Love Actually (2003)

Cu: Hugh Grant, Liam Neeson, Colin Firth, Keira Knightley, Laura Linney, Emma Thompson, Alan Rickman, Bill Nighy, Rowan Atkinson, Martine McCutcheon, Shannon Elizabeth
Regia:Richard Curtis
Scenariul: Richard Curtis

După două ore din viaţă petrecute cu “He’s Just Not That Into You” pe care nu le mai recuperez niciodată, am zis să văd de unde şi-au tras creatorii inspiraţia şi am decis să vizionez “Love Actually”. Apărut pe marile ecrane în 2003, filmul este prima încercare regizorală a lui Richard Curtis, până atunci doar scenarist, dar care avea la activ producţii majore precum “Four Weddings And a Funeral”, “Nothing Hill” sau “Bridget Jones Diary”. Toate au în comun umorul britanic crud, poveştile de dragoste neobişnuite în banalitatea lor, abundenţa clişeelor autoironice şi pe Hugh Grant.

Da, filmul este diabetic de am fost în pericol să mi se strepezească dinţii. Regizorul/scenaristul (tot Curtis) nu a făcut niciun efort să mascheze sau să tempereze zaharina cu care a garnisit acest mare tort roz. Avem toate situaţiile standard romantice posibile, de la fuga prin aeroport la nunta cu „All You Need Is Love”, de la comunicarea între doi oameni care vorbesc limbi diferite la declararea mută a iubirii, de la dragoste timidă la cereri în căsătorie în faţa a 50 de străini. Avem până şi un montaj cu scene de la aeroportul Heathrow, cu oameni care se bucură să se revadă! Se face chiar şi o mică referire (dedicaţie) la evenimentele din 11 septembrie! Toate melodiile dulcege vechi („Love Is All Arround”, „All You Need is Love”) şi noi („Too Lost in You”) se află pe coloana sonoră a acestui film. E Crăciun, sărbătoarea bucuriei!

Dar aici vine mâna magică a lui Curtis: toate poveştile au o doză de amar şi una de surpriză. Dragostea timidă se înfiripă între două dubluri de actori de filme porno (Martin Freeman şi Joanna Page). Şi e înduioşătoare! Un tată (Liam Neeson, foarte bun), proaspăt văduv, îşi ajută fiul (Thomas Sangster, perfect) să-şi cucerească dragostea vieţii lui (sau, aşa cum zicem noi, cei peste 11 ani: să îi spună celei mai populare fete din şcoală că o place). Un bărbat (Andrew Lincoln) se comportă absurd de rece cu proaspăta nevastă a prietenului său cel mai bun (Keira Knightley) pentru ca apoi să o filmeze exclusiv la nuntă. Cel mai improbabil prim ministru din lume, după Boc, dezvoltă o pasiune pe o stagiară (Martine McCutcheon) din prima clipă în care pune ochii pe ea. Hugh Grant se joacă din nou pe sine, dar cu atât de mult şarm încât am zâmbit fără voia mea de fiecare dată când apărea pe ecran. Şi nu sunt fană! O nevastă (Emma Thompson, extraordinară pe muzica lui Joni Mitchell) vede cum soţul ei (Alan Rickman) tinde către secretara tânără şi disponibilă. Un scriitor (Colin Firth) îşi află perechea în Marsilia, în persoana unei menajere portugheze (Lúcia Moniz). O fostă vedetă rock (Bill Nighy, care fură focusul principal în scurtul timp în care apare pe ecran) se luptă cu Blue pentru locul 1 în topuri, şi nu se promovează deloc ortodox, spre deliciul publicului. O femeie (Laura Linney) îşi refuză dreptul la iubire pentru a-şi purta mai departe povara. Apare şi un vânzător încurcăreţ (Rowan Atkinson). Distribuţia e fantastică şi toată lumea pare a se distra de minune.

Am să mă prefac că nu au existat scene cu un anumit individ care pleacă în America şi sfârşeşte prin a face sex cu Ivana Milicevic, January Jones şi Elisha Cuthbert datorită accentului, pentru ca apoi să se întoarcă acasă cu Shannon Elizabeth şi Denise Richards - pachet pentru prietenul lui cel mai bun. Şi nu-mi place Keira. Nici Billy Bob Thornton. Am încercat, credeţi-mă.

Cea mai bună parte? Filmul nu se ia în serios. Vezi, „He’s Just Not That Into You”, unde ai greşit? Nu îţi ţine predici, ci pur şi simplu îţi arată nişte mici situaţii de viaţă, invelite în miere. Unele se încheie cu bine, altele mai rău, altele deloc,dar, după mai bine de două ore petrecute în acel microcosmos, ieşi nu obosit de prostia personajelor, ci înviorat. Nu e un film perfect, dar nici nu îşi propune.

The Incredible Hulk (2008)

Cu : Edward Norton, Liv Tyler, William Hurt, Tim Roth.
Regia: Louis Leterrier.
Scenariul : Zak Penn.
Rating : PG-13 for sequences of intense action violence, some frightening sci-fi images, and brief suggestive content.

E mare, e verde, şi stă prost cu nervii. Hulk se întoarce într-o nouă formă, mult simplificată faţă de ambiţiosul film al lui Ang Lee, care se zbătea să fie ceva mai mult decat o simplă adaptare a unor benzi desenate, îmbinând psihologia primară cu un firav strat simbolistic şi ingeniozitate vizuală la kilogram. Această „restartare” a francizei dă jos de pe Hulk tot ce părea mai complex, turează la maxim acţiunea şi speră să nu observe nimeni că nu e decât o încercare obosită de a stoarce bani de la publicul avid de efecte vizuale şi acţiune fără minte şi acei fani dezamăgiţi de primul film.

Într-un fel povestea continuă de unde a rămas. Într-un fel. Bruce Banner (Edward Norton) şi alter-ego-ul sau muşchiulos, s-au exilat pe undeva prin Brazilia. Bruce îşi petrece timpul încercând să găsească un antidot, învăţând tehnici de suprimare a furiei şi lucrând la o fabrică de imbuteliat băuturi răcoritoare. Cand generalul Ross (William Hurt) îi dă de urmă, Bruce fuge înapoi în Statele Unite şi apelează la ajutorul fostei sale colege, fiica generalului, Betty (Liv Tyler). Personajul negativ nu este, însă, generalul Ross, ci Emil Blonsky, memebru al forţelor speciale, care după operaţiunea din Brazilia devine fascinat de uriaşul verde şi este la rândul său cooptat într-o serie de experimente militare care îl transformă în cele din urmă într-un monstru diform, cunoscut din benzile desenate sub numele de Abomination. Iar singurul care îl poate opri este Hulk. Ce context mai potrivit pentru scene de distrugere masivă dintr-un colţ în celălalt al formatului widescreen.

Ca detaliu de trivia, originile lui Hulk sunt schimbate aici şi povestite prin intermediul flashback-urilor. În filmul lui Ang Lee, în urma unui accident, pentru a salva viaţa unui coleg, Bruce s-a expus radiaţiilor Gamma care în combinaţie cu ceva care exista deja în sângele lui, a dus la apariţia monstrului verde. Acum însă, conform flash-urilor, experimentul s-a desfăsurat sub supravegherea armatei, iar Bruce s-a oferit voluntar să încerce pe pielea lui, rezultatele fiind catastrofale pentru el. Pentru fanii benzilor desenate, cel mai important este, desigur, care dintre cele două variante ale originii personajului este mai apropiată de materialul sursă. Bănuiesc că a doua variantă este mai apropiată. Nu că ar aduce vreun beneficiu filmului de faţă.

N-aş putea spune că e un film prost. Doar că, nu aduce nimic nou. Nu văd un motiv bun pentru care Marvel să fi dorit să reinventeze totul. E drept că primul nu a scos încasările la care se aşteptau, iar încercarea lui Ang Lee de a face ceva mai deosebit a îndepărtat publicul-ţintă, fanii benzilor desenate. „The Incredible Hulk” face un singur lucru, dar destul de bine. Spectacol. Nu mai încearcă nimic nou, reduce la minim explorarea dimensiunilor personajelor, dă volumul mai tare, şi aplică teoria distrugerii totale. Hulk şi Abomination au o confruntare finală în Harlem, unde încearcă tot ce se poate, inclusiv ruperea unei maşini în două şi folosirea celor două bucăţi astfel rezultate pe post de mănuşi de box. Efectele vizuale sunt îmbunătăţite faţă de primul, Hulk arată un pic mai bine, dar tot nu scapă de aspectul de desen animat. Şi, parcă prea multe scene sunt construite numai cu ajutorul efectelor digitale. Actorii în carne şi oase fac şi ei ce pot, cât să nu pară penibili. Personajul Blonsky avea potenţialul să fie cu adevărat fascinant, un personaj ale carui transformări psihologice derivă din cele fizice, iar iluzia puterii îl transformă in Abomination cu mult înainte ca acesta să-şi arate faţa monstruoasă în văzul lumii. Regizorul Louis Leterrier nu se remarcă prin ceva anume, filmul putând foarte bine să fie regizat şi de John Woo. Merge pe premisa „să dăm publicului ce îşi doreşte”. Chiar şi aşa, încasările au fost aproape identice cu primul, singurele modificări vizibile stau mai degrabă în nota de pe IMDb.com, care oricum au dat-o fanii probabil, şi reacţia uşor mai pozitivă a unor critici.

Auzisem zvonuri cum că varianta pe Blu-Ray a filmului ar conţine cam o oră şi ceva de scene în plus. Poate că Leterrier a inclus şi ceva profunzime pe acolo prin scenele lipsă. Poate incluse în film conferă acestuia o a treia dimensiune. S-a mai întâmplat şi altor filme. Aş zice că are potenţial, însă în forma actuală, „The Incredible Hulk” este departe de standardele impuse de „Iron Man” şi „The Dark Knight” şi probabil că se vor gândi de două ori înainte de a mai încerca o continuare. Sper.

Street Kings (2008)

Cu : Keanu Reeves, Forest Whitaker, Chris Evans, Cedric the Entertainer, Hugh Laurie, Jay Mohr, Amaury Nolasco, Common.
Regia : David Ayer.
Scenariul : James Ellroy, Kurt Wimmer.
Rating : R for strong violence and pervasive language.

David Ayer, scenaristul filmului „Training Day”, şi James Ellroy, autorul romanului „LA Confidential” îşi unesc forţele pentru a proiecta coşmarul urban absolut. Rezultatul : urlete, ţipete, împuşcături, şi râs în hohote cu Keanu Reeves.

Detectivul Tom Ludlow (Keanu Reeves) face parte dintr-o divizie specială a Moravurilor, care se ocupă de eliminarea criminalităţii prin metode mai puţin procedurale, totul cu încuviinţarea şi sub protecţia comandantului lor, căpitanul Jack Wander (Forest Whitacker). Când fostul său partener este ucis în timpul unui jaf armat chiar sub nasul lui, Ludlow porneşte o cruciadă pe străzile Los Angeles-ului pentru a-i găsi pe ucigaşi. Complicaţiile nu întârzie să apară, investigaţia sa pe cont propriu aducându-l faţă în faţă cu corupţia din poliţie, deşi, ca să fim sinceri, nici el nu e chiar uşă de biserică. Cu putin timp înainte tocmai aflase că fostul său partener îl turna căpitanului James Biggs (Hugh Laurie) de la Afaceri Interne, iar prezenţa sa chiar în momentul în care acesta a fost ucis nu a fost chiar întâmplătoare. Întregul film devine un conflict moral între cei răi şi cei mai puţin răi, care ar fi putut să fie buni, dacă nu ar fi fost o lume atât de crudă.

Principala problemă în mecanismul filmului este chiar Ludlow, un personaj căruia scenariştii i-au îndesat o grămadă de trăsături negative, pentru ca până la sfârşit să trebuiască să credem pe cuvânt că adânc în sufletul lui e de fapt un băiat de treabă, iar schimbarea produsă în conduita sa morală este veridică. Prima scenă a filmului ni-l prezintă dormind îmbrăcat, cu pistolul la îndemână printre aşternuturi. Intră în baie, se priveşte prelung în oglindă apoi vomită, semn clar în astfel de filme, că este un personaj cu tendinţe auto-distructive. Ca să ne convingă de acest fapt, au presărat pe parcurs momente în care Ludlow se răcoreşte cu doze calculate de vodkă. Printre alte activităţi preferate ale sale se numără plantarea de dovezi şi interogarea brutală a suspectilor. Nici nu-ţi vine să crezi că e Keanu Reeves pe ecran. Dar imediat cum deschide gura şi încearcă să schiţeze emoţie, îl recunoşti. Altfel Keanu îşi interpretează personajul cu un minim de resurse, fără exagerări în mare parte şi o faţă posomorâtă care aduce aminte de vremurile în care Clint Eastwood îl juca pe Dirty Harry. La polul opus minimalismului său se află Forest Whitaker care îşi joacă rolul de parcă ar fi continuarea de la „The Last King of Scotland”. Restul distribuţiei se dizolvă în forme fără fond.

Scenariul se forţează şi îşi încordează toţi muşchii pentru a se da drept un thriller tensionat cu implicaţii morale zguduitoare şi o ilustrare a iadului urban. Din nefericire conţinutul îşi pierde prea des concentrarea, sărind dintr-o parte în alta a poveştii fără a se oprii asupra detaliilor şi aruncând în scenă multe personaje foarte slab conturate. Astfel, intriga devine neinteresantă şi chiar plictisitoare la un moment dat. Răsturnările de situaţie nu obţin efectul scontat în momentul în care puţin ne pasă de personajele implicate, iar aşa-zisul realism dus la extrem devine doar un artificiu. Şi dacă elementul de dramă poliţistă nu există, măcar mai multă acţiune m-aş fi aşteptat să fie. Dar şi aceasta se lasă aşteptată, mai mult de jumătate din film fiind ocupată cu discuţii sterile, absolut neremarcabile. Însă, cand încep împuşcăturile, ni se oferă o gamă largă de „kill-uri” care de care mai violente. Accentul este clar pus pe realism, dar lipseşte efectul visceral deoarece ieşirile violente sunt pur şi simplu aruncate pe ecran, în cel mai gratuit mod cu putiinţă. Multă lume moare, multă lume urlă de durere, şi, deşi tot spectacolul este atent filmat, pur şi simplu nu atrage atenţia. Totul este frumos stilizat şi expert pus în scenă, dar totul trece prin faţa ochiului fără a trece şi prin creier. Coloana sonoră este de-a dreptul intruzivă în anumite scene, combinaţia de ritmuri electronice şi orchestra melodramatică accentuând scene care nu aveau nevoie de fond muzical.

Nu credeam că Ayer şi Ellroy ar fi putut eşua astfel. Poate că aveau o idee clară în minte, dar ce apare pe ecran este extrem de confuz. Au încercat o dramă poliţistă, dar lipseşte drama. Au vrut să fie un thriller dar acţiunea şi tensiunea nu se arată aşa cum ar fi trebuit. Comedie, în nici un caz nu au vrut să iasă, dar adevărul este că e genul de film care merită văzut cu prietenii, doar de dragul poantelor făcute în timp real.

Heavens Fall (2006)

Cu : Timothy Hutton, David Straithairn, Leelee Sobieski.
Regia si Scenariul : Terry Green.
Rating : PG-13 for mature thematic elements including some dialogue

„Heavens Fall” este povestea adevărată a controversatului proces din primăvara anului 1931 care a avut loc în Scottsboro, Alabama, proces în care nouă bărbaţi de culoare au fost condamnaţi la moarte pe scaunul electric pentru violarea a două femei albe. Cazul însă a stârnit numeroase proteste care au forţat în cele din urmă Curtea Supremă a Statelor Unite să redeschidă cazul şi să se implice în noul proces. Astfel în Scottsboro soseşte Samuel Leibowitz, un celebru avocat new-yorkez care se oferă să fie avocatul apărării. In Sudul segregat un astfel de caz nu va avea însă parte de o judecată echitabilă, iar rezultatul procesului este evident înainte să se rostească verdictul. Pentru Leibowitz, lupta în acest caz a durat mai mult de zece ani, dar în film totul este comprimat într-o perioadă mai scurtă. Însă cazul Scottsboro a avut o importanţă istorică, reprezentând o piatră de hotar în evoluţia justiţiei americane şi lupta pentru drepturi civile. Filmul pe de altă parte eşuează în a fi o ilustrare pertinentă a acestor evenimente, rămânând doar un film de televiziune în care se regăsesc ecouri ale altor, mai bune, creaţii din aşa numitul gen „courtroom drama”.

Cel mai ciudat mi s-a părut la început cat de mult seamănă cazul Scottsboro cu cel din „To Kill a Mockingbird”. Căutând pe Internet am descoperit că deşi nu este menţionat nicăieri ca fiind o adaptare a acelor evenimente, romanul este mai mult ca sigur inspirat din cazul Scottsboro, printre asemănări numărându-se : faptul că bărbaţi de culoare au fost acuzaţi de violarea unor femei albe în aceeaşi perioadă a anilor 1930, în Alabama, existând chiar şi pericolul unor încercări de linşare a prizonierilor, există asemănări între personajul romanului Atticus Finch şi judecătorul cazului Scottsboro, James E. Horton, ambii sfidând intoleranţa comunităţi în numele dreptăţii, şi, în plus, şi în roman, şi în evenimentele reale, credibilitatea victimelor a fost pusă la îndoială.

„Heavens Fall” pierde însă mult teren narativ în faţa lui „To Kill a Mockingbird”. Filmul din 1962, adaptare a romanului omonim, implică direct spectatorul în proces, datorită persepectivei exterioare, întreaga acţiune a filmului fiind prezentată prin ochii fetei lui Finch. Producţia de televiziune din 2006 prezintă totul ca pe o enumerare de fapte istorice, întregul film desfăşurându-se fără nici o tragere de inimă. Din punct de vedere al tehnicii narative nu poate concura nici măcar cu un documentar de pe Discovery. Artistic totul e în regulă. Decorurile, costumele, întreaga atmosferă este convingătoare. Dar totul este atât de comprimat, parcă de teama de a nu plictisi publicul, încât tot cea ar fi putut examina acest film este lăsat la nivel de teorie. Este adevărat că filme pe această temă s-au tot făcut, dar asta nu scuză faptul că regizorul şi scenaristul au lucrat totul de parcă ar fi fost conştienţi că orice ar face, acest film nu poate să întreacă competiţia. Actorii în schimb mai scot filmul la faţa. Timothy Hutton interpretează rolul procurorului new-yorkez cu convingere, iar David Strathairn oferă o interpretare fină, în rolul judecatorului Horton, un om care simte chemarea dreptăţii şi se străduie să facă ceea ce este corect indiferent de atitudinea generală a comunităţii. Leelee Sobieski în schimb trebuia trimisă acasă după primele replici. Sunt sigur că personajul ei era intenţionat să fie enervant, deoarece este o falsă victimă a cărei mărturii mincinoase a dus la condamnarea unor oameni nevinovaţi, însă Sobieski se străduieste prea tare şi ajunge să fie ea enervantă şi nu personajul. Mai apar in scenă şi un jurnalist de culoare venit in oraş să asiste la proces, şi soţia lui Leibowitz. Cele două personaje însă nu primesc prea mult spaţiu în paginile scenariului şi este păcat deoarece ar fi avut ocazia să interacţioneze mai mult în cadrul societăţii Sudului, servind la ilustrarea prăpastiei dintre tipuri de mentalitate diferite din America anilor ’30.

Păcat ca acest film a acceptat să se încadreze în şabloanele existente. Ţinând cont că sunt fapte care au avut loc şi nu ar trebui niciodată uitate, povestea trebuie cunoscută. Însă ca film nu este chiar uşor recomandabil. Pentru cei care vor să se familiarizeze cu cazul, există Internetul. Pentru cei care vor să vadă un film bun pe această temă, închiriaţi sau cumpăraţi „To Kill a Mockingbird”.

He's Just Not That Into You (2009)

Cu: Ben Affleck, Jennifer Aniston, Drew Barrymore, Jennifer Connelly, Kevin Connolly, Bradley Cooper, Ginnifer Goodwin, Scarlett Johansson, Justin Long, Kris Kristofferson
Regia: Ken Kwapis
Scenariul: Abby Kohn, Marc Silverstein

Avertisment! Conţine spoilere!

În weekendul acesta am avut neşansa de a viziona „He's Just Not That into You”. Filmul nu mi s-ar fi părut extraordinar de prost dacă nu ar fi avut o constelaţie de actori dintre care câţiva au Oscarul pe raft. Dacă era vreo prostiuţă fără pretenţii ca „How to Lose a Guy in Ten Days” , unde bruma de chimie dintre personajele-clişeu (Kate Hudson şi Matthew McConaughey) a fost stoarsă la maxim şi scoasă la produs; „Fool’s Gold”, altă producţie jenantă cu figurine de carton (tot cei doi, doar că acum cu un scenariu demn de ciornele Disney) sau „Made of Honor”, bazat pe şarmul televizat inexistent al lui dr. Derek Shepard (cum îl cheamă pe actor?!) şi în care fraze promoţionale de cărţi de self-help erau servite pe post de filosofii de viaţă; nu aş fi fost atât de enervată de importanţa pe care şi-o dă această poveste care pare a combina toate momentele acelea în care prietena ta ţi se tot plânge cât de imbecil e prietenul ei şi cum o răneşte zilnic, dar ea nu face niciodată nimic concret pentru a scăpa de el, şi ajungi la concluzia dureroasă că se merită reciproc şi nu mai vrei să auzi smiorcăiala pentru că ştii că eşti doar receptorul tuturor reproşurilor adresate de fapt lui. Mai rău, e ca şi cum aceeaşi prietenă ţi-ar ţine predici despre bărbaţi.

Asta este acest film: este o continuă văicăreală feminină, în ciuda etichetării de comedie romantică. Gigi (Ginnifer Goodwin) este o fată fără noroc în dragoste. Spun noroc pentru că nimic altceva nu ar ţine un bărbat normal lângă ea: este stresantă şi se agaţă ca o iederă de nişte semnale pe care doar în generală le mai poţi interpreta ca dovezi de simpatie. Pe scurt, refuză să priceapă că un tip n-o place. Drept urmare, refuză să rezolve acele probleme psihice care o fac total neatrăgătoare. În goana ei după p.. ahem, bărbaţi, ahem, anyone, ahem, THE ONE, întâlneşte un manager de bar care îi explică (aşa, ca pentru şcoala ajutătoare) că dacă un bărbat o vrea, se vede. Justin Long reuşeşte să nu devină odios în rolul acesta şi asta este o mărturie a unui talent pe care nu ştiam că-l are. Până la urmă, cei doi, din senin, decid că se iubesc şi în mod total previzibil, ea devine „excepţia lui”. Bravo, tu!!!! Ai reuşit ceea ce noi restul doar visăm.

Să coborâm o treaptă mai jos. Aici avem un câştigător al Academiei şi unul dintre actorii mei preferaţi: Ben Affleck. El formează un cuplu cu Jennifer Aniston, deţinătoare de Emmy, care de ceva vreme acceptă, din motive care îmi scapă, roluri care o parodiază direct. Amândoi sunt frumoşi, au un apartament scos din revistele de decoraţiuni interioare, se iubesc şi sunt fericiţi. Dar unde e drama? Iat-o: ea decide că vrea măritiş sau despărţire pentru că la locul de muncă a auzit de la Gigi (un guru al relaţiilor de durată şi expertă în bărbaţi) că dacă un bărbat nu te ia de nevastă în timp util (poate trebuia să ne spună şi nouă cam de cât timp vorbim: o zi, o lună, 3 luni maximum?), nu te mai ia deloc. Astfel ea ajunge singură la nunta surorii ei şi în continuare avem scene din „Bridget Jones Diary”, cu toate că acolo măcar empatizai cu personajul pentru că te mai regăseai pe alocuri în el, aici ţi-e greu să simţi ceva pentru Jennifer (în ciuda faptului că joacă foarte bine un rol scris submediocru) , care arată mai bine la 40 ani decât 90% din populaţia globului la 20, mai ales că a fost decizia ei să rupă relaţia, şi nu prea crezi că va rămâne singură şi tristă toată viaţa. Cei doi se impacă. Ştiu, şi eu am fost şocată.

Mai e loc să coborâm? Aparent da. Ben (Bradley Cooper) e căsătorit cu Janine (Jennifer Connelly, ce dracu’ faci aici? Cine e agentul tău? Încă mai e agentul tău? Sper că ai fost foarte bine plătită să scuipi pe Oscarul tău! Măcar Ben Affleck are scuza de a fi otrava box office-ului şi apare foarte puţin în film, dar tu?!) şi se îndrăgosteşte de Anna (Scarlett Johansson) , instructor de yoga. În ciuda disperării mele de mai sus, Connelly joacă foarte bine şi personajul ei e cel mai bine conturat datorită ei. Adică vedem şi noi ceva care seamănă a emoţie umană comună nevestelor care simt trădarea: frică, anxietate şi nesiguranţă, toate mascate de negare. Soţul ei e o poză cu nişte muşchi, am şi uitat de el. Ah, da: joacă în singura scenă de sex din film, alături de Scarlett în furou roşu, scenă care e foarte sexi până apare nevasta care continuă ce a început amanta, după ce aceasta s-a ascuns în clasicul dulap de unde are privilegiul să asculte tot. Aici, orice om cu o minimă decenţă vede trei alternative posibile: Anna - ieşi urgent din dulap şi extrage-te din relaţia cu sosia lui Popeye, Ben – opreşte-ţi nevasta sub absolut orice pretext (mimează un atac de cord, un acces de tuse, o nevoie fiziologică!!), şi Janine – cască ochii şi observă că soţul nu prea vrea să facă sex, totuşi omul e la birou şi poate are treabă! Singura parte bună e că toate aceste personaje rămân singure la final.

În film mai joacă Drew Barrymore, oarecum interesantă şi ironică în rolul unei dependente de relaţii internautice/telefonice, dar aproape invizibilă, şi Kevin Connolly, care interpretează un agent imobiliar îndrăgostit de Anna, şi a cărui strategie de marketing este să se prefacă homosexual. Aş comenta, dar am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă. Ah, şi obligatoriu: amicii gay care consolează.

Am criticat actorii deşi ei sunt cea mai bună parte a acestui film, alături de micile interviuri la întâmplare care deschid fiecare capitol şi care au conţinut cele două glume la care am surâs. Scenariul, bazat pe o carte bazată pe o (una singura!) replică din „Sex and the City” (serialul), e inuman. Mă simt insultată de cele 2(!!!) ore de platitudini şi comportament pueril prezentate ca experienţă necesară de viaţă, cu seriozitatea unor candidaţi la premiul Nobel. Dacă cineva a aflat un lucru nou despre relaţii din filmul acesta şi are peste 16 ani, îl rog să mă contacteze, poate am ratat toată ideea. Dacă singurul scop al regiei este să transforme nişte oameni frumoşi în nişte oameni foarte frumoşi, felicitări! Dacă cei de la editare au considerat că tot acest material este vital, nu vreau să îmi imaginez ce au tăiat.

Acest film este la egalitate calitativă cu „Sex and the City”, varianta de cinema, şi nu l-aş revedea nici dacă viaţa unor mici căţeluşi huskey ar depinde de asta.

Wanted (2008)

Cu : James McAvoy, Morgan Freeman, Angelina Jolie.
Regia: Timur Bekmambetov
Scenariul: Michael Brandt, Derek Haas
Rating : R for strong bloody violence throughout, pervasive language and some sexuality.

Ridicaţi mâna dacă aţi mai auzit scenariul ăsta pe undeva : protagonistul, om de rând, personaj anost, dezamăgit de viaţă, incapabil să preia frâiele propriei sale vieţi, cu o slujbă/condiţie socială care devine motiv de depresie, se trezeşte aruncat într-o lume fantastică, dincolo de limitele realitaţii pe care noi o cunoaştem, descoperă că are puteri speciale, abilitaţi supra-omeneşti, învinge forţele răului devenind un erou şi depăşindu-şi condiţia ordinară pentru a inspira o serie întreagă de continuări. Sună cunoscut, nu ?

Inspirat din romanul grafic omonim, „Wanted” spune povestea lui Wesley Gibson (James McAvoy), un nimeni, căruia simplul fapt că există îi provoacă atacuri de panică pe care şi le tratează cu medicamente. Este contabil, îşi urăşte slujba, are o şefă enervantă care foloseşte un capsator pentru intimidare, iubita sa îl inşală cu cel mai bun prieten al său, iar simpla căutare pe Google a numelui său nu întoarce nici un rezultat (ceea ce e oricum ridicol, dar serveşte ideii propuse). Convins că tatăl său l-a părăsit când s-a născut, Wesley trăieşte surpriza vieţii lui când află că acesta făcea parte dintr-o grupare de super-asasini (fiind cel mai bun asasin din lume) şi a fost ucis de un trădător (absolut întâmplător al doilea cel mai bun asasin din lume după tatăl său), iar acum chiar el este următoarea ţintă. Salvat în ultimul moment de misterioasa Fox (Angelina Jolie), Wesley se trezeşte recrutat în echipa tatălui său de către Sloan (Morgan Freeman). Aici află că super-asasinii sunt descendenţi ai unui clan de ţesatori, vechi de 1000 de ani, care efectuează asasinate dictate de Războiul Destinului (nu, nu război cu bombe şi tancuri, ci un război de ţesut), totul în numele menţinerii echilibrului universal. Sloan este singurul care poate descifra mesajul ţesăturii, care le furnizează numele următoarelor ţinte. Wesley mai descoperă şi că atacurile sale de panică sunt de fapt manifestări ale unei puteri speciale care îi pune inima la muncă cu 400 de bătăi pe minut, eliberând cantităţi uriaşe de adrenalină care îi modifică percepţia realitaţii şi îi ascut reflexele. Cu alte cuvine e un fel de Bullet Time. La fel ca în Matrix, timpul se incetineşte, permiţând executarea unor cascadorii imposibile fără efecte vizuale. În plus, prin concentrare şi dexteritate inumană, membrii frăţiei pot curba gloanţele. Idee absurdă la prima vedere şi probabil principalul argument pentru oricine va încerca să demonstreze de ce nu i-a plăcut filmul. Gloanţele fac un balet imposibil din punct de vedere al fizicii elementare, zburând pe după colţuri, intrând în coliziune cu alte gloanţe sau nimerind ţinta de la zeci de kilometrii depărtare. Absurd, poate, dar spectaculos, fără îndoială. Wesley îsi începe pregătirea pentru a deveni un ucigaş cu sânge rece, şi nu trece mult timp până cand îşi primeşte prima misiune. Deşi pentru el totul pare simplu, şi îşi acceptă foarte uşor noul destin, îşi va da seama curând că nimic nu este de fapt ceea ce pare şi că soarta îi rezervă o cu totul altă cale de urmat.

În mare, seamănă foarte mult cu „Matrix”. De fapt, sunt sigur că benzile desenate „Wanted” au pornit ca inspiraţie de la mitologia creată de fraţii Wachowski. Întrebarea este : reuşeşte oare să fie mai mult decât o simplă copie. Răspunsul este da, cel puţin după părerea mea. Cred că este chiar unul dintre puţinele filme care duce mai departe moştenirea „Matrix”-ului. Avem un fel de bullet time, timpul se încetineşte şi vedem gloanţele cum zboară cu încetinitorul, dar nu se multumeşte cu atât. Întreaga poveste este interesantă şi formează un univers original. Bekmambetov, creatorul seriei „Nightwatch”, are un stil vizual captivant şi se vede că deţine controlul perfect asupra chiar şi celor mai ridicole elemente, cum ar fi ideea de a folosi şobolani pe post de bombe cu ceas, care aduce puţin cu ideea lui Tim Burton din „Batman Returns” cu pinguinii înarmaţi cu rachete. Violenţa se serveşte din belşug. Avem răni de toate mărimile si formele, dupa gust, dar nu se ajunge chiar până la dezmembrări (deşi de câteva ori aş fi zis că mai are puţin), scene cu încetinitorul care arată cum un glonţ zboară creierii cuiva (cu detalii complete), şi termenul de „scut uman” capătă noi sensuri. Trebuie să recunosc că îşi merită cu vârf şi îndesat ratingul R (eu credeam că iar au exagerat americanii). Cine nu înghite uşor violenţa în filme este sfătuit să ocolească acest film. Este mult mai violent decât „Matrix” şi singurul motiv pentru care filmul fraţilor Wachowski a primit la vremea respectivă aceeasi restricţie de vârstă a fost lansarea atât de aproape de evenimentele tragice de la liceul Columbine, iar scena în care Neo şi Trinity iau cu asalt o clădire guvernamentală, înarmaţi până în dinţi şi omorând soldaţi si paznici, în esenţa oameni nevinovaţi care-şi fac doar datoria fără să ştie adevărul, este posibil să fi alarmat comisiile respective. În „Wanted” se merge şi mai departe. Crima echivalează cu echilibrul. Nu se explică dacă ţintele sunt vinovate de ceva anume, dar pur şi simplu trebuie eliminate pentru a restabili echilibrul universului. Fox îi explică lui Wesley cum decizia de a nu elimina pe cineva poate duce la moartea mai multor oameni. Deşi elocvent ilustrată, nimic nu este atât de simplu, lucru pe care şi Wesley îl va descoperi pe parcurs.

Ar mai fi poate multe de spus despre „Wanted”, dar mă îndoiesc că pot spune ceva care să schimbe părerea cuiva. Este genul de film care ori iţi place de la un capăt la altul, ori părăseşti cinematograful după primul glonţ curbat sau creier zburat. Mie mi-a placut şi mi s-a părut a fi o briză de aer proaspăt în comparaţie cu filmele de acţiune sufocante din ziua de azi. Pe scurt : Nu abuzează de montaj, nu-şi propune să-ţi spargă timpanele cu coloana sonoră, totul este cât se poate de coerent şi clar pentru o astfel de poveste, fără complicaţii inutile, cu un umor negru de zile mari, efecte vizuale care nu îneacă acţiunea ci o augmentează, şi destulă originalitate cât să dea o faţă nouă unui gen care s-a prăfuit repede după primul „Matrix”.

21 (2008)

Cu : Jim Sturgess, Kevin Spacey, Kate Bosworth, Laurence Fishburne
Regia : Robert Luketic
Scenariul : Peter Steinfeld, Allan Loeb
Rating: PG-13 for some violence, and sexual content including partial nudity.

„21” este un film rar in oceanul de blockbustere. Este un film cu mijloace modeste care printr-o idee originală şi mult fler este capabil să concureze pe piaţă. Într-un fel, astfel de creaţii cinematografice sunt un pariu riscant. Dar filmul lui Robert Luketic a fost un pariu caştigat cu nişte încasări spectaculoase.

Inspirat din întâmplări adevărate (ceea ce înseamnă că 80-90% este ficţiune), filmul spune povestea unui grup de studenţi la MIT, cei mai buni dintre cei mai buni, care călăuziţi de un genial profesor de statistică (Kevin Spacey), dotaţi cu acte false şi tehnica matematica de numărare a carţilor de joc, dau lovitură după lovitură în cazinourile din Las Vegas. Cel mai proaspăt recrut în această echipă de şoc, şi protagonistul filmului, este Ben Campbell (Jim Sturgess), care are nevoie disperată de 300,000$ pentru a intra la Harvard. Mirajul Las Vegasului corupe însă chiar şi cele mai puternici minţi, iar vârtejul banilor şi placerilor oraşului păcatelor întrece orice vis sau aspiraţie. Jim lasă viata pe care o avea în urmă şi se scufundă adânc în lumea împătimiţilor de jocuri de noroc. Însă în momentul în care un supraveghetor de jocuri cu o pregătire de moda veche, care aplică „corecţii” ca în filmele lui Scorsese (Laurence Fishburne), pune ochii pe Jim, regulile jocului se schimbă rapid, iar miza devine absolută.

Nu este neapărat o poveste pe care să nu o fi văzut si prin alte filme, lumea jocurilor de noroc şi metode de a trişa am văzut de atâtea ori. Însa cheia, care face ca acest film să se detaseze net, este un scenariu si o regie care ţin totul în mişcare cu mult entuziasm, în termeni simplii. Personajele sunt oarecum schematic compuse, aşa cum era şi de asteptat, dar sunt întrupate de o distribuţie talentată care stoarce la maxim orice ocazie de a-şi „colora” personajele dincolo de limitele scenariului. De asemenea, beneficiază de o prezentare modernă plină de înflorituri vizuale care ajută povestea să se mişte într-un ritm rapid, fără a pierde atenţia spectatorului (ceea ce ar fi putut însemna ori incoerentă în naraţiune, ori pur şi simplu inducerea plictiselii). Desigur plauzibilitatea coboară sub limitele normale uneori, dar nu e genul de film la care sa-ţi baţi capul cu aşa ceva. Totul se mişcă rapid şi arată excelent, datorită imaginii lui Russel Carpenter („Titanic”), care foloseşte camere digitale, obţinând un realism vizual, care aduce aminte de „Collateral”. În plus, montajul este mult mai coerent decât m-aş fi aşteptat, chiar şi atunci când transformă scenele într-un delir halucinant.

Desigur, este destul de evident că nu se poate vorbi despre profunzime sau complexitate în acest film. Are câteva atuuri ( sau aşi în mânecă, ca să mă încadrez în atmosferă), pe care le exploatează la maxim : premisa simplă dar interesantă, artificiile vizuale care contribuie la atmosferă, toată lumea joacă excelent, scenele curg fluent, ceea ce înseamna, pe scurt, ca pe parcursul duratei de aproximativ 118 minute, ni se oferă „entertainment” de calitate si nimic mai mult. Nu este un film de Oscar şi nici nu-şi propune asta. Face doar ceea ce ştie şi o face atât de bine, încât trebuie văzut măcar o dată. Acest film este categoric un pariu caştigat.

[REC] (2007)

Cu : Manuela Velasco, Ferran Terraza

Regia: Jaume Balaguero, Paco Plaza

Scenariul : Jaume Balaguero, Luis Berdejo

Rating : R for bloody horror violence and language.

Camcorder Horror. Groaza văzută prin lentila unui aparat de filmat. A început cu „Blair Witch Project” in 1999, şi a fost un succes uriaş, desi ideea în sine a pornit de la „Cannibal Holocaust în 1980. Îngredientul minune a fost hiper-realismul conceptului. Ceea ce apare pe ecran creează iluzia unui document, o mărturie audio-video a unor evenimente care chiar au avut loc. Plasarea acţiunii caracteristice unui horror sau thriller într-un astfel de context a reprezentat o veritabilă inovaţie. Au urmat apoi clonele, şi deşi „Blair Witch” a fost realizat cu un buget infim, unele dintr ele au beneficiat chiar de un buget care să permită şi efecte vizuale de ultimă oră, cum ar fi „Cloverfield”. Dar genul acesta de horror este în principal apanajul producţiilor cu buget redus, tocmai datorită ideii de a filma cu aparate simple, uzuale, într-un context obişnuit, din care se pot obţine sperieturi zdravene cu un minim de efort din partea echipei de filmare.

„REC” nu aduce nimic nou în plus faţă de formula „Blair Witch”. Perspectiva aparatului de filmat este asigurată de o echipă formată dintr-o reporteriţă şi un cameraman, care trebuie să înregistreze un reportaj despre viaţa pompierilor. Iau câteva interviuri, filmează împrejurimile, iar în momentul în care alarma sună, însoţesc echipa de pompieri la un bloc unde se pare că o locatară nu se simte prea bine. Misiunea, aparent de rutină, scapă repede de sub control în momentul în care locatara în cauză începe să ronţăie la beregata unui poliţist, iar autorităţile blochează ieşirile din clădire instituind carantină. Din câte se pare, există o infecţie care îi transformă pe oameni în canibali isterici care seamănă cu zombie-i din „28 Days Later”, iar situaţia celor prinşi în clădire se deteriorează rapid, pe măsură ce infecţia se răspândeşte. Ideea este simplă şi nu se complică în nici un fel până la sfarşit, nici măcar cu vreo explicaţie pertinentă. De fapt, cauza infecţiei rămâne un mister, deşi sunt prezentate câteva materiale menite să clarifice cumva sursa belelor, dar chiar şi acestea sunt uşor confuze, situându-se nehotărât undeva între posesiile demonice din „Evil Dead” şi infecţia cu virusul Rage din „28 Days Later”.

În mare însă este un horror eficient, cu destul sânge cât să satisfacă fanii insetaţi de ketchup cinematografic, şi nişte sperieturi de toată frumuseţea. Imaginea tremură, se zgâlţaie, face mai urât ca un montagne-ruse, şi oricine nu suportă atât de multă mişcare pe ecran, este sfătuit să evite filmul şi durerea de cap aferentă. De asemenea, abuzul auditiv constituit din minute în şir de ţipete şi urlete ar putea descuraja pe unii. Nu sunt sigur în ce măsură ajută la atmosferă dacă actorii ţipa ca descreieraţii pe toată durata acţiunii. Accentul pus pe reacţiile realiste ale personajelor, disperare, frustrare, teamă, combinate cu limitarea campului vizual doar la ceea ce vede aparatul de filmat şi conştientizarea unei ameninţări ascunse, sunt în principiu de ajuns. Dar în momentul în care se exagerează, spectatorul este deconectat de la experienţă, îi provoacă indiferenţă, şi chiar îl amuză acolo unde nu e cazul.

Problema cu „REC” este că nu reprezintă o experienţă constantă. Cu o durată de aproximativ o oră şi un sfert, lasă mai mult impresia de joacă cu un aparat de filmat. Personajele nu primesc destulă personalitate ca să ne pese de ele. Faptul că este un film scurt ajută dacă nu ai un scenariu prea grozav, dar sacrifică şi mult timp de tatonare, util pentru a intra în atmosferă. Realizatorii au presupus probabil că dacă prezintă totul din perspectiva unei camere video, atmosfera vine de la sine, dar nu este în totalitate valabil. „Blair Witch Project”, care ţinea cam două ore, pornea de la realismul filmării, dar continua să construiască povestea şi personajele, pregătind astfel o experienţă cu adevărat înfricoşătoare în jurul lor.

„REC” (si remake-ul său american „Quarantine”) rămâne doar o clonă. La fel ca şi „Cloverfield”. Sunt decente şi pot fi recomandate în special celor care caută astfel de experienţe cinematografice. Altfel, există alternative mai bune.

The Big White (2005)

Cu: Robin Williams, Giovanni Ribisi, Holly Hunter, Alison Lohman.
Regia : Mike Nylod.
Scenariu : Collin Friesen.
Rating : R for language including sexual references and some violence.

Regizorul Mike Mylod, specializat în producţii de televiziune, în CV-ul său figurând şi 15 epsioade din Entourage, şi-a încercat norocul şi pe marele ecran în 2005 cu acest film. Marea revelaţie pe care probabil şi-o dorea, nu s-a produs, deoarece filmul nu a beneficiat de o lansare în cinematografe, şi nici măcar pe DVD nu a fost prea bine reprezentat. Abia dacă ai norocul să-l prinzi pe la televizor pe undeva (aşa cum am făcut eu din pură întâmplare). E adevărat că fiind o producţie independentă, s-a supus acestui risc din primul moment, deoarece nu toate filmele facute în acest regim îşi găsesc sprijin pentru distribuţie din partea vreunui studio mai mare. În cazul acesta, bănuiesc că ceea ce i-a făcut pe distribuitori să şovăie, este puternica inspiraţie din stilul filmelor fraţilor Coen, în special „Fargo” (ca intrigă). Poate s-au gândit că ar suferi în urma unei asemenea comparaţii şi expunerea negativă ar fi mult prea dăunatoare încasărilor. Oricum, păcat, pentru că filmul chiar are merite, chiar dacă nu se ridică la nivelul creaţiilor Coeniene.

Unul dintre ele este chiar scenariul. Inspirat sau nu de fraţii Coen, umorul său întunecat (căci negru este uneori prea puţin spus aici) este principalul atu al filmului, desigur, pentru spectatorul care gustă aşa ceva. Povestea îl are în prim plan pe Paul Barnell (Robin Williams), un agent de turism dintr-un mic orăsel din Alaska, cu grave probleme financiare care-l fortează să folosească un cadavru descoperit întâmplător, pentru a înscena moartea fratelui său şi a încasa poliţa de asigurare a acestuia în valoare de un milion de dolari. Încercarea sa disperată de îmbogăţire nu este lipsită de complicaţii. Printre ele se numără doi ucigaşi plătiţi care îi răpesc soţia, Margaret (Holly Hunter) pentru a recupera cadavrul, un detectiv de asigurări suspicios, Ted Waters (Giovani Ribisi) care vede în demascarea faptelor lui Paul o oportunitate de promovare care va aduce cu sine şi relocarea sa în alt oraş mai călduros, şi chiar fratele lui Paul, Raymond (Woody Harrelson) întors în oraş pentru a cere explicaţii. De departe cel mai savuros personaj este Margaret, care suferă de sindromul Tourette (deşi este sugerat subtil că s-ar preface), aceasta transformându-se rapid din victimă în agresor în ceea ce-i priveşte pe cei doi ucigaşi amatori.

Muzica, montajul, imaginea, sunt conforme idealului de film independent, caracterizat prin minimalism si multe cadre prelungite care parcă nu se mai termină. Există destulă calitate şi eficienţă pentru a nu îl cataloga drept un film „ieftin” din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, însă, interacţiunea personajelor ţine fiecare scenă în mişcare. Robin Williams îşi adoptă din nou mimica de om chinuit, disperat, temperându-şi ieşirile comice cu care ne-a obişnuit. Giovanni Ribisi îşi transformă personajul cu totul, pe masură ce Ted, pornit în cruciada împotriva lui Paul, îşi distruge singur propriile visuri şi idealuri, trecând pe rând prin inerţia cauzată de dependenţa de muncă, speranţă şi în cele din urmă disperare şi traume fizice. Şi desigur, Holly Hunter oferă cele mai amuzante momente ale filmului, menţinând mereu asupra ei suspiciunea subtilă că şi-ar falsifica simptomele, în felul acesta găsind propria scapare din realitatea vieţii ei şi evitând asumarea consecinţelor propriilor acţiuni. E mult mai uşor sa înjuri oameni pe care nu-i suporti, dacă ei cred că suferi de o boală care îţi provoacă astfel de ieşiri. Acesta nu este un film care depinde de urmăriri, sau filmări complicate. Totul ţine numai de modul în care motivaţiile personajelor se ciocnesc şi transformă pustiul îngheţat al Alaskăi într-un ring al intrigilor. Şi trebuie spus că întinderile nesfârşite de alb contribuie neaşteptat la atmsofera încarcătă. În cele din urmă, se poate spune că Paul şi Ted sunt mai asemănători decat ar vrea să recunoască, împărtăşind un vis comun : evadarea din „marele alb”.

Vantage Point (2008)

Cu : Dennis Quaid, Matthew Fox, Sigourney Weaver, Forrest Whitaker, William Hurt
Regia : Pete Travers
Scenariul : Barry Levy
Rating : PG-13 for sequences of intense violence and action, some disturbing images and brief strong language.

Urăsc reclama falsă. Nu-mi place când ceva este prezentat altfel decat este în realitate. Ştiu că este ceva care se practică des în publicitate, dar nu văd rostul. Când ceva este de proastă calitate, se vede de la o postă, şi este imposibil ca o reclamă falsă să te convingă de contrariu. „Vantage Point” s-a recomandat, conform prezentărilor oficiale, ca fiind nu doar un film de acţiune, dar şi un thriller politic cu implicaţii care vor pune pe gânduri spectatorii. Deşi nu îl consider un film prost, este evident că producătorii au exagerat pentru a- şi vinde produsul.

„Vantage Point” este un spectacol de sunet şi lumini. Totul e pus în scenă foarte frumos şi sofisticat, deşi subtilitatea lipseşte cu desăvârşire. Actorii sunt de primă mână, doar cu numele ce-i drept, dar asta contează mai puţin. Apelează la cele mai noi trucuri de montare, editare, prelucrare, şi ce-o mai fi de trebuinţă, invăţate de la thrillere de prim rang cum ar fi trilogia Bourne. Muzica, un amestec de zăngăneli electronice şi acorduri melodioase de orchestră, respectă şi ea standarde impuse de ceva vreme în gen. Totul este extrem de profesionist lucrat. Dar în rest ? Ei bine, restul e tăcere. Vocea raţiunii zace printr-un colţ întunecat al minţii, hibernând izolată de simţurile copleşite de spectacolul de pe ecran. Şi ce altceva şi-ar mai putea dori cineva ? Doar e genul de film pe care-l vezi pentru spectacol. Nimic mai mult.

Totul porneşte de la asasinarea preşedintelui Statelor Unite în timp ce ţinea un discurs cu ocazia unui mare summit, în Spania, oraşul Salamanca. Asasinatul propriu zis este urmat de două explozii, una dintre ele declanşată chiar în piaţa unde avea loc discursul. Ce se întamplă ? Cine ? De ce ? Cum ? Întrebări standard pentru un thriller. Şmecheria constă în prezentarea poveştii din opt perspective diferite. Când un personaj îşi termină povestea, începe un montaj scurt care derulează în sens invers ceea ce tocmai am văzut, apoi începe alt personaj, cu altă traiectorie. Astfel fiecare întamplare din scenariu este vazută din unghiuri diferite, fiecare deţinând o bucată din puzzle. Ideea sună bine în teorie, dar pusă în practică, vine cu anumite probleme. Una din ele ar fi credibilitatea. Avem opt persoane ale căror drumuri se intersectează. O dată, de două ori, de n-ori, pentru ca la sfârsit să se adune toţi în acelasi loc, în acelasi timp, pentru secvenţa de final. Eu unul am o problemă cu coincidenţele astea prin filme. De multe ori, personajele fac lucruri forţate, doar pentru că trebuie neapărat să vadă ceva care să lege firele lor narative de ale celorlalţi. Se creează un circuit închis în care povestea nu este logica întotdeauna. Apoi, este puţin ciudat să vezi acelaşi eveniment de opt ori, în care nici măcar poziţia din care îl vezi nu se schimbă. Explozia din piaţă este repetată de atâtea ori încat îţi vine să derulezi peste. Desigur, echipa tehnică compensează printr-un montaj în doi timp şi trei mişcări, ca un videoclip, ca să comprime evenimentele cunoscute. Dar tot lasă impresia că poate nu este cea mai fericită modalitate de a spune povestea.

Revenind la prezentarea oficială a filmului. Ziceau ceva de „thriller politic”. Ei bine, singurul lucru care aduce a „politic” în film este faptul că summitul respectiv este organizat pentru semnarea unui tratat între liderii occidentului şi cei ai lumii arabe pentru a lupta împotriva terorismului, şi, desigur cei implicaţi în atentat fac referiri la „aroganţa americană”. Cam asta e tot ce ar putea fi considerat ca fiind politică în acest film. Aşa că să nu credeţi ce vă zic în materialul promoţional. Orice încercare de a raţiona asupra acestui film este o mare greşeala. Ca film de acţiune este chiar reuşit, ţinând cont că este un regizor debutant pe marele ecran. De multe ori te fură peisajul, filmarea in locaţii reale din Spania oferind o atmosferă inedită si colorată, chiar dacă cadrele nu zăbovesc prea mult într-un singur loc. Ajută şi faptul că nu ţine decât 80 de minute, insă, extrem de compacte şi uzate la maxim. Deci, de plictiseală nu poate fi vorba.

Margot at the Wedding (2007)

Cu: Nicole Kidman, Jennifer Jason Leigh, Jack Black
Scenariul si Regia : Noah Baumbach
Rating : R for sexual content and language

Undeva, departe de toată nebunia Hollywood-ului există Noah Baumbach. Îşi scrie şi regizează propriile filme şi din câte se pare lucrează undeva pe sub radarul box-office-ului. Specialitatea lui este simpla observare psihologică, cu un acut simţ sociologic. Eforturile sale au fost răsplatite în 2005 cu o nominalizare la Oscar, categoria cel mai bun scenariu pentru „The Squid and the Whale”. Este foarte posibil să nu repete prea curând performanţa, deoarece filmele sale sunt atât de atipice încât ar putea părea banale sau pretenţioase la prima vedere, mai ales din perspectiva juriului Academiei. Sincer, mă mir că a obţinut şi acea nominalizare. Probabil face parte din campania de reformare şi reorientare a Oscarurilor.

„Margot at the Wedding”. Un titlu simplu, nicidecum electrizant sau incitant. Dar curios, foarte curios. Sună aproape ca titlul unei poveşti. De altfel, Margot (Nicole Kidman) chiar cu asta se ocupă. Scrie carţi, in mare parte inspirate din propria viaţa. Împreună cu fiul ei Claude (Zane Pais) soseşte într-o vizită surpriză la sora ei Pauline (Jennifer Jason Leigh), cu care nu a mai păstrat legătura, cu ocazia căsătoriei acesteia cu Malcolm (Jack Black). Mai mult sau mai puţin intenţionat, Margot declanşează o serie de evenimente care vor perturba atmosfera liniştită a pregătirilor de nuntă, stârnind o furtună de emoţii si contradicţii în sufletele celor din jurul ei.

Premisa este simplă, dar direcţia pe care o urmăreste Noah Baumbach nu este nicidecum la fel de simplă. În principal filmul se axează pe relaţia bizară dintre cele două surori. Totul este construit aproape ca într-o piesă de teatru. Avem parte de personaje care nu încap nicidecum încadrate în vreun stereotip. Margot este o femeie inteligentă, frumoasă, dar zdruncinată emoţional, alternând între sinceritate şi izolare, care preferă să analizeze pe toţi din jurul ei, mai puţin pe ea insăşi, intră in coliziune, nu interacţionează, pur şi simplu se izbeşte emoţional de celelalte personaje, zdruncinând ordinea aparentă a lucrurilor. Nicole Kidman îi conferă o detaşare rece, o mască, care ascunde frustrări şi dezamăgiri în spatele ironiilor şi sentinţelor emise la adresa oamenilor din jurul ei. Jennifer Jason Leigh este o excelentă actriţă de compoziţie, iar Pauline este unul din cele mai bune roluri ale sale. O invăţătoare, o fire libertină, care se încăpăţânează să nu-şi dorească mai mult, mulţumindu-se cu ce are la îndemână, până în momentul în care Margot reapare în viaţa sa, moment în care începe să pună totul la îndoială. De departe cea mai mare surpriză a distribuţiei este Jack Black în rolul lui Malcolm. Uitaţi de „Nacho Libre”, „School of Rock” sau „Tropic Thunder”, acesta este un altfel de Jack Black. Apatic, depresiv chiar, fără note comice, pur şi simplu patetic, un ratat cu acte în regulă, cântareţ şi pictor amator, cu un apetit pentru minore, Malcolm este simultan cel mai antipatic şi totuşi fascinant personaj din cariera lui Black.

Filmul a fost catalogat ca fiind o comedie. Mie nu mi s-a parut. Tonul filmului nu este încrâncenat, dar nu este nici o atmsoferă destinsă. Absurdul situaţiilor poate provoca câteva râsete surprinzătoare, dar este mai degrabă o dramă psihologică. Este o precizare importantă pentru cineva care s-ar putea hotarâ să vadă filmul ca o simplă distracţie de week-end. Este un film atipic. original, sincer, inteligent si atipic, dar şi distant faţă de public. Un film aproape perfect, însa nu prea prietenos cu publicul neobişnuit cu astfel de filme.