i va aduce excluderea din Camera Lorzilor.

Într-adevăr Longford este un personaj excentric, însă deosebit de interesant. Prietenia sa cu Myra a reprezentat ceva scandalos în acele vremuri şi aduce în discuţie ideea iertării chiar şi celor mai atroce fapte, el însuşi considerând că nimeni nu este dicolo de orice salvare. Eforturile pe care le depune în favoarea Myrei ar părea nebuneşti, însă pentru el, este datoria sa de bun catolic să facă tot ce îi stă în putere pentru a salva sufletele rătăcite. Însă, la un moment dat, Myra trădează prietenia Lordului Longford recunoscându-şi implicarea directă în uciderea copiilor, faptă ce aduce cu sine distrugerea renumelui acestuia, aducându-l chiar în pragul unei crize de credinţă. Fortat să se retragă din viaţa publică, acesta şi-a regăsit forţa propriilor convingeri şi a continuat să viziteze puşcăriaşii până la moartea sa în 2001, la 95 de ani.

Filmul este o producţie meritorie, ca majoritatea realizărilor HBO, dovadă stând şi premiile Globul de Aur şi nominalizările la Emmy şi BAFTA TV. Actorii sunt de-a dreptul senzaţionali, Broadbent aducând în faţa noastră nu doar manierismele şi aspectul fizic al personajului, dar şi trăirile profunde, inocenţa şi complexitatea unui om care nu crede în răul absolut. Samantha Morton, este întotdeauna o prezenţă puternică, conferind Myrei o dualitate stranie, o nevinovăţie aparentă, mister şi demnitate, acceptându-şi vinovăţia şi sfidând orice formă de ajutor. Andy Serkis, în rolul iubitului Myrei este extrem de sinistru şi ameninţător, fără să se forţeze, fără să exagereze, chiar dacă apare destul de puţin. În mare aş putea spune că distribuţia face ca acest film să merite atâtea laude. Discuţiile celor trei personaje reprezintă sarea şi piperul filmului, un duel al sentimentelor şi spiritului uman.

Aş fi preferat, însa, ca durata filmului să fie mai mare, deoarece materialul ar fi fost destul de stufos pentru un film mai lung de 90 de minute, dar fiind o producţie de televiziune, bănuiesc că abilitatea de a sintetiza este o virtute. Ar fi făcut o mini-serie deosebită, dar chiar şi aşa, există destulă complexitate şi profunzime pentru a oferi o experienţă unică.

The Last House on the Left (2009)

Cu: Tony Goldwyn, Monica Potter, Sara Paxton, Garret Dillahunt, Martha MacIsaac, Riki Lindhome

Regia: Dennis Iliadis
Scenariul: Carl Ellsworth

Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.

Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).

Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.

Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.

Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.

Punisher War Zone (2008)

Cu: Ray Stevenson, Dominic West, Doug Hutchinson, Julie Benz
Regia: Lexi Alexander
Scenariul: Nick Santora, Art Marcum
Rating : R for pervasive strong brutal violence, language and some drug use.

De ce ? De ce mai era nevoie de un reboot al francizei “Punisher” ? DE CE ?! Filmul din ’89 cu Dolph Lundgren a fost o porcărie care, conform fanilor, nici măcar nu respecta benzile desenate. Cel din 2004 cu Thomas Jane (sau Tom Jane cum e listat la credits) a fost destul de bun după părerea mea, fără însă a cere o continuare. Dar iată că cei de la Marvel au dat verde nu doar unei continuări, ci unei noi încercări de a stabili o franciză cinematografică cu potenţial de trilogie sau cvadrilogie. Rezultatul : un eşec mizerabil.

Frank Castle, alias Punisher (Ray Stevenson) este un fost membru al forţelor speciale, a cărui familie a fost ucisă de nişte mafioţi în timp ce se bucurau de un picnic în Central Park. După acest incident, Castle devine un justiţiar nemilos, al cărui unic obiectiv îl reprezintă eliminarea membrilor crimei organizate, unul câte unul. “War Zone” începe cu atacul lui Punisher asupra unei petreceri organizate în cinstea unui mafiot proaspăt scăpat de puşcărie, Gaitano Cesare, în cursul căruia îl desfigurează pe mafiotul Billy Russoti (Dominic West) şi ucide din greşeală un agent FBI sub acoperire. Acest accident îl determină pe Castle să renunţe la vânătoarea de mafioţi. Russoti, însă, devine Jigsaw, urzeşte un plan de răzbunare şi împreună cu fratele său psihopat Loony Bin Jim, sau pe scurt, James (Doug Hutchinson), îşi strânge o armată de ucigaşi de toate facturile, de la profesionişti, la scursurile oraşului, forţându-l pe Castle, acum chinuit de remuşcări, să revină la căile sale justiţiare.

Deşi nu pot spune că sunt strain de universul “Punisher”, nu sunt genul care să ţină benzile desenate în cauză ca literă de lege (motiv pentru care poate mi-a plăcut mai mult ecranizarea din 2004). Ideea personajului îmi place, aşa cum îmi plac în general anti-eroii şi poveştile cu răzbunări. Castle este un psihopat numai bun de pus în cămaşă de forţă. El omoară răufăcători nu din dorinţa de răzbunare, ci dintr-o pornire distorsionată de a face dreptate. El nu gândeşte în nuanţe ci în absoluturi : vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, acest film nu se preocupă cu situarea personajului într-un purgatoriu moral, sau de trauma psihologică provocată de uciderea soţiei şi copiilor săi, care l-a transformat într-un călău în afara legii. În schimb ţine “linia” ocupată cu o grijă exagerată pentru violenţă amplificată la un nivel absurd şi atmsoferă caricaturală. New York-ul este de fapt filmat în Canada, ceea ce lipseşte filmul de atmosfera veridică de metropolă, filmările rezumându-se la acoperişuri şi alei lăturalnice iluminate difuz de neoane strident colorate. Personajele negative sunt nişte măscărici atât de exageraţi şi de prost jucaţi încât nu eram sigur dacă nu cumva scenariştii i-au introdus doar pentru comic-relief şi nu ca antagonişti ai eroului. Ray Stevenson în rolul Punisher-ului, cunoscut pentru majoritatea din serialul HBO “Roma”, este redus aici la statutul de namilă inexpresivă, folosită ca să umple ecranul cu statura sa impozantă. Filmul nu îi oferă decât câteva secunde în care să exprime emoţie veridică, restul fiind doar Stevenson vs. hoarde de baieţaşi de cartier. Iar când vine vorba de replici, dau doar un exemplu : la replica “Go with God”, Castle răspunde în felul urmator : “Sometimes I would like to get my hands on God”. O sinteză perfectă a calităţii filmului.

Deşi suferind de lipsuri la capitolul originalitate, filmul execută scenele de acţiune cu destul pricepere, însă efortul pare inutil deoarece este foarte greu să-l iei în serios. Este deci recomandat, dacă aţi făcut deja greşeala să începeţi acest film şi nu sunteţi genul de persoană care să abandoneze un film, oricât de prost ar fi, să luaţi absolut totul în derâdere. Este, sincer, singurul mod în care veţi putea supravieţui vizionării.

Este clar un film făcut pentru a-i satisface pe fani şi a primi confirmarea acestora pentru o franciză. Pentru ceilalţi pământeni, este genul de film care fie îţi insultă inteligenţa, fie te îndepărtează prin violenţa sa grotească. Astfel încât, în cele din urmă, fanii benzilor desenate sunt singurii care ar putea aprecia filmul. Însă, judecând după încasările jalnice, si ei au fost insultati.

The Ugly Truth (2009)

Cu: Gerard Butler, Katherine Heigl, Cheryl Hines, Bonnie Somerville, Bree Turner, Vicki Lewis

Regia: Robert Luketic

Scenariul: Nicole Eastman

Rating: R for sexual content and language.

Când citeşti un rezumat al filmului “The Ugly Truth” sau vezi un trailer, se poate să rămâi cu senzaţia că nu poate fi atât de rău pe cât pare. Adică totuşi o conţine pe Katherine Heigl, pe lângă puzderia de clişee care au transformat “Knocked Up” într-o senzaţie (bărbat: amuzant, relaxat şi cu frică de a se aşeza la casa lui, femeie: responsabilă, stresată şi cu frica de nu rămâne singură). S-ar putea să fii tentat să vezi părţile pozitive: “Măcar nu e despre extratereştri!” sau „Măcar nu conţine nuditate frontală totală” sau „Măcar Seth Rogen s-a ţinut departe de ăsta!”. Aceste senzaţii sunt înşelătoare şi dăunează clarităţii judecăţii: eu am văzut trailerul în timp ce scriam recenzia şi am avut tendinţa să urc nota cu cel puţin un punct pentru că părea mult mai amuzant decât ce ţineam eu minte. Acel trailer are absolut toate glumiţele mediocre, singurele care sunt atinse de o urmă de umor.

Aşteptările mele erau joase încă de când am auzit că Heigl interpretează din nou un personaj nedemn de talentul ei, aşa cum mereu se plânge de fiecare dată (prima oara: după „Knocked Up”) de parcă nu i s-ar da scenariile să le citescă înainte de a-şi semna numele pe cecul ăla cu şase zerouri. Ei bine, am văzut “27 Dresses”. Am văzut şi “Knocked Up”. Şi vreo patru sezoane de pseudodrama care e sitcomul “Grey’s Anatomy”. Am văzut că e o actriţă foarte talentată, chiar şi atunci când i se dau replici de trei metri lungime şi un milimetru adâncime, pe deasupra are şi o rară calitate de a se face plăcută indiferent de nivelul de penibil în care se scufundă personajul ei. Acest film e cea mai proastă mişcare a carierei ei (da, am inclus şi „Grey’s” – deşi, ca să fiu corectă, nu am ajuns la partea cu „Izzie are vise umede cu Denny”) şi sper că strânge pe undeva bani sau îi investeşte, pentru că nu are cum să o mai ducă mult cu actoria dacă o ţine tot aşa, e foarte greu să ieşi din tipologia în care tu singur te-ai complăcut. Personajul interpretat de ea, Abby Richter, e un fel de tanti din “Sex and the City”(filmul), doar că fără haine extravagante, fără să aibă parte de sex şi fără prietene (nici măcar rude) cu care să vorbească despre singurul subiect în jurul căruia se învârte lumea: bărbaţii – nevoile lor, aşteptările lor de la femei şi tot ceea ce este necesar pentru a obţine acea relaţie glorioasă care duce la căsătorie, care e tot ce vor femeile şi în acelaşi timp coşmarul oricărui bărbat. Pentru că Dumnezeu ştie că nu s-au făcut destule filme axate pe aşa-zisul „război al sexelor” şi acest film este FOARTE original. Şi deci ea se vede forţată să apeleze la un străin, Mike Chadway, un fel de Dan Diaconescu amestecat cu Bivolaru, prezentator al unui talkshow despre sex, maimuţe şi alte orătănii. Farmecul şi aşa anemic al lui Heigl e tocat mărunt de dialogul nefiresc şi de certurile neamuzante dintre ei care par a dura o eternitate şi din care inmugureşte subit o dragoste total nesusţinută de evenimentele anterioare.

De Gerard Butler nu mai zic nimic, mi-e milă. Alte personaje nu mai sunt. Îmi amintesc vag de o păpuşă Ken care se dezbracă la un moment dat, dar nu prea mi-a păsat de el pentru că era atât de clar introdus în scenariu ca să aibă cuplul principal de ce se împiedica încât ar fi putut foarte bine să poarte o pancardă cu: „obstacol în calea iubirii adevărate”. O cutie cu eticheta asta ar fi făcut asta pe gratis.

Nu vreau să credeţi că nu mi-a plăcut filmul pentru că era misogin. Nici vorbă de aşa ceva: dacă e cineva prezentat prost aici, acela e sexul masculin. Femeile sunt nişte isterice idioate care nu reuşesc să găsească pe nimeni dornic de a face sex cu ele şi din acest motiv uneori ajung să poarte chiloţi vibratori la şedinţele de afaceri. Care pornesc în public. Ha. Ha. Ha. Nimeni, de la filmul mut încoace, nu s-a gândit la aşa ceva. Excepţie făcând Nora Ephron, scenarista care a scris “When Harry Met Sally”. Şi Mark Neveldine şi Brian Taylor, scenariştii thrillerului “Crank”. Şi aproape orice scenarist de sitcomuri sau filme seria B din ultimii 20 de ani. Am fost chiar uşurată că eram femeie în sala respectivă de cinema. Pariez că şi Gerard Butler şi-ar fi tăiat braţul stâng ca să joace orice alt rol în afară de al lui. Singurele care au fost mai umilite decât el au fost gemenele care se luptau în gelatină. Dar pe ele le-am înţeles pentru că asta era şansa lor la celebritate. Dar dacă eşti deja o vedetă, DE CE să-ţi faci aşa ceva? Personajul lui nu era nici măcar abraziv ca cele care i se dau de obicei lui Rogen. Nici măcar dur. Nici măcar rău. Nici măcar distractiv. Era doar o caricatură absurdă a BĂRBATULUI adevărat, aşa cum este el văzut de scenarista cu grave probleme de percepţie: el începe ca un posibil violator în serie cu capsa pusă şi termină ca un adolescent la prima dragoste.

Nu este un film pentru cei care se enervează uşor. Un posibil test pentru a verifica dacă la sfârşit veţi fi tentaţi să strângeţi casierul cinematografului de gât până returnează banii daţi pe bilet este acesta: Ai putea să vezi “Dude, Where’s My Car?” fără să schimbi canalul? Ai râs de minim două ori văzându-l? Râsetele respective au fost cauzate de vreo replică şi nu erau ironice? Dacă răspunsul e da la toate cele trei, atunci puteţi să vedeţi acest film.

Saw V (2008)

Cu: Costas Mandylor, Tobin Bell, Julie Benz
Regia: David Hackl
Scenariul: Patrick Melton, Marcus Dunstan
Rating : R for sequences of grisly bloody violence and torture, language and brief nudity.

“Saw” a devenit o instituţie. În fiecare an, de Halloween, toată lumea ştie că mai apare un “Saw” (deja la al şaselea acum). Şi există destui fani care să aprecieze carnagiul afişat de şase ani încoace, fani fideli care asigură încasări solide pentru un film realizat pe un buget de film de televiziune, ceea ce-l face extrem de profitabil pentru studiourile Lionsgate şi cei doi creatori James Wan şi Leigh Whannel care nu uită să-şi treacă numele pe generic ca producători.

Deja seria a ajuns în punctul în care procesul de creare a scenariului seamănă, cred eu, cu cel al serialelor de televiziune. Cum continuăm ? Pe cine băgăm, pe cine scoatem ? Ce final surpriză să avem la sfârsitul episodului ? Pentru fani şi cunoscători, filmele din serie sunt destul de complicat legate între ele, şi necesită obligatoriu o vizionare a întregii serii. De altfel, propun ca de acum, la începutul fiecărui nou film să existe un mic montaj “Previously on Saw”. Altfel nici nu are rost să începi vizionarea. O altă hibă este că povestea se afundă atât de mult în mentalitatea prelungirii duratei de viaţă a seriei, încât a pierdut pe drum orice fărâmă de inventivitate. Capcanele, marcă înregistrată a seriei, au devenit plicticoase şi mult prea elaborate pentru a fi credibile. La început erau idei simple, capcane simbolice proiectate pentru a forţa vicitmele să aprecieze viaţa şi să se “purifice”. Acum sunt adevărate minuni mecanice, ce necesită o întreagă echipă pentru a fi montate, nicidecum doi-trei oameni, cum vor scenariştii să credem noi spectatorii naivi.

Al cincilea este primul, după ultimele trei filme, care nu mai este regizat de infamul Darren Lynn Bousman, dar nou-venitul David Hackl nu aduce nimic nou. Nici o grijă, nu există nici o diferenţă de viziune între cei doi (Hackl fiind Production Designer al părtilor II, III si IV). “Viziunea” este mai degrabă dictată de regizorul de imagine David A. Armstrong, care cufundă imaginea în aceleaşi tonuri întunecat-stridente cu care ne-a obişnuit, şi, însărcinatul cu montajul schizofrenic, Kevin Greutert. De asemenea, se pare că cineva s-a hotărat să-i mai dea o şansă în cariera sa practic inexistentă, lui Costas Mandylor. Nu ştiu insă cum de li s-a părut că poate construi un personaj negativ, când el nu poate ţine nici un rol de om obişnuit. Tobin Bell stăpânea mai bine arta personajului malefic, el însuşi distribuit de-a lungul timpului în roluri (mai degrabă episodice ce-i drept) de asasin sau individ deosebit de periculos pentru siguranţa personajului pozitiv, motiv pentru care producătorii au găsit diverse metode pentru a-l păstra în film (flashback-uri).

Violenţa grotească, sadică si extrem de grafică, este din nou la mare preţ, deşi complet gratuită. Gratuită, pentru că, similar cu celelalte filme din serie, nu există o conexiune între spectator şi ceea ce se întâmplă pe ecran. Povestea este mult prea preocupată de a crea legături cu filmele anterioare, iar strădaniile lui Jigsaw nu mai au acea atracţie morbidă, punând în plan secund semnificaţia testului supravieţuirii cu orice pret, transformându-l într-un concept de ucigaş în serie banal, ceea ce ar fi putut fi încă din primul film, dacă nu interveneau la acel moment câteva idei salvatoare, idei care au dat forma francizei şi au cucerit fanii, dar, care de cel puţin trei filme încoace, mereu prezente în aceeasi formă, nu mai au deja nici un haz.

Pe scurt, “Saw 5” este un film urât, inutil de violent, exagerat, stupid, prost jucat, plictisitor si fără vlagă. Bănuiesc că al şaselea nu va face decât să mai adauge atribute la această înşiruire. Sper că se vor gândi la un moment dat că e cazul să pună capăt seriei, măcar din compasiune pentru spectatorii brutalizaţi de monstrul pe care l-au creat

The Breakfast Club (1985)

Cu: Paul Gleason, Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, John Kapelos, Judd Nelson, Ally Sheedy, Ron Dean
Scenariul şi regia: John Hughes

John Hughes a murit în august anul acesta, dar rămîn în urma lui unele dintre cele mai de succes pelicule ale anilor 80 şi 90, pe care semnează ca scenarist, regizor sau producător: “National Lampoon’s Vacation”, ”Ferris Bueller’s Day Off”, “Weird Science”, “ The Breakfast Club”, “Some Kind of Wonderful”, “Sixteen Candles”, “Pretty in Pink”, “Planes”, “Trains and Automobiles”, “Uncle Buck”, “Home Alone” şi continuarea “Home Alone 2: Lost in New York”. Capacitatea sa de a se adresa adolescenţilor fără a le vorbi de sus, fără a le minimiza durerile şi mai ales fără a face greşeala de căpătâi a filmelor de gen - mutatul focusului pe generaţia trecută în loc de cea curentă au facut ca filmele sale să fie foarte bine primite. Câteva dintre ele au dat tonul a nenumărate seriale şi filme care menţionează măcar în treacăt emblematicul “The Breakfast Club”, de multe ori imitând scene întregi în speranţa că farmecul originalului va ridica nivelul copiei.

E uimitor câte se pot face într-un cadru restrâns şi cu o idee simplă: cinci adolescenţi foarte diferiţi de statuturi contrastante sunt obligaţi să îşi petreacă sâmbăta împreună în biblioteca şcolii, fiind pedepsiţi. Andrew (Emilio Estevez) e un sportiv popular cu posibilitatea de a face o carieră în wrestling, dar ambiţiile de genul acela sunt mai degrabă ale tatălui său decât ale lui. Presiunea constantă îl aduce în punctul în care îşi doreşte o accidentare permanentă şi îl face să îi terorizeze pe cei mai slabi ca el, fapte care îi cauzează un dezgust faţă de sine care adaugă şi mai multă presiun ... toate formând un cerc fără scăpare. Claire Standish (Molly Ringwald) e regina balului, premiul pe care se luptă două jumătăţi ale unei căsnicii ratate. Ea e răsfăţată şi răsplătită material, dar nu i se oferă nicio urmă de afecţiune reală. John Bender (Judd Nelson) e infractorul grupului şi singurul provenind din clasa muncitoare. Abuzul suferit acasă îl transformă într-un individ care se străduieşte din răsputeri să enerveze pe toată lumea. El este cel care pune întrebările dificile care stabilesc premisa. Brian Johnson (Anthony Michael Hall) este deşteptul grupului, un tocilar care nu poate să accepte o notă mică şi care, după o notă proastă la atelier face un gest necugetat. Şi în final, nebuna: Allison Reynolds (Ally Sheedy), o cleptomană şi o mincinoasă compulsivă care e ignorată sistematic în familie şi care trebuie să recurgă la gesturi dramatice pentru a se apropia de oameni. Ei vorbesc ca nişte adolescenţi ai vremiurilor lor şi încă replicile lor sună veridice (sau sunt eu foarte bătrână). Fiecare încearcă să iasă în evidenţă, să încalce norme, să fie unici. Dar mai presus de toate vor cu disperare să fie iubiţi pentru ceea ce sunt cu adevărat.

Acest film a pus bazele stereotipurilor vieţii de liceu: majoretele sunt frumoase şi populare, tocilarii sunt hărţuiţi zilnic şi ciudaţii sunt arătaţi cu degetul. Sincer, nu îmi amintesc ca viaţa de liceu să fi fost aşa stresantă în era cretacică. Evident că exista dorinţa de a nu fi la baza piramidei sociale, dar, în afară de asta, era frumoasă. Sau aşa ar trebui să fie pentru toţi. Scenariul nu are nevoie să surprindă: tâlcul poveştii e că măştile generice ascund probleme de familie banale, dar nu nedureroase. Nimic nu e dus la extrem pentru că un asemenea truc ieftin ar îndepărta exact publicul ţintă, cei care ar trebui să îşi poată alege câte un personaj şi să zică: "Fix aşa eram eu în clasa a 10a!". John Hughes preferă autenticitatea în locul exagerărilor de orice fel.

Se pare că tot autenticitatea e şi unul dintre punctele tari ale distribuţiei. Se completează foarte bine şi fiecare îşi intră în rol fără niciun efort aparent, întorcându-se în adolescenţă in mod natural. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care le-aş aduce pentru a susţine distribuţia de tip “Beverly Hills 90210” (vă amintiţi adolescentul de 16 ani cu început de chelie Dylan McKay? dar pe Andrea, editoarea ziarului liceului ajunsă la menopauză?): faptul că o experienţă mai mare duce la o interpretare mai reuşită, evitându-se astfel stridenţa sau lipsa de orice talent (Shanae Grimes şi jocul ei de epileptică pe steroizi e jenant de privit şi imposibil de ignorat, din păcate timpul în cazul ei nu cred că mai poate repara ceva).

Scenariul lui John Hughes conţine o replica: "atunci când te maturizezi îţi moare sufletul". El a vrut să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla cu personajele lui, astfel încât a refuzat toate ofertele de a realiza o continuare, deşi ştia ce se va întâmpla cu fiecare. Nimeni nu va vedea pe ecrane altceva decât cele 90 de minute din vieţile lor. Şi poate e mai bine aşa, poate din acest motiv lumea încă nu s-a săturat încă de unul dintre cele mai menţionate filme din toate timpurile, un adevărat clasic al filmelor cu adolescenţi.

Defiance (2008)

Cu: Daniel Craig, Liv Schreiber, Jamie Bell
Regia: Edward Zwick
Scenariul: Clayton Frohman si Edward Zwick
Rating : R for violence and language

Specialitatea lui Edward Zwick ca regizor Hollywoodian o reprezintă filmele epice. Are ochiul format pentru genul acesta de filme. N-or fi ele cele mai originale creaţii întâlnite vreodată ( aşa cum, de exemplu, “Ultimul Samurai” e ca un fel de “Dansând cu Lupii” cu samurai în loc de indieni ), dar au ce oferi publicului larg. Sunt filme ce urmează şi exploatează principiile de bază ale cinematografiei comerciale, profesionist lucrate, ce sunt alimentate de emoţiile spectatorului şi bazate pe clişee.

Un astfel de film este şi “Defiance”, bazat pe o poveste adevărată care nu a fost spusă niciodată, din cel de-al Doilea Război Mondial, despre un grup de aproximativ 1000 de evrei est-europeni, care au scăpat de maşinăria de exterminare nazistă şi au format o mică comunitate în pădurile locale unde au luptat să supravieţuiască atât în faţa cruzimii naturii cât şi a fiinţei umane. Grupul de fugari este condus de fraţii Bielski : Tuvia (Daniel Craig), Zus (Liv Schreiber) şi Asael (Jamie Bell), care la rândul lor şi-au pierdut familiile. Cei trei pornesc cu scopul de a se răzbuna, dar pe măsură ce salvează din ce în ce mai mulţi oameni, devine evident că singurul mod in care pot supravieţui este prin formarea unei aşezări, cât mai adânc in pădurile pe care le cunoşteau de mici copii, un sanctuar care să le permită să trăiască departe de nebunia războiului. Tuvia şi Zus au viziuni diferite asupra modului in care trebuie condusă aşezarea, Zus fiind mai dornic să lupte contra nemţilor şi mai puţin dispus să facă compromisuri, ceea ce-l determină să se alăture partizanilor, in timp ce Tuvia, mai interesat de soarta celor pe care ii are alături, işi asumă responsabilitatea de conducător. Cronologia filmului acoperă o perioadă de timp cuprinsă intre toamna anului 1941, până in primăvara lui ’42. Momente cheie ale filmului cuprind scene in care : populaţia nou formată este forţată să-şi mute tabăra după ce sunt descoperiţi, personajele incearcă să obină hrană, apare şi iarna cu imagini albăstrii care parcă induc o senzaţie de frig, se iscă revolte in sânul comunităţii, se infiripă idile ce sfidează disperarea situaţiei, şi totul se termină cu o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu armata germană.

Filmul are meritele sale, in special datorită unei poveşti interesante, absentă până acum de pe scena filmelor despre Holocaust. Insă are şi multe aspecte negative, in special faptul că nu este un film atât de interesant pe cât ar fi meritat povestea. Originalitatea nu este neapărat punctul forte al lui Zwick, dar nu există scuză pentru abundenţa de clişee. In ciuda poveştii originale, personajele şi acţiunile lor sunt mult prea familiare şi standardizate conform regulilor Hollywood-ului. Printre atuuri se numără interpretarea excelentă a lui Liv Schreiber şi coloana sonoră emoţionantă a lui James Newton Howard (nominalizată la Oscar anul acesta). Singurul moment in care filmul capătă intensitate este exact singurul moment care nu ar fi trebuit să conteze atât de mult, scena de acţiune de la final. Naraţiunea inaintează parcă conştientă că povestea se spune şi singură, ţinută in spate numai de actori buni, care nici măcar nu primesc replici decente. Există multe idei interesante, cum ar fi limitele umane depăşite pentru supravieţuire sau relaţiile ciudate ce se formează in momentul in care ne indepărtăm de civilizaţie, dar sunt atinse doar in treacăt, superficial, şi foarte curat, in ciuda faptului că deja se adresează unui public matur (rating R). Unul din motive ar putea fi şi subiectul sensibil (Holocaustul), deşi Spielberg a avut tupeul să meargă până la capăt cu “Munich”, in ciuda controverselor iscate. Zwick insă navighează pe mări mai liniştite, exporând natura intunecată a fiinţei umane de la o distanţă sigură, şi bazându-se pe melodramă grosolană pentru efect. Nu este prima dată când alege calea bătută, de unde se pot culege şi ceva premii Oscar, şi de cele mai multe ori chiar s-a ales cu ceva. A fost o mare surpriză pentru mine când al său “Blood Diamond” (alt amestec de poveste serioasă şi film de acţiune) a adunat 5 nominalizări la Oscar, printre care 2 pentru actor in rol principal şi secundar. De data aceasta insă, nu s-a putut face mai nimic, indiferent cât de zgomotoasă a fost maşinăria de publicitate, pentru că Zwick nu a inzestrat filmul cu energia unui epic demn de luat in seamă..

Nu vreau să fiu prea rău cu Edward Zwick. Sunt un admirator al filmelor sale. Mi-a plăcut chiar şi “Legends of the Fall”, care slavă Domnului are şi el problemele lui. Dar “Defiance” pur şi simplu nu are acel ceva care să-l recomande pentru o vizionare obligatorie. Merită văzut o dată măcar pentru lecţia de istorie inedită, dar ca realizare cinematografică, este o ocazie ratată.