The Proposal (2009)

Cu: Sandra Bullock, Ryan Reynolds, Malin Akerman, Craig T. Nelson, Mary Steenburgen, Betty White, Denis O'Hare, Oscar Nunez
Regia: Anne Fletcher
Scenariul: Peter Chiarell

„The Proposal” este filmul care a contrazis toate aşteptările avizate. Se zicea că Julia Roberts, la 42 ani, este prea bătrână pentru a duce un film pe locul întâi din primul weekend de la lansare, şi iată că vine Sandra Bullock, la cei 45 ani ai ei, şi doboară recorduri de încasări, deşi se aştepta ca filmul să aducă sume medii, specifice comediilor romantice scrise la formulă. Criticii nu au fost impresionaţi, dar asta nu a împiedicat valuri de oameni să vină la premieră. Un real succes pentru ea, atât ca expunere (devenise aproape irelevantă) cât şi financiar, şi nimeni nu se poate plânge că s-a vândut: ea joacă în comedii romantice de când s-a lansat, rareori alege roluri dramatice.

În „The Proposal” ea interpretează o şefă de coşmar, rudă apropiată cu Miranda din „The Devil Wears Prada”, care se găseşte în pericol de a fi deportată pentru că a fost prea ocupată cu serviciul ca să mai citească avertismentele trimise de la Imigrări. Ideea salvatoare e să îl şantajeze pe asistentul ei să se însoare cu ea. Bietul asistent e interpretat de Ryan Reynolds, a cărui specialitate sunt comediile de „frăţie” şi care aparent a evoluat. El este bun, frumos şi răbdător, bărbatul ideal. Dacă acceptăm premisa subţire, urmează o serie de aventuri şi mai neverosomile acasă la părinţii lui, pe care cei doi îi mint fără ruşine.

Mă aşteptam să mă înfior la acest film. Am văzut multe comedii de genul acesta la viaţa mea, şi nu pot spune că aveam speranţe prea roz. Cu toate acestea, am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut cei doi actori principali, atât luaţi separat, cât şi împreună. Sandra Bullock e o marcă înregistrată. Are o stăpânire a gesturilor şi o precizie a timpilor lansării replicilor ce ar trebui predată la şcoala de actorie. Poate mai învaţă şi Kate Hudson ceva. Într-o comedie, e în elementul ei şi se vede. Deşi personajul ar fi odios în viaţa de zi cu zi, ea îl face suportabil. Ryan Reynolds îi face faţă cu succes, cele mai bune momente ale filmului fiind cele în care cei doi se contrează neîncetat. E foarte credibil în rolul angajatului stresat şi al bărbatului abuzat. Am râs de câteva ori, în ciuda mea, şi am vrut ca cei doi să se iubească şi să fie fericiţi împreună (să ne prefacem că acest lucru nu era total previzibil), ceea ce nu pot spune despre alte cupluri din comedii romantice (1,2,3), cărora le doream muncă silnică. Un alt mare plus: nici o glumă, aluzie, replică pe seama diferenţei de vârstă (Reynolds are 32 ani), deşi alte comedii nu cred că ar fi ratat ocazia. Fanii Sandrei vor vedea mai mult din ea decât a arătat în orice alt film, iar fanele lui Ryan vor fi încântate de felul în care acesta ascultă muzică.

Trebuie să fie şi părţi rele, nu? Ei bine, restul personajelor sunt în plus, introduse în încercarea zadarnică de a mai acorda o dimensiune poveştii. Betty White are o apariţie penibilă, într-una dintre cele mai inutile scene din film. Compensează mimând un atac de cord. Timpul acordat dezvoltării poveştii de dragoste, minciună, fraudă este foarte scurt, şi nu prea înţelegi cum doi oameni care lucrează împreună de 3 ani se pot îndrăgosti în 72 de ore atât de profund. În mâinile unor actori mai puţin simpatici şi charismatici (atenţie, nu neapărat mai puţin talentaţi, pentru că nu doar talentul îi face pe cei doi o forţă), scenariul ar fi fost bun de aruncat în groapa de unde se tot zbate să iasă Matthew McConaughey. Şi au loc nişte scene de striptease pe care nu le mai povestesc de jenă, dar şi din cauză că mi-ar lua foc retina să mi le reamintesc. Şi nu în ultimul rând, nici un moment nu se îndepărtează de la succesiunea de paşi arhitestată. Totul, de la început până la sfârşit, merge pe clişee clasice şi riscuri minime, denunţând o bună cunoaştere a publicului ţintă şi o lipsă de disponibilitate de a câştiga fani din altă categorie, de frică să nu îndepărteze pe cei existenţi. Se observă clar un calcul rece al tuturor căilor de a obţine cât mai mulţi bani, şi aplicarea lui cu stricteţe.

Nota 6 pentru o după amiază plăcută, în care am râs şi m-am simţit bine, alături de doi actori buni, o poveste uşurică, de vară, şi o sumedenie de întâmplări pe care nu m-am deranjat să le înţeleg sau să le judec la rece, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi dacă aveţi de gând să vizionaţi acest film.

Volver (2006)

Cu: Carmen Maura, Penelope Cruz, Lola Duenas, Blanca Portillo, Chus Lampreave, Cobo Yohana, Antonio de la torre, Carlos Blanco, Maria Isabel Diaz, Neus Sanz
Regia: Pedro Almodovar

“Volver” al lui Almoldovar este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Voi încercă să explic de ce, dar nu sunt foarte sigură că sentimentul pe care mi-l trezeşte Penelope Cruz în scena în care cântă şi mama ei o ascultă plângând, ascunsă în maşină, poate fi explicat sau demonstrat, el există sau nu. Pentru un expert precum Skellington (nu neapărat Skellington, oricine ştie multe despre filme şi a văzut multe), probabil că este un film imperfect din punct de vedere tehnic, cu neajunsuri şi stigmatul de a nu fi reuşit să se ridice la aşteptările criticii obişnuite cu “Habla con ella” sau “La mala education”, filme care comparate cu acesta par mai bine regizate, mai bine gândite, mai meticuloase. Dar în acest film, inima e mai pregnantă decât mintea, iar defectele îl fac perfect, mai ales pentru cineva care, până la acest film, nu ştia nimic depre creatorul lui.

“Volver” este povestea unor femei puternice, trei generaţii dintr-o familie marcată de secrete şi abuz. Personajul principal e Raymunda, jucată perfect de Penelope Cruz, aceasta demonstrând prin acest rol că este o forţă dramatică, nu doar una vizuală. Ea are o fiică adolescentă, Paula, şi un soţ leneş şi depravat care e de părere că Paula are nevoie de ceva lecţii în satisfacerea bărbaţilor, doar a împlinit 13 ani, nu? Mama ei, Irene, este considerată moartă, alături de tatăl ei, într-un incendiu accidental care a ars casa părintească din temelii. Sora ei Soledad e o coafeză divorţată care e cam prea dispusă să creadă teorii supranaturale complicate în detrimetrul întâmplărilor simple ale vieţii. Aceasta este o familie compusă din nişte fiinţe oribile care deţin titulatura de bărbaţi şi un lung şir de femei de fier care au oferit mult şi au primit puţin la schimb şi care, la un moment dat, au cedat. Irene a cedat atunci când a dat foc propriei case, în care soţul ei dormea cu amanta lui, în patul ei. După ani de abuz şi înşelat, ea explodează, apoi îşi petrece următorii ani ca o fantomă, cu singura companie o soră senilă. Raymunda cedează atunci când nu mai poate îndura abuzul tatălui şi fuge, gravidă, se mărită cu Paco şi apoi, exact ca mama ei, îşi petrece următorii ani din viaţă întreţinînd şi suportând un om îngrozitor, aceasta fiind, în ochii ei, o pedeapsă meritată. Paula cedează atunci când respinge avansurile incestuoase ale celui pe care îl crede tată, şi îl ucide cu un cuţit. Aici se opreşte şirul însă, pentru că Raymunda, Sole şi Irene decid să scape de cadavru, fiecare cu scopul de a scăpa de vina apăsătoare a propriilor greşeli. Canonul lor e eliberarea Paulei din cercul în care se învârt de generaţii întregi. Toate sunt impasibile în faţa crimei pentru că acesta este un pas mic pentru ele, luând în considerare suma mizeriilor pe care le-au trăit pentru a evita orice conflict. Iar noi suntem impasibili pentru că vedem victimele ca pe nişte viermi care meritau tot ce au primit. Cel puţin eu aşa am simţit.

Să ştiţi că este o comedie, chiar dacă nu se observă din descrierea de mai sus. Este localizată în Madrid, iar izul european face acest film memorabil şi unic. Străzile, oamenii, limba spaniolă, lipsa clişeelor, vidul din locul unde trebuia plasat eroul masculin salvator, ca de altfel lipsa oricărei fiinţe notabile de construcţie XY, precum şi dragostea veritabilă şi grija profundă dintre aceste femei, chiar şi tardiv arătate, alături de tristeţea care nu are voie să iasă la iveală decât printr-un singur cântec, toate fac din acest film un adevărat mozaic de existenţe împletite, arătându-ne că pentru oamenii care te iubesc cu adevărat greşeşti doar atunci când îi scoţi din viaţa ta, orice alte greşeli pentru care alţii te-ar judeca aspru sunt iertate pe loc.

Nu ştiu dacă filmul merită nota 10 pe care o primeşte azi de la mine. Dar aici voi fi subiectivă, aşa cum nu mi-am permis să fiu la “Seven”, pentru că aşa vreau eu. În cinstea zilei în care alături de clanul meu propriu şi personal, compus exclusiv din femei, am savurat acest film în tăcere.

(varianta in engleza a recenziei o gasiti aici)

The Da Vinci Code (2006)

Cu : Tom Hanks, Audrey Tautou, Ian McKellen, Jean Reno, Alfred Molina, Paul Bettany
Regia : Ron Howard
Scenariul : Akiva Goldsman
Rating : PG-13 for disturbing images, violence, some nudity, thematic material, brief drug references and sexual content.

De departe unul dintre cele mai controversate filme ale anilor ce au trecut a fost “Codul lui Da Vinci”. Adaptat după bestseller-ul omonim al lui Dan Brown, filmul, asemenea cărţii a stârnit un val de proteste din partea bisericii catolice. Motivul : aventura imaginată de Brown se centrează în jurul unei teorii dezvoltate prin anii ’80 de doi pasionaţi de istorie, conform căreia Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut şi un copil, ceea ce ar presupune existenţa, poate chiar până în zilele noastre, a unei linii dinastice, iar Sfantul Graal, atât de des întâlnit în legende şi povestiri de tot felul, se pare că este chiar acest secret. Teoria nu pare cine ştie ce la prima vedere, doar că simpla presupunere că dinastia lui Iisus există, sugerează implicit că aceştia ar fi moştenitorii de drept ai bisericii Sale, ceea ce ar pune autorităţile religioase actuale într-o pozitie mai mult decât dificilă. Adevăr, ficţiune, sau pură speculaţie, Brown a preluat teza celor doi şi a brodat în jurul ei o întreagă conspiraţie plină ochi cu asasinate si muşamalizări. Pe mulţi îi deranjează ideea teoriei de la care porneşte acţiunea şi refuză poate să vadă acest film. Eu însă i-aş linisti, spunându-le că dacă am lua in serios romanele lui Tom Clancy, spre exemplu, ne-am muta cu toţii în adăposturi nucleare pentru tot restul vieţii.

Acţiunea începe cu moartea lui Jacques Sauniere, curatorul muzeului Louvre, de către Silas (Paul Bettany), un misterios călugăr asasin. Sauniere lasă în urmă o serie de indicii profesorului Robert Langdon (Tom Hanks) şi nepoatei sale Sophie (Audrey Tautou), indicii care vor conduce la dezvăluirea celui mai puternic secret al omenirii, un secret pentru a cărui reprimare se va vărsa sânge. Pe urmele celor doi se află poliţia franceză, coordonată de căpitanul Bezu Fache (Jean Reno), care este convins că Langdon este vinovat de uciderea lui Sauniere. Printre alte personaje mai menţionez şi pe episcopul Aringarosa (Alfred Molina), mentorul lui Silas, dispus să ucidă pentru apărarea puterii bisericii, şi Sir Leigh Teabing (Ian McKellen), un excentric bogătaş, fascinat de mitologia Graalului şi ocult, care îi va ajuta pe Langdon şi Sophie în aventura lor.

Fiind un film de aventuri, un fel de Indiana Jones hi-tech, filmul poartă spectatorul prin multe locaţii doldora de istorie. Inserarea numeroaselor detalii în carte privitoare la locaţiile vizitate din Franţa, Anglia şi Scoţia, îi conferă lui Brown rolul de ghid turistic în egală măsură cu acela de narator. Există totuşi prosibilitatea ca multe astfel de detalii să fie incorecte, exagerate, adaptate, sau omise în mod deliberat sau involuntar de către Brown, şi stiu asta numai din câte documentare am văzut pe la Discovery care încercau să descifreze cât de mult adevăr există în naraţiunea sa, de parcă ăsta era scopul cărţii. Trecând din planul literar în cel cinematografic, Ron Howard se descotoroseşte de mare parte din elementele de istorie a locului irelevante şi menţine un ritm relativ constant, atât cât să vezi şi să mergi mai departe. Imaginea şi regia artistică excepţionale scot în evidenţă frumuseţea locaţiilor şi măresc plăcerea vizionării măcar pentru ochi. Menţiune specială şi pentru coloana sonoră a lui Hans Zimmer, care deşi descrisă de unii critici de pe la noi ca fiind asemănătoare ilustraţiei muzicale de la TVR, este o creaţie elegantă şi complexă, care în special ascultată separat îşi relevă caracterul deosebit, iar pentru film, însoţeşte cu brio imaginea superbă.

Mie unul mi se părea imposibil de adaptat romanul. Este mult prea stufos ca informaţie şi mult prea mult dialog. Ca rezultat, filmul se străduie din răsputeri să echilibreze acţiunea cu vorbăria. Mulţi critici au lovit filmul exact în acest punct, considerând că ar conţine prea multă expoziţiune. Într-o oarecare măsură aş fi şi eu de acord, dacă n-ar fi unul din elementele esenţiale ale poveştii. Chiar şi aşa multe lucruri sunt compactate pentru a grăbi ritmul pe ecran. Cea mai consistentă scenă de dialog este cea în care Teabing le explică lui Sophie şi Robert, cum stă treaba cu dinastia lui Iisus. Este o scenă care se lungeşte destul de mult, fragmentată cu scene din firul narativ al altor personaje pentru a nu deveni monotonă. În plus, am sesizat anumite modificări aduse de Howard discuţiei. Mi se pare că în film, spre deosebire de carte, Robert aduce contra-argumente teoriei lui Teabing, ca şi cum regizorul ar fi vrut ca replicile lui Langdon să reprezinte segmentul populaţiei care nu crede în teoria în cauză, şi o consideră blasfemie. În plus, personajul care se dovedeşte a fi descendentul lui Iisus, este înzestrat cu oarece puteri supranaturale, înclinând balanţa spre un Iisus divin, nu uman, cum ar reieşi din carte. Urmăririle, alergătura continuă, imaginile superbe, puzzle-urile haioase (deşi uneori absurde), imaginile auxiliare care ilustrează poveştile spuse de personaje pentru a elimina plictiseala vorbăriei, şi surpriza (stricată dacă ai citit cartea mai întâi) bine ascunsă până în momentul dezvăluirii, fac elementele unui thriller captivant, care nu necesită gândire suplimentară după vizionare.

Howard a avut o misiune grea cu acest film. Pe de-o parte a trebuit să păstreze firul narativ al cărţii (şi a reusit să păstreze cam 90-95%), comprimând vastitatea informatiilor şi echilibrând-o cu un ritm alert şi elemente tehnice eficiente ca să distragă atenţia atunci cand echilibrul se destramă. De asemenea merită laude pentru modificările aduse scenelor finale, dinaintea marii revelaţii, care imbunătăţesc dramatic textul lui Dan Brown. Deşi în principiu o creaţie pseudo-intelectuală la origini, “Codul lui Da Vinci” are totuşi mai mult creier decât majoritatea thrillerelor anemice, însă cere puţină indulgenţă, însoţită de un dram de răbdare şi atenţie voluntară pentru a captiva.

Silent Hill (2006)

Cu : Radha Mitchell, Sean Bean, Deborah Kara Unger, Alice Krige
Regia : Crhistophe Gans
Scenariul : Roger Avary
Rating : R for strong horror violence and gore, disturbing images, and some language

Numeroase adaptări după jocuri video sfârşesc prin a fi catalogate drept cele mai proaste filme făcute vreodată. “Resident Evil”, “Max Payne”, “Tomb Raider”, “Street Fighter”, “Doom”, “Wing Commander” şi lista poate continua la nesfârşit. Numai Uwe Boll, de unul singur distruge sistematic speranţele fanilor într-o adaptare fidelă şi de calitate. Adevărul este că de multe ori jocurile sunt deja creaţii care emulează o atmosferă cinematografică, iar o adaptare poate fi considerată, cel puţin în teorie, redundantă. Dar, fanii acestora sunt o masă deloc de neglijat, care aduce încasări considerabile. Deci, era filmelor făcute după jocuri video este departe de a lua sfârşit.

“Silent Hill” vine undeva pe drumul de mijloc, fără a fi un film prost, dar departe de a fi perfect. Rose Da Silva (Radha Mitchell) şi sotul ei Christopher (Sean Bean) sunt părinţii adoptivi ai unei fetite de nouă ani, Sharon (Jodelle Ferland), marcată de episoade de somnambulism în care rosteşte numele unui oraş misterios, Silent Hill, oraş fantomă mistuit de un incendiu devastator în anii ‘70. Ingrijorată de sănătatea fetei, Rose hotărăşte să o ducă acolo, fără ştirea sotului, în speranţa de a o vindeca. În urma unui accident de maşină, Rose se trezeste într-o realitate alternativă a orasului Silent Hill, maşina nu-i mai porneşte, iar Sharon a dispărut. Începe acum o luptă disperată pentru găsirea fetiţei, în lumea misterioasă, acoperită de cenuşă, populată de creaturi ciudate, undeva la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Ca respect pentru franciza de jocuri produsă de japonezi, “Silent Hill” poate fi uşor lăudat de fanii jocului. Aşa cum reiese şi dintr-o lectură a secţiunii de Trivia de pe IMDb, esenţa jocului este păstrată şi multe elemente cunoscute pasionaţilor se regăsesc pe întreg parcursul filmului. Deşi mie personal mi s-a părut iniţial că filmul depinde prea mult de grafica digitală pentru a reda lumea supranaturală din oraşul fantomă, la o a doua vizionare, am apreciat mai mult aura suprarealistă conferită de nivelul de detalii exagerat de atent redate, în special datorită “ajutorului” digital. Lumea din Silent Hill este extrem de ciudată, iar atmosfera este foarte bine redată. Periodic, lumea cenuşie a oraşului este acoperită de întuneric şi totul se transformă într-o variantă infernală plină ochi de creaturi umanoide diforme, scoase parcă din adâncurile iadului. Întregul film pune în discuţie teme pseudo-religioase şi legate de dualismul realităţii, etalând o serie de idei împrumutate direct sau indirect din mitologia poveştilor cu fantome, zbătându-se între originalitate şi clisee. Tonul filmului duce cu gândul la producţiile horror de serie B, şi există destulă violenţă pentru fanii genului. În plus, nici nu mi s-a părut cine ştie ce horror. Poate sunt eu prea desensibilizat. Poate pentru alţii efectul să fie mai visceral.

Radha Mitchell este potrivită în rolul de mamă protectoare dispusă să lupte cu creaturile iadului pentru copilul ei, asemenea prototipului Jodie Foster din “Panic Room” sau “Flightplan”. Personajele secundare sunt puţine dar decent interpretate cu reţinere şi eficienţă. Sean Bean este puţin în plus, dar asta doar pentru că producătorii l-au forţat pe regizor să includă şi un personaj masculin în poveste, astfel rolul său pare dislocat în firul narativ. Singurul mare defect pe care il reproşez, însa, fără drept de apel, este lipsa unui ritm constant în naraţiune, mai ales în actul al treilea, ocupat în mare parte de scene expozitive, in care personajele vorbesc, vorbesc, şi iar vorbesc. E drept că explică ce se întamplă şi fac lumină asupra misterului, dar aproape 20 de minute din ultimele 40-45 de minute sunt ocupate de discutii, care fracturează ritmul destul de constant de până atunci. Nu e însă un defect major care să afecteze neapărat plăcerea vizionării, mai ales, dacă până atunci filmul a captivat, atunci sunt şanse mari să nu se observe sincopa narativă.

Trebuie să mă declar surprins de “Silent Hill”. Nu sunt un fan al jocurilor respective, singurul de care m-am atins fiind al patrulea din serie (care am înţeles că e şi cel mai slab), pe care nici nu l-am terminat. Astfel, filmul l-am vizionat detaşat de fleacuri legate de respectarea jocului pe care se bazează, şi pot să spun că mi-a plăcut. Nu este perfect, dar este printre foarte puţinele excepţii de la regula adaptărilor după jocuri video.

Needful Things (1993)

Cu : Ed Harris, Bonnie Bedelia, Max Von Sydow, JT Walsh, Amanda Plummer
Regia : Fraser Clarke Heston
Scenariul : W.D. Richter
Rating : R

Sunt mare fan Stephen King. Îmi plac enorm cărţile lui şi încerc pe cât posibil să ţin pasul şi cu adaptările cinematografice ale romanelor sale şi nu e tocmai simplu, pentru că sunt extrem de multe. De la filme horror de duzină, eşecuri monumentale (“Cujo”, “Silver Bullet”, “Pet Sematary”, “Maximum Overdrive”, ultimul scris şi regizat de el însuşi), la filme clasice, chiar de Oscar (“Carrie”, “Misery”, “Shinning”, “The Dead Zone”, “Shawshank Redemption”, “The Green Mile”) şi producţii de televiziune (“Kingdom Hospital”, “Rose Red”), King şi-a trecut numele pe genericul a tot felul adaptări. Unele mai bune, altele mai proaste, unele mai cunoscute, altele extrem de greu de găsit. Cel mai mult, romanele lui m-au atras prin caracterizările sale solide, mare parte din cărţile sale depinzând de psihologia personajelor, nu de senzaţionalul situaţiilor, pentru a genera groaza, aspect pe care de cele mai multe ori adaptările îl ignoră în favoarea acţiunii şi violenţei.

În categoria nu-prea-grozave-dar-distractive-dacă-guşti-genul, intră “Needful Things”. Spectatorii care doresc să-l vadă trebuie să ştie că filmul a rulat pe la Pro TV la o oră mult prea tarzie, aşa cum obişnuiesc cei de la televiziuni, deci la o redifuzare, sa se aştepte la o vizionare pe la miezul noptii. Povestea este sinistră, aşa cum îi stă bine lui King. Un străin misterios, Leland Gaunt (Max Von Sydow) soseşte în paşnicul orăşel din statul Maine, Castle Rock, şi îşi deschide un magazin de antichităţi. Stârnind curiozitatea locuitorilor, “Needful Things” (numele magazinului), devine punctul de atracţie al oraşului. Însă Gaunt nu le oferă numai antichităţi, ci, aşa cum spune şi titlul, lucruri de trebuinţă, de toate pentru toţi. Fiecare găseşte în magazinul său acel obiect care a avut o însemnătate deosebită în viaţa lor, şi, din nefericire, şi-ar vinde chiar sufletele pentru a intra în posesia lor. Gaunt începe astfel colectarea de “datorii”, învrăjbind oamenii unii împotriva celorlalţi, provocând haos şi anarhie. Singurul care nu se lasă afectat de Gaunt este şeriful Alan Pangborn (Ed Harris), care va trebui să facă faţă singur unui oraş căzut pradă nebuniei, şi să infrunte răul absolut, într-o confruntare care depăşeşte limitele umane.

Regizat de fiul lui Charlton Heston, fiind filmul său de debut (şi cam singurul lui film), “Needful Things” este o adaptare slăbuţă mult prea comprimată, ţinută în spate doar de actorii excelenţi, care conştienţi de valoarea de serie B a filmului, oferă interpretări generos de exagerate, încât să facă vizionarea acceptabilă, dacă nu chiar, îndrăznesc să spun, distractivă. Lansat pe marile ecrane în ’93, filmul lasă însă de multe ori impresia unei producţii de televiziune, presărată cu câteva momente de geniu tehnic. Există scene spectaculoase cum ar fi câteva explozii frumos puse în scenă, dar gratuite în context, coloana sonoră este mai bună decât merita filmul, Patrick Doyle compunând parcă pentru un clasic cum ar fi “The Omen”, iar imaginea surprinde atmosfera întunecată şi apăsătoare a orăşelului căzut în ghearele Diavolului. Lipseşte însă din scenariu psihologia personajelor, care funcţionează atât de bine în romanele lui King, şi care de cele mai multe ori ridică nivelul literar al creatilor sale. Personajele sunt stereotipuri, iar nebunia şi conflictul lor interior provocat de pactul faustian pare uneori absurd, tocmai datorită lipsei aprofundării caracterizărilor.

La televiziunile americane se difuzează, conform IMDb, versiunea originală de trei ore. Nu pot decât să-mi imaginez că acea oră în plus era dedicată dezvoltării personajelor. Mi-ar fi plăcut s-o văd, dar cum noi trebuie să ne mulţumim cu ProTV-ul, iar pe DVD nu există versiunea extinsă nicăieri in lume, sunt obligat să lovesc la punctaj un film promiţător şi nu-l pot recomanda decât amatorilor de filme de serie B.

Seven (1995)

Cu: Brad Pitt, Morgan Freeman, Gwyneth Paltrow, Kevin Spacey, John Cassini, Bob Mack, Peter Crombie, R. Lee Ermey, Richard Portnow, Daniel Zacapa, Andy Walker

Regia: David Fincher

Scenariul: Andrew Kevin Walker

„Seven” e unul dintre filmele mele preferate şi primul în care am realizat că Brad Pitt nu e doar un băiat frumuşel, ci şi un actor foarte bun. Nu am avut ocazia să văd altceva în afară de „Legendele Toamnei” până atunci, graţie televiziunilor noastre extraordinare care deţin serii întregi cu Hulk Hogan, dar filme bune difuzează din an în Paşte (cât mă bucur că suntem în era internetului, poate dau faliment aşa cum meritau de la prima emisie „Din dragoste” sau „La Bloc”!), şi nu pot spune că am fost impresionată nici de el nici de film. Dar „Seven” parcă a fost conceput în data de 13 într-o vineri seară cu lună plină în care s-au aliniat planetele: e un film destul de comercial încât să se obosească ProTV să-l achiziţioneze, beneficiază de mâna magică a lui David Fincher, actorii sunt excelenţi, pe deasupra bine distribuiţi, are ca personaj principal un star care sigur atrage mulţimi în cinematografe, are ca subiect urmărirea unui criminal în serie şi mai are loc şi de dispute religioase.

Eram destul de tânără când l-am văzut, îmbuibat de reclame, sâmbăta seara, împreună cu toată familia. Nu ştiam eu atunci de miracolele internetului, nu apăruseră DVDurile, recenziile le scriau oameni care în general traduceau prost un comentariu din străinătate, depindeam de moguli şi atât de obişnuită eram cu filmele de categoria D spre E (cele bune, în cazul extrem în care le difuza cineva, erau bine ascunse şi în general nu aveau nici măcar un promo – de exemplu: „Pianistul” l-am prins întâmplător pe TVR2, mi-a atras atenţia şi m-am uitat, abia apoi am citit în program ce-cum-când-unde) încât ţin minte că am întrebat-o şocată pe mama: „Dar de ce filmează scândurile?”. Nu mai văzusem aşa ceva. Fincher ţinea camera nepermis de mult pe scena crimei, obsesiv de atent la detalii, aparent pentru a îngreţoşa, dar cu un scop precis: construcţia. Totul este fix, etajat, compus ca un mic puzzle şi un mare tablou. Crimele sunt simetrice, au cadenţă, au „scenariu” datorită scheletului celor 7 păcate capitale şi în jurul lor se conturează alte poveşti, alte întrebări. Şocurile vizuale din acest film astăzi probabil par soft în comparaţie cu ceea ce au adus ultimii ani pe masa filmelor despre criminali în serie, mâncatul până la moarte nu mai înseamnă nimic pe lângă alergatul printr-o gară cu jumătate de faţă atârnată de o bucată de piele (scenă din „Hostel”), iar tăiatul unei livre din carne vie probabil că îi trezeşte un mic surâs ironic lui Jigsaw: „Amatori!”. Diferenţa este că Fincher nu arată nimic gratuit, lecţie pe care unii ar trebui să o înveţe cât mai repede.

Brad Pitt este Mills, un poliţist proaspăt transferat să lucreze împreună cu blazatul viitor pensionar Somerset (Morgan Freeman) care mai are câteva zile (un mic clişeu, dar cumva încadrat perfect) până la retragere. Subiectul se poate povesti şi aşa: filmul prezintă ultima săptămână a detectivului Somerset în cadrul poliţiei, săptămână care îi aduce un nou partener cu un entuziasm enervant şi un criminal în serie de prins, pentru că e greu de determinat care dintre cei doi actori iese mai mult în evidenţă: ambii merită cu prisosinţă lauri. Personal, înclin spre Freeman, dar doar pentru că în apatia personajului rezona şi o parte din mine. Înţelegeam lentoarea bătrânului poliţist, nici eu nu m-aş fi grăbit către finalitatea cazului după mii de cazuri rezolvate ştiind că niciodată nu poţi spune: asta e cea mai îngrozitoare faptă pe care am văzut-o vreodată, mereu va apărea una mai oribilă. Îi urmărim printr-un oraş bolnav, vedem indiciile în pas cu ei, şi deşi începi prin a te simţi ca Mills: grăbit, direct, gata de acţiune, cu speranţe pentru o lume ceva mai bună, sfârşeşti ca Somerset: bătrân, pesimist, ursuz şi fără elan.

I-aş fi dat 10, dar sunt conştientă că nu îl merită – nu este un film perfect, nici măcar cel mai bun film al lui Fincher nu e, şi pe deasupra o conţine şi pe Gwineth Paltrow, iniţiatoarea curentului „Lifeless”, a cărei moştenire o duce mai departe Keira. Nu-mi place Paltrow, nu în sensul că o urăsc, ci că mereu uit de ea prin filme, e ca o piesă de mobilier. Nu joacă prost pentru că nu joacă, maxim se interpretează pe ea.

9 pentru străbunicul filmelor „Fight Club”, altă colaborare Pitt-Fincher, „Panic Room”, „Zodiac” şi „The Curious Case of Benjamin Button”, pentru că foarte rar se fac filme cu o mână aşa sigură regizate de un (aproape) novice în lumea cinematografiei de mare anvergura.

8 MM (1998)

Cu: Nicolas Cage, Joaquin Phoenix, James Gandolfini, Catherine Keener, Peter Stormare, Anthony Heald, Chris Bauer
Regia: Joel Schumacher
Scenariul: Andrew Kevin Walker

Critica a fost dură cu „8 Mm”, regizat de Joel Schumacher („Batman Forever”, „Phone Booth”, „The Number 23”) şi în care joacă Nicholas Cage şi Joaquin Phoenix, probabil pentru că primul dintre actori are prostul obicei de a insista să-şi menţină raţia filme bune/filme de nevizionat constantă: 1/3. Să ne amintim şi să ţinem un moment de reculegere pentru „Lord of War” şi „The Weather Man”, îngropate de subpropducţii de care doar Chuck Norris ar fi mândru: „Deadfall”, „Gone in 60 Seconds” şi povestea unui motociclist fantomă (sau ceva de genul, nu m-am putut deranja să verific) „Ghost Rider”, al cărui trailer spune totul, iar notele slabe primite în recenzii confirmă ideea principală: câteodată Cage se ambiţionează în proiecte cu mult sub nivelul lui, doar pentru că par „cool” (el a zis-o, nu eu). Partea bună e că se pare că îl interesează foarte puţin, ceea ce m-ar face să-l admir dacă nu aş avea convingerea că lipsa lui de complexe e datorată unor bucăţi verzi de hârtie marcate cu $.

„8 Mm” ne duce printr-o lume neexplorată în 1998: cea a filmelor snuff şi a mafiei aferente, povestea urmărindu-l pe Tom Welles încercând să elucideze moartea unei fete şi,pe parcurs, riscându-şi propria familie. Scenele de o violenţă îngrozitoare pălesc prin comparaţie cu 11 ani de continuări la „Saw” sau „Hostel” sau „How to Lose a Guy in Ten Days” (ştiu că nu e violent propriu zis, dar câteodată tortura psihică e mai îngrozitoare decât cea fizică), sindromul de care am vorbit şi la „Seven” apărând şi mai acut aici. Fincher a îndrăznit ceva mai mult decât Schumacher, şi prin asta a supravieţuit ceva mai bine testului timpului. Astfel, în „8 Mm”, avem de-a face cu un limbaj şi cu scene destul de reţinute ţinând cont că ne aflăm în centrul undergroundului pornografiei violente. Marii boşi se deplasează surprinzător în anturaje reduse, maxim doi oameni asigurând paza, în timp ce şeful face toată treaba murdară. Înţeleg că îi trebuia loc lui Welles să facă manevre, dar nu se putea găsi altă soluţie? Ultima scenă, cea de înfruntare finală e niţel cam scurtă, dar perfect construită, de la intrarea în curte şi interiorul casei, la lupta finală. În general firul principal e desfăşurat lent, cu accent pe decoruri şi detalii în cadre. Casa somptuasă a amatorului de senzaţii tari, localurile întunecoase în care se produc acele casete, toate sunt arătate cu răbdare şi în obscuritate, dând un ritm de marş funerar. Deşi victima nu a primit o înmormântare corespunzătoare, ea este îngropată puţin câte puţin, pe măsură ce se mai adaugă o piesă la misterul dispariţiei ei. Şi culmea e că deşi crima e pe casetă, rezultatul tot surprinde.

Nicholas Cage joacă acelaşi rol de când îl ştiu. Mereu e molcom şi mereu arată de parcă tocmai i-a murit căţelul: ton egal, faţă impasibilă, haine închise la culoare, umor (atunci când îi permite scenariul) sec. Şi totuşi e foarte în ton cu filmul, nu-mi pot imagina pe altcineva în locul lui. Nici în „The Wheather Man” şi nici în alt film. El mereu reuşeşte să îşi adere scenariul atât de bine încât uiţi că de fapt se interpretează pe el însuşi.

Scenariul a fost prima problemă pe care au desfiinţat-o criticii, iar eu, după câteva ore de muncit la subtitrarea în limba română a filmului, poate că le-aş fi dat dreptate, din frustrare mai mult. Dar adevărul e că eu nu îi găsesc altă vină decât lipsa unor replici memorabile. Nu în sensul de „Hasta la vista, baby”, ci în sensul de replici bune, intuitive, care să explice şi să adauge profunzime. O mare greşeală este această necizelare a lui, deşi în totalitate este bun. O a doua problemă, pe care am observat-o şi eu, este încercarea transparentă de imitare a lui Fincher. Adevărul e că, în perioada aceea, doar Fincher avea permis să facă thrillere întunecate, oricine intra în aria respectivă era automat considerat un fals.

8 pentru Cage, 7 pentru film, 7.5 per total pentru un film bun, dar care nu a fost suficient de bun încât să înlăture comparaţiile defavorabile cu Fincher şi al cărui scenariu nu a putut susţine premisa iniţială de film noir, şocant şi explorator de teritorii noi în dedesubturile mafiei pronografiei.

Babylon A.D. (2008)

Cu : Vin Diesel, Michelle Yeoh, Melanie Thierry, Gerard Depardeu, Charlotte Rampling
Regia : Mathieu Kassovitz
Scenariul : Mathieu Kassovitz, Joseph Simas
Rating : PG-13 for intense sequences of violence and action, language and some sexuality

Mathieu Kassovitz este un regizor de real talent. În 1995 primea premiul de regie la Cannes pentru “La Haine” (filmul fiind nominalizat la Palme D’Or). În ’97 următorul său film “Assassin(s)” este din nou nominalizat la Palme D’Or (procedură standard pentru regizorii favoriţi ai francezilor, indiferent de calitatea filmului). Dupa aceea însă a urmat un şir de filme, care părăsesc definitiv arena marilor competiţii cinematografice : “Les Rivieres Pourpres”, “Gothika” şi indiscutabil esecul său absolut : “Babylon A.D.”. Dacă primele două sunt acceptabile ( “Gothika” chiar mi-a plăcut în ciuda clişeelor şi a unui scenariu oarecare ), ultimul este, din câte am înţeles, regretat chiar de către Kassovitz, care l-a descris cu gura lui ca fiind asemenea unui episod prost din serialul “24”.

Problemele se spune că au apărut chiar din timpul producţiei, studiourile intervenind des în eforturile lui Kassovitz, alterând scenariul şi viziunea regizorului în mod constant. Şi ce scenariu complex trebuie să fi fost, dacă i-a luat cinci ani să-l scrie. Mai mult, se pare că din film lipsesc 70 de minute pe care studiourile le-au tăiat, contrar voinţei regizorului. Dacă ele chiar ar fi contat până la urmă, e greu de spus, pentru că “Babylon AD” este o catastrofă cinematografică.

Plasat undeva într-un viitor relativ apropiat, Vin Diesel interpretează rolul lui Toorop, un mercenar cinic care primeşte o misiune delicată de la un mafiot rus numit Gorsky (Gerard Depardieu). Misiunea constă în a o escorta pe o tânără misterioasă, Aurora (Melanie Thierry) şi protectoarea acesteia, sora Rebeka (Michelle Yeoh) la New York. Cele două fac parte dintr-o sectă religioasă globală, Neoliţii, a căror ambitie este aceea de a deveni un cult religios cu influenţă globală. Întregul drum parcurs de cei trei, din pustiul ingheţat rusesc până în inima New York-ului poartă spectatorul prin numeroase locaţii, fără a intra prea mult în detalii despre lumea viitorului, cu excepţia design-ului vizual menit a ne convinge că omenirea este în declin. De unde şi titlul de “Babylon A.D.” În plus, misiunea lui Toorop suferă complicaţii în momentul în care descoperă că Aurora are şi abilităţi paranormale, de o natură nu foarte clar definită. Poate vedea în viitor, poate simţi suferinţa celor din jur, şi per total se comportă ca un fel de mesia al viitorului. Intră în joc şi Înalta Preoteasă a Neoliţilor (Charlotte Rampling), cu o conduită nu tocmai demnă de un bun samaritean, şi tatăl demult dispărut al Aurorei, care pare să orchestreze din umbră tentative de recuperare a fiicei sale. Toorop şi Rebeka joacă rolul de îngeri păzitori într-un conflict invizibil, al carui miză pare a fi chiar soarta omenirii.

Desigur există surprize şi răsturnări de situaţie care completează povestea, motiv pentru care închei sinopsis-ul aici. N-o fi mare lucru de capul filmului, dar ajută să nu fi citit chiar totul pe vreun blog. Defectul său cel mai mare este incoerenţa poveştii. Poate şi datorită lipsei celor 70 de minute, filmul pare incomplet, sare repede peste elemente cruciale, exclude dezvoltarea personajelor şi masacrează mesajele subliminale pe care le poartă. Filmul se vrea un fel de SF moralizator cum se purta pe vremuri, care să sublinieze defectele omenirii şi direcţia greşită în care ne îndreptăm, o lume cu metropole sufocate de lăcomia corporaţiilor, cu panouri publicitare care acoperă în întregime clădirile pe toate feţele, iar la polul opus, ţări din lumea a treia îngropate în sărăcie, foamete, războaie, conduse de mafioţi şi mercenari. O viziune apocaliptică cu o regie artistică destul de unică în felul ei, care creează atmosfera potrivită, subminată, însă, de o naraţiune ciopârţită. Cam jumătate din film decurge oarecum normal (dacă şi aşteptările sunt reduse), oferind acţiune, efecte vizuale (reuşite pentru un film cu constrângeri de buget), şi urme sporadice de intelect. Vin Diesel este convingător, mai ales prin prezenţa fizică impunătoare, şi ţinând cont că nu i se cere decât să pară ameninţător şi să mormăie replici, se descurcă onorabil. Restul actorilor scapă şi ei atât cat se poate de bine, toţi contribuind muncitoreşte la ce se întâmplă pe ecran. Însă, pe măsură ce implicaţiile poveştii se fac remarcate din ce în ce mai stângaci, mai ales paralelele religioase, pe măsură ce personajele îşi încurcă mai mult iţele motivaţiilor, până se formează un nod care blochează orice logică, totul degenerează într-un spectacol gol pe dinăuntru care nu mai funcţioneză pe nici un nivel, nici măcar pe cel al scenelor de acţiune. Dacă măcar spectaculosul era lăsat intact era ceva, dar până şi una din scenele cheie de acţiune, o confruntare de amploare în mijlocul unei intersecţii aglomerate, printre maşini, este confuză şi neinteresantă. Din acel punct, filmul scapă de sub control, firele narative se destramă, iar finalul este absolut nesatisfăcător şi în ciuda duratei scurte a filmului, pare să vină chiar prea târziu.

Nu mă grăbesc să dau vina pe regizor. Dacă e adevărat ce se spune, atunci e vina studiourilor, iar Kassovitz a păţit la fel ca David Fincher cu “Alien 3”, un alt film cu ambiţii mai presus de nivelul francizei, care a eşuat datorită intruziunilor producătorilor. Asta însă nu scuteşte produsul final de o notă foarte proastă. Mi-ar fi plăcut să văd un Director’s Cut, ceva complet şi rearanjat, deoarece ideile sunt acolo, dar nu sunt folosite. Ce rămâne este pur şi simplu o babilonie.

Backdraft (1991)

Cu : Kurt Russel, William Baldwin, Scott Glenn, Robert De Niro
JT Walsh, Rebecca de Mornay, Jennifer Jason Leigh
Regia : Ron Howard
Scenariul : Gregory Widen
Rating : R for language and a scene of sensuality

Pe acesta toată lumea îl ştie cred de la televizor. Pro TV îl dădea mereu, acum mai puţin, dar şi-a cunoscut perioada sa de glorie. Şi de ce nu, este numai bun pentru prime-time. Are de toate : acţiune, explozii uriaşe, investigaţii criminale, bătăi, poveşti de dragoste, umor, ce mai, e un fel de “Titanic” cu pompieri.

Brian McCaffrey (William Baldwin) este un tanăr pompier, abia absolvit, care încearcă să uite de moartea tatălui său, de asemenea pompier, ucis la datorie. Fratele său Stephen (Kurt Russel), tot pompier, încearcă să-l ţină aproape aşa că îl transferă la compania sa. Cei doi însă nu se înţeleg prea bine, ceea ce duce la retragerea lui Brian din branşă si angajarea sa ca secund pentru Donald Rimgale (Robert de Niro), un investigator de incendii, aflat pe urmele unui incendiator în serie, care se pare că loveşte cu un scop, în cercul de apropiaţi ai senatorului Marty Swayzak (JT Walsh), aflat în plină campanie electorală, iar toate indiciile arată că vinovat ar fi chiar un pompier.

Sincer, un sinopsis la acest film poate fi extrem de obositor, mai ales dacă nu vrei să intrii în prea multe detalii, pentru că filmul pleacă într-atât de multe direcţii, încât nici nu ştii exact fel de film vrea să fie. Pe de-o parte este un fel de odă adresată pompierilor. Eroismul lor este subliniat, accentuat, şi chiar hiperbolizat. Abundă imagini filmate cu încetinitorul, cu pompieri avântându-se in ghearele înflăcărate ale iadului. Şi cand spun “ghearele înflăcărate ale iadului” nu glumesc. Unul din cele mai frumoase aspecte ale filmului sunt efectele vizuale, într-o vreme când efectele digitale nu existau, şi totul trebuia făcut în mare parte “pe viu”. Focul prinde viata, se insinuează peste tot, ca o forţă demonică, loveşte, se retrage strategic pentru a ataca pe altă parte, iar plasarea directă a actorilor şi cascadorilor în mijlocul nebuniei oferă senzaţia inegalabilă că s-ar afla cu adevărat în pericol, ceea ce conferă filmului o forţă rară chiar şi în ziua de azi. Spectacolul este copleşitor, răsplătit de altfel cu trei nominalizări la Oscar : efecte vizuale, sunet şi efecte sonore.

Păcat că restul filmului nu este la fel de spectaculos. Drama pompierilor este minimalizată şi transformată încet-încet într-un fel de episod din C.S.I. Investigaţia legată de incendiatorul în serie ocupă o bună porţiune de film care dă la o parte ceea ce ar fi trebuit să fie un tribut adus vieţii de pompier. Sigur, investigaţia este realizată de un fost pompier, si are legatură cu focul, dar are prea puţin de-a face cu viaţa de zi cu zi a unui pompier, ceea ce ar fi trebuit de fapt să ne arate. Dar, uit mereu că astfel de filme au o altă ţintă. Sub acoperirea “tributului”, ascund o maşinărie cinică de scos bani. “Backdraft” este un film care-şi poartă sensibilitatea pe dinafară, în timp ce pe dinăuntru este un blockbuster cu sânge rece. Aş fi putut trăi şi fără partea de thriller poliţist, chiar dacă asta a însemnat o întâlnire cu un Donald Sutherland sinistru în rolul episodic al unui piroman dement.

Dar să nu uit să menţionez şi povestea de dragoste. Da, are şi aşa ceva. Două chiar. Brian este îndrăgostit lulea de Jennifer (Jennifer Jason Leigh), asistenta senatorului Swayzak, iar Stepehen încearcă să se apropie din nou de fosta sotie, Helen (Rebecca De Mornay). Dinamica dintre Stephen şi Helen promitea să fie ceva mai interesantă, cei doi împărtăşind o dragoste profundă, dar despărţiţi de riscurile pe care si le asumă, amândoi încearcă să-şi gasească echilibrul, dar psihologia aplicată este prea elementară pentru a fi convingătoare. La fel se întâmplă şi în cazul relaţiei dintre cei doi fraţi. Nimeni nu a depus efortul de a textura trăirile personajelor, pentru că ele sunt doar o scuză pentru scene de acţiune complexe conduse de motivaţii simple.

Regizorul Ron Howard este mai mereu acuzat de lipsă de talent şi împrumuturi de la regizori mai buni cum ar fi Spielberg, iar “Backdraft” nu a scăpat de cârcotaşi. În CV-ul său se prezintă filme precum : “Apollo 13”, “Cinderella Man”, “Ransom”, “The Da Vinci Code”, “Far and Away”, “Frost/Nixon” şi “A Beautiful Mind”. Ce au toate în comun este un stil “old-school”. În multe privinţe se aseamănă cu Clint Eastwood. Prin urmare, nu pot spune că sunt de acord cu cei care îl atacă, şi îl consider un regizor eficient cu mult fler în alegerea subiectelor, ceea ce mă face să fiu mai blând cu unele filme ale sale, cum ar fi “Backdraft”. Rămâne, totuşi, entertainment peste medie.

Days of Thunder (1990)

Cu : Tom Cruise, Robert DuVall, Nicole Kidman, Randy Quaid, Michael Rooker
Regia : Tony Scott
Scenariul : Robert Towne
Rating : PG-13

Jerry Bruckheimer este unul dintre puţinii producători care vând filme doar cu numele. Dacă reclama vreunui film conţine cuvintele magice “From producer Jerry Bruckheimer”, atunci gata, se umplu scaunele din cinematografe. Numele lui a devenit sinonim cu formula succesului. Filmele sale respectă cu sfinţenie regula de a nu te abate de la ce se ştie sigur că va scoate cei mai mulţi bani. Singurele riscuri pe care şi le asumă sunt legate de cât de mare să fie explozia, sau câte maşini să distrugă într-o urmărire, sau dacă să dărâme toată clădirea, sau doar câteva etaje. Deşi, ca să fiu corect, tot el a produs şi “Black Hawk Down” un film de război deosebit, care cel puţin ca idee nu părea foarte “box-office-friendly”. Pe scurt, omul ştie să facă bani şi entertainment.

“Days of Thunder” este una din formulele tipice. Tânăr novice, talentat, dar încăpăţânat, primeşte ocazia să evolueze printre profesionişti, devine cel mai bun dintre cei mai buni, apoi se întâmplă o tragedie, eroul se retrage o vreme, cât să-şi dea seama ce-i de făcut, şi îşi face revenirea triumfală la final. Acel tânăr este Cole Trickle (Tom Cruise), pilot de curse amator, recrutat în echipa finanţată de Tim Daland (Randy Quaid) pentru a concura în campionatul NASCAR. După multe eforturi, ajutat de seful echipei tehnice Harry Hogge (Robert DuVall), devenit mentorul său, devine unul dintre cei mai buni piloţi de curse. Şirul de victorii este însă întrerupt de un accident dur, o coliziune cu unul din rivalii sai, Rowdy Burnes (Michael Rooker), care îi va trimite pe amândoi la urgenţe, unde Cole face cunoştiinţă cu Dr. Claire Lewicki (Nicole Kidman). Amândoi scapă nevătămaţi, Cole înfiripă o mică idilă cu doamna doctor, însă bucuria lor este de scurtă durată, deoarece Rowdy se pare că are probleme mai mari de sănătate care îl vor împiedica definitiv să mai concureze, dacă nu se tratează. Cole este afectat de ce i se întâmplă lui Rowdy şi începe să-şi piardă încrederea în propriile forţe, ceea ce-i afectează performanţele. În cele din urmă, Cole va trebui să-şi regasească voinţa de a mai concura, pentru ca în final să câştige campionatul atât pentru el cât şi pentru Rowdy.

Deşi primul instinct este acela de a sări asupra filmului ca fiind încă o producţie scoasă din fabrica Bruckheimer, principalul motiv pentru care merită o şansă este regizorul Tony Scott. Omul ăsta ştie să stoarcă din subiect, indiferent cât de prost, maximul de spectacol, insuflând energie acolo unde filmul are nevoie pentru a distrage atenţia de la scenariul oribil. Deşi formula “Tom Cruise” a mai fost aplicată de Scott şi Bruckheimer şi în “Top Gun“, de data aceasta iese ceva mai uşor de vizionat. În primul rând, imaginea este absolut superbă, mulţumită lui Scott, care întotdeauna îşi tratează filmele cu cea mai mare atenţie la detalii. Iluminarea, culorile, poziţia camerei, montajul dau dinamism unor scene care în mâinile altcuiva ar fi ieşit banale. Apoi, cursele sunt spectaculoase, cu sunetul turat la maxim, cu un ritm molipsitor, încât chiar mi-a părut rău că între ele mai trebuiau să apară şi scene cu actori şi dialog. Şi asta înseamnă ceva, ţinând cont de faptul că prin curse NASCAR se înţelege maşini care se învârt în cerc vreo câteva sute de ture. Cu alte cuvinte, spectacolul prevalează acolo unde drama umană dă greş.

Personajele sunt de carton, stereotipuri ambulante. Nicole Kidman nu face mai nimic în film, rolul ei fiind acela de personaj feminin într-un film dominat de bărbaţi. Povestea de dragoste dintre Claire şi Cole este fadă, şi nu are o motivaţie serioasă de a exista în scenariu în afara faptului că dă bine la box-ofiice să ai şi aşa ceva într-un film. Rivalitatea dintre Cole şi Rowdy, care mai apoi devine amiciţie, nu este o idee prost folosită, dar prea standard pentru astfel de filme. Actorilor nu li se poate reproşa nimic, fac tot ce pot cu ce au la dispoziţie, dar dialogurile sunt atât de simpliste încât puteau foarte bine să nu se mai obosească să deschidă gura. Eu unul nu aş fi sesizat vreo diferenţă.

Nu este un film prost. Am văzut destule porcării ca să pot spune asta. Este un film uşurel, plăcut, numai bun de pierdut vremea cu el. Nu este cel mai bun din cariera lui Tony Scott, dar poartă amprenta sa unică, ceea ce aduce un punct în plus fabricii Bruckheimer.

Slumdog Millionaire (2008)

Cu: Dev Patel, Freida Pinto, Madhur Mittal, Anil Kapoor, Ayush Mahesh, Khedekar, Tanay Chheda, Rubina Ali, Tanvi Ganesh Lonkar, Azharuddin Mohammed Ismail, Ashutosh Lobo Gajiwala

Regia: Danny Boyle

Am avut în sfârşit timp să petrec două ore în compania noului film al lui Danny Boyle, o dramă bollywoodiană departe ca tematică de creaţiile lui tipice ( „Trainspotting”, „Sunshine”,”28 Days Later” şi multe altele), dar având în comun cu acestea imaginaţia vizuală extraordinară de care dă dovadă regizorul britanic şi modul unic de a arăta bucăţi din viaţa cotidiană a unor personaje neintegrate în intrigă, secvenţe-tablou nelegate de firul principal al poveştii, cumva făcându-le să conteze şi să devină personaje de sine stătătoare –în „Slumdog Millionaire”, Mumbai e un personaj în sine. Plus o fascinaţie pentru urât şi degradare care a dat omenirii scene memorabile precum călătoria lui Renton prin apa dintr-o toaletă jegoasă a unui birt penal, scena care (e drept, înainte să apară „Saw” sau altele care împing limita şi mai departe) ţin minte că a făcut-o pe mama să exclame „lasă-mă cu drogaţii ăia scârboşi” către soră-mea, cea care a adus DVDul pentru seara filmelor în familie.

În privinţa asta, e tot Boyle cel vechi: undeva în film are loc o scenă de abuz asupra unui copil care m-a făcut să opresc filmul, pe care vă las să o descoperiţi singuri, nu vreau să vă răpesc plăcerea şocului care m-a imobilizat. Da, ştiu, aşa e viaţa şi probabil lucruri din astea se întâmplă mai des decât îmi imaginez, şi trebuie să „reiz ăuernes”, şi probabil trebuia să mă bucur că era anesteziat (sau, vorba unei colege de muncă: „Că doar nu ţi-a arătat cum toarnă, doar a insinuat.”), DAR TOTUŞI! Abia a doua zi am reluat vizionarea, şi am putut aprecia fără rezerve jocul extraordinar al actorilor, atât copii cât şi adulţi. Toţi trei copiii fac o treabă magnifică, ei şi responsabilul cu distribuţia ar trebui să primească un procent din încasări. Scena dintre fraţii ajunşi la adolescenţă mi-a rupt inima mea cea mică şi neagră. Păcat însă că motivul pentru care sunt atât de buni e că practic se jucau pe ei, iar sărăcia şi gunoaiele din film erau pentru ei o realitate. Tinerii, Patel şi Pinto, foarte buni. Gazda emisiunii, starul Bollywoodian Kapoor? Idem. Chiar nu am avut ce să critic la acest capitol. Micile scene cu furnicarul Mumbai, cu jocurile copiilor, cu amestecul cromatic al hainelor, cu Taj Mahal-ul, luminile perfect plasate, toate arată mâna unui maestru, şi Boyle demonstrează încă o dată că mai are încă multe de spus. Tehnic, e perfect.

Dar trebuia să fie o problemă, nu? Ei bine, eu urăsc reclama falsă. Şi nu sunt singura, Skellington zicea şi el aici ceva legat tot de asta. Aici, minciuna constă în afirmaţiile cum că acest film ar fi fost o producţie cvasi independentă care era mai-mai să iasă direct pe DVD. Că acest film ar fi tot un fel de „slumdog”. Şi iată, ce succes are!!! E un miracol! A câştigat Oscarul pentru cel mai bun film, ce surpriză! A avut încasări nesperate, de milioane de dolari, e chiar „millionaire”! Ei bine, eu cred că au avut Oscarul ca scop de la început. Nu m-a deranjat stilul voit agresiv al lui Boyle, nici aura bollywoodiană, dar peste praful sclipicios hollywoodian mi-e greu să trec. Criticii spun că s-au îmbinat două stiluri total opuse în „Slumdog Millionaire”, în asta constând magia lui. Eu cred că amestecul diluat al acestor două stiluri e de fapt o recunoaştere a neputinţei de a face un pas decis în vreo direcţie, de frică să nu o dea în bara. Le-a fost frică să nu cumva să fie prea serioşi şi sumbri şi să nu facă încasările sperate (adică bănuţii), dar nici nu au dat-o prea mult înspre Bollywood (singurul dans în grup e pe genericul de final) de frică să nu cumva să nu fie suficient de „credibili” pentru o nominalizare la statueta aurită. Şi a doua problemă, tot în valoare de jumătate de punct, este că povestea este puţin cam fadă. Cum să fie o poveste cu doi fraţi, sărăcie, „Vrei să fii milionar?”, dragoste, mafioţi, soartă etc fadă? Iată cum: dacă nu era farmecul incontestabil al actorilor şi regia perfectă, poate mă gândeam şi eu că sunt ceva găuri în povestea de bază, şi nu mă refer la referinţele gen „Lost” la soartă, completate de flashbackuri şi „totul se întâmplă cu un motiv”, ci la pasiunea insuficient dezvoltată dintre cele două personaje care au interacţionat foarte puţin.

8.5 pentru una dintre cele mai bune producţii ale anului 2008, producţie care i-a adus Oscarul binemeritat lui Boyle, deşi parcă îl merita mai degrabă cu însumarea creaţiilor sale decât strict cu „Slumdog Millionaire”. Dar Boyle a învăţat cum să joace la fileu, şi-a temperat tendinţele de a şoca şi a câştigat.

Mean Girls (2004)

Cu: Lindsay Lohan, Rachel McAdams, Tina Fey, Amanda Seyfried, Lacey Chabert, Lizzy Caplan, Tim Meadows, Daniel Franzese, Amy Poehler, Ana Gasteyer, Neil Flynn, Jonathan Bennett

Regia: Mark Waters

Scenariul: Tina Fey

“Mean Girls” e un film pe care l-am văzut de cel puţin 5 ori, de cele mai multe ori împreună cu sora mea. Suntem, în fond, nişte mari amatoare de filme proaste pe care le urmărim mai des decât pe cele bune. Şi prin asta nu vreau să spun că este un film prost, ci că se încadrează într-o zonă tematică de unde e greu să scoţi o comedie bună, dar e foarte uşor să scoţi un film atât de prost încât cea mai penibilă parodie nu o să reuşească niciodată să umbrească originalul: lumea adolescenţilor americani. Surprinzător, farmecul personajului principal (“She who shall not be named” –pe scurt SWSNBN) şi al scenariului adaptat de scenarista SNL Tina Fey după cartea "Queen Bees and Wannabes" scrisă de Rosalind Wiseman, reuşesc imposibilul: o comedie bine scrisă şi bine jucată despre drama de a fi normal într-o lume nemiloasă şi într-o perioadă cruntă din viaţă: adolescenţa.

Liceul american e ca un virus care se propagă prin lume via Hollywood. Ei, cei la care ajung banii de pe bilete, l-au împachetat frumos, i-au pus o fundă, i-au dat o aură de “must” (nu de-al nostru, de-al lor) şi l-au expediat prin cinematografe (seria “High School Musical”, toate filmele cu Hillary Duff, “Hannah Montana” cu îngrozitoarea artistă multilateral dezvoltată Miley Cyrus etc) sau prin cablu (“Gossip Girl”, “The O.C.”), bumerangul revenind aproape întotdeauna ataşat de saci de bani. Mereu filmele axate strict pe teen life, dacă sunt dublate de o promovare corespunzătoare şi conţin măcar un actor popular, au adus încasări de câteva ori peste costurile de producţie. Cu toţii ştim de majorete, de popularitate, de castele formate în liceu(ciudaţii, tocilarii, sportivii, majoretele, şi restul), dar doar pentru că ni s-a subliniat în majoritatea producţiilor de gen, nu neapărat pentru că am fi trăit vreodată aşa ceva pe pielea noastră, mai ales nu în România (cel puţin nu pe vremea mea, acum hă hă). Aici însă e ironizată această standardizare, redusă la superficialitatea ei, dar fără a uita punctul de pornire şi încadrarea comună. Se face haz, dar cu replici inteligente, şi un mare merit îl are Tina Fey, care în 2004 abia începuse să demonstreze ce poate.

Scriind această recenzie la patru ani de la apariţia filmului şi de la notele foarte ridicate oferite de critică (scorul pe Rotten Tomatoes e 84%), mai ales pentru actriţa principală care îşi continua seria neîntreruptă de succese, după ce anul precedent uimise în "Freaky Friday", nu pot să nu simt o amărăciune pentru SWSNBN: a căzut de sus. Ea nu era o fată de plastic cu talent asortat, ci o actriţă pe care o puteai vedea ţinând un film de una singură, avea farmec şi un aer care o distingea de restul. Sunt sigură că eu şi cu sora mea C. suntem printre puţinele care am văzut "Georgia Rule" sau "I Know Who Killed Me", ultimul fiind atât de prost încât nici nu am putut face glume sarcastice în timpul vizionării, de frică să nu se îndeplinească şi să urmeze în scenariu. Aici însă e perfectă în rolul fetei care trebuie să se integreze într-o şcoală nouă şi este luată în primire de fetele rele. Restul fetelor, inclusiv Tina Fey care apare în rolul unei profesoare divorţate, alcătuiesc o distribuţie solidă şi plăcută.

“Mean Girls” are, evident, defectele lui şi este un film uşurel. Dar ca om care a trecut prin experienţe marca SWSNBN care au lăsat răni adânci, vizuale şi auditive, impregnate adânc în memoria care nu vrea să renunţe la imaginea unei stripteuze fără un picior care sapă în pământ după sora ei geamănă, am să îi dau 8, în amintirea vremurilor trecute.

The Savages (2007)

Cu : Laura Linney, Phillip Seymour Hoffman, Phillip Bosco
Regia si Scenariul : Tamara Jenkins
Rating : R for some sexuality and language

Faceţi cunoştiinţă cu familia Savage : Wendy Savage (Laura Linney) este o scriitoare de piese de teatru neîmplinită, care are o aventură cu un bărbat mai în vârstă, şi insurat pe deasupra. Jon Savage (Phillip Seymour Hoffman) este profesor de arte dramatice, încearcă să scrie o carte despre Bertolt Brecht, şi refuză să abordeze subiectul căsătoriei cu o imigrantă poloneză, pe care o iubeşte profund, dar care trebuie să se întoarcă în Polonia deoarece viza de şedere i-a expirat. Cei doi provin dintr-un mediu familial marcat de abuzurile unui tată violent, încercând să facă faţă propriilor demoni. Lenny Savage (Phillip Bosco) este tatăl abuziv, care locuieşte împreună cu iubita sa în orăşelul de pensionari Sun City din Arizona. Această familie disfuncţională va avea ocazia, pentru prima dată după 20 de ani să se reunească, deoarece Lenny dă semne de demenţă şi iubita acestuia tocmai a murit, familia ei aruncându-l pe acesta în bratele lui Wendy şi Jon. Forţaţi de împrejurări să-şi adapteze vieţile şi-aşa date peste cap, cei doi trebuie să-şi înfrunte şi trecutul care le-a distrus şansele la o viaţă normală, pe măsură ce tatăl lor se afundă tot mai mult în nebunie, spre un final inevitabil.

“The Savages” este unul din puţinele filme independente care a patruns în competiţiile mari americane, inclusiv premiile Oscar, unde a primit două nominalizări, pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi cel mai bun scenariu, şi a fost trecut pe numeroase liste Top 10 ale anului. Motivul este simplu : este un film excelent scris, regizat şi jucat, care nu cade pradă melodramatismului ieftin, dezvoltă două personaje complexe pe care le putem înţelege şi cu care ne putem chiar identifica într-o anumită măsură, ale căror acţiuni şi trăiri sunt naturale, conforme vieţii obişnuite, fără îndulciri, şi fără a le conferi o aură de eroi moderni. Jon şi Wendy trăiesc o dramă, nu neapărat datorită faptului că trebuie să se îngrijească de un bătrân suferind de demenţă, ci datorită faptului că au ei înşişi suferinţe vechi, netratate, care deodată revin brusc în prim-planul conştiinţei lor forţându-i să-şi reevalueze vieţile. Ei dau curs unui sentiment de datorie faţă de tatăl lor, redus la un recipient uman gol, deşi sunt totodată conştienţi că acesta a contribuit la problemele pe care se chinuie acum să le ascundă în spatele unor măşti. Vieţile lor sunt suspendate deasupra prăpastiei şi sunt incapabili să-şi găsească echilibrul, deoarece refuză să-şi înfrunte trecutul.

Spre deosebire de multe alte filme independente, aici firul narativ nu se pierde în scene inutile, cadre prelungite şi alte artificii. Curge atât de natural, încât nu te lasă să te îndepărtezi de drama personajelor. De asemenea, filmul nu face greşeala ca la final să le ofere acestora un happy-end standard. Viaţa e mult prea complicată pentru aşa ceva. La capătul suferinţei tatălui lor, cei doi îşi reevaluează viaţa şi învaţă să-şi exorcizeze demonii trecutului, dar asta nu înseamnă că suferinţa lor s-a înceheiat, ci doar că au o şansă să schimbe ceva, mai degrabă o perspectivă de viitor, nu un prezent împlinit. Deşi regizoarea ne sugerează ideea unui viitor cât de cât luminos pentru cei doi, nu forţează nota, şi dă mai degrabă un sentiment de genul : “Mai rău de atât nu se mai poate”.

Marele caştig al filmului sunt cei doi mari actori : Laura Linney şi Phillip Seymour Hoffman, care fac echipă bună pe ecran, reuşind să fie convingători şi emoţionanţi atât în evocarea sentimentelor individuale cât şi în interacţiune reciprocă. Linney este cea care duce mare parte din film, ea fiind vizată în mod special, poate ca o reflecţie personală a Tamarei Jenkins. Interpretarea ei este nuanţată şi reuşeşte să exprime prin cele mai mici gesturi, conflictul său interior. Hoffman arată cât de versatil poate fi în acest film, interpretând un personaj mult mai puţin exteriorizat, cu răni sufleteşti adânci pe care aproape că refuză să le vindece, astfel încât rarele ocazii in film când îşi manifestă trăirile interioare sunt cu atât mai emoţionante.

“The Savages” (fals promovat ca fiind o comedie neagră) este unul din cele mai bune filme ale anului 2007, şi o vizionare obligatorie pentru oricine caută un film puternic, îndrăzneţ, care provoacă spectatorul şi confruntă direct cele mai dureroase momente de viaţă.

Rollerball (1975)

Cu : James Caan, John Beck, John Houseman, Maud Adams.
Regia : Norman Jewison
Scenariul : William Harrison
Rating : R

Nu ştiu câtă lume ştie de acest film, majoritatea aducându-şi mai degrabă aminte de varianta idioată din 2002, cu LL Cool J. Prima dată când am aflat eu de existenţa sa a fost acum vreo 10 ani, într-o revistă de cinema de la noi (care dupa alte două numere a dat faliment), unde fusese trecut într-un top 20 al celor mai bune filme SF din toate timpurile, alături de “Odiseea Spatială”, “Alien”, “Războiul Stelelor”, “Blade Runner” etc. Deşi poate nu la fel de faimos ca filmele amintite mai sus, în mod sigur “Rollerball” a inspirat în felul lui cinematografia SF prin viziunea sa unică (ex : The Running Man” ).

În viitorul îndepărtat, lumea s-a schimbat enorm. Nu mai există naţiuni, războaie, foamete, totul este condus de corporaţii. Şi prin “condus” a se înţelege mai degrabă “controlat”. Nu mai există gândire liberă, nu mai există nici măcar cărţi. Singura realitate este realitatea impusă de corporaţii. Şi în această realitate, tăcerea maselor este cumpărată prin iluzia comfortului. “Rollerball” este un joc de mare succes în jurul căruia se grupează această societate utopică. Un fel de fotbal amerian, pe role şi motociclete, care se desfăşoară într-o arenă circulară, în care două echipe au ca obiectiv să înscrie puncte cu o bilă metalică, şi în care violenţa este la ea acasă, deşi penalizată după un regulament asemănător celui de la hochei. Eroul acestui joc este Jonathan E. (James Caan), cel mai puternic jucător, dominând campionatul de peste 10 ani. Totul se schimbă însă în momentul în care unul din directorii corporaţiilor, Batholomew (John Houseman) îi cere să se retragă definitiv din arena sportivă. Simţind ceva în neregulă, Johnathan refuză, şi începe să devină din ce în ce mai interesat de istoria corporaţiilor şi ierarhia acesteia, însă informaţia este greu de obţinut şi cenzurată. În plus, corporaţiile, iritate de refuzul său hotărăsc că e timpul să scape de Jonathan, modificând treptat regulile jocului, până când Rollerball-ul devine un joc al exterminării.

Designul lumii viitorului din “Rollerball” este atent stilizat, dar nu exagerează. Nu se compară cu “Blade Runner”, nici măcar nu-şi propune să-ţi ia ochii. Societatea prezentată este una fadă, arhitectura şi decoraţiunile parcă sunt menite să nu stârnească nici un fel de emoţie, o perfecţiune rece ( ca design-ul din “Equilibrium” ). Totul este iluzie. Chiar şi jocul în sine este doar o formă de control a maselor, iar Jonathan este periculos pentru echilibrul social, deoarece a devenit eroul acestora, un simbol al individualităţii, opus efortului colectiv supus. Celor care se aşteaptă ca filmul să fie plin de acţiune, s-ar putea să nu le fie pe plac. Spre deosebire de varianta din 2002, singurele scene de acţiune sunt cele desfăşurate în timpul meciurilor, fără a fi, însă, din cale afară de spectaculoase. Jocul este extrem de violent, în special în timpul meciului final, în care regulamentul devine inexistent, orice fiind permis, degenerând într-un măcel în toată regula. Dar acel meci devine un simbol. Efectul este interesant. Pe de-o parte filmul analizează subliminal fascinaţia oamenilor pentru violenţă, brutalitătile şi chiar crima în arenă, fiind încurajate şi răsplătite de publicul avid de sânge. Pe de altă parte, însă, sapă mai adânc de atât în esenţa umană. Jonathan este un personaj mai complex decât i-ar permite genul. Iubeşte jocul, este cel mai bun în ceea ce face, dar refuză să se retragă nu doar din pasiune pentru Rollerball, ci pentru că în adâncul fiinţei sale simte că ceva este în neregulă cu lumea în care trăieşte. El îşi descoperă umanitatea, pe măsură ce comfortul material se prăbuşeste în jurul său şi propria sa existenţă este pusă în pericol. Finalul îl pune faţă în faţă nu doar cu o echipă adversă, ci cu intregul concept de dezumanizare, iar lupta sa este o luptă nu pentru a obţine o victorie, ci pentru a-şi câştiga dreptul de a exista ca fiinţă umană şi individ.

Max Payne (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Mila Kunis, Beau Bridges, Ludacris, Chris O'Donnel,
Amaury Nolasco.
Regia : John Moore
Scenariul : Beau Thorne.
Rating : PG-13 for violence including intense shooting sequences, drug content, some sexuality and brief strong language.

Este deja binecunoscut faptul că jocurile video au parte de adaptări cinematografice proaste. Nu înseamnă neapărat că nu au public. Dimpotrivă, majoritatea se descurcă binişor la încasări. De exemplu „Tomb Raider” sau „Resident Evil” au avut parte de încasări considerabile. Însă în esenţă, deşi profesionist făcute din punct de vedere tehnic, sunt cutremurător de prost realizate cand vine vorba de scenariu şi regie. Jocul actorilor nu e nici el grozav, dar dacă scenariu nu e, nici ei, săracii, nu au pe ce lucra. Este universal valabil pentru toate adaptările după jocuri video. „Max Payne” este doar o confirmare, dacă mai era nevoie, a acestei realităţi.

Cine este Max Payne ? Mark Wahlberg, bineînţeles. Dar cine este ca personaj ? Un detectiv New Yorkez a cărui nevastă şi copil au fost ucişi în propria casă. Ascuns după un birou al departamentului de cazuri nerezolvate, Max sapă adânc în lumea interlopă în căutarea unui indiciu asupra identităţii ucigaşului. Ajutat de fostul său partener Alex (Donal Logue), şi BB (Beau Bridges), şeful securităţii la compania farmaceutică Aesir, unde lucrase soţia sa, Max dă de urma unei conspiraţii centrate în jurul unui drog misterios numit Valkyr, creat de Aesir ca experiment militar şi eliberat în secret pe străzi, conspiraţie care ar fi putut cuprinde şi uciderea familiei sale. Drogul era menit să dea soldaţilor iluzia invincibilităţii, transformându-i în maşinării de ucis, însă efectul secundar la majoriatatea consta în halucinaţii extrem de puternice în care subiectul vede nişte creaturi inaripate, astfel încât corporaţia a sistat experimentele şi a aruncat drogul în mâinile amatorilor de senzaţii tari (a se citi „drogaţi”). Intră în scenă şi Mona Sax (Mila Kunis), care nu prea se înţelege cine e (din film), doar că e sora Natashei Sax (Olga Kurylenko), ucisă din cauza drogului, pare să se priceapă să mânuiască arme şi îl ajută pe Max să-şi continue investigaţia pentru ca ea să-şi poată răzbuna sora. Toate urmele par să ducă la Jack Lupino (Amaury Nolasco), singurul subiect pe care drogul a fost experimentat cu succes, un veritabil animal de pradă. De aici încolo, filmul se scufundă într-un abis întunecat al stupidităţii, povestea pierzând orice contact cu logica, presărând doar elemente de trivia legate de joc, dar care pentru orice spectator cu facultăţile mintale intacte, nu prea au sens.

Sincer nu mă aşteptam ca John Moore să facă un film atât de plictisitor. E drept că „Behind Enemy Lines” şi „Flight of the Pheonix” (remake-ul) nu erau capodopere, dar măcar nu erau plictisitoare. „Max Payne” este însă un film de acţiune care nu are acţiune. Grija exagerată pentru stilul vizual, un fel de copie mai putin digitală după Sin City, pune piedică puţinelor scene în care chiar se întâmplă ceva, iar în rest sunt doar dialoguri banale, pline de clişee, pe care aproape că le ştii înainte să fie rostite. Este genul de film în care băieţii răi ţintesc si trag cu arme de precizie fără să-l lovească pe erou, iar acesta din urmă se aruncă pe spate, trage fără ţintă şi-l spulberă pe răufăcător.

Jocul din 2001 era conceput ca o compilaţie, un fel de best of al filmelor de acţiune. Avea povestea clasică cu poliţistul care-şi răzbună familia, nimic special, doar suport pentru acţiune, vizual inspirat din filme noir şi parcă puţin din „Corbul” (filmul) şi „Punisher” (benzile desenate), cu momente slow-motion a la John Woo şi balet printre gloanţe a la „Matrix”. Problema când vine vorba de a adapta cinematografic un asemenea joc, ar fi, zic eu, faptul că şi jocul la rândul său este cumva o adaptare amalgamată a mai multor filme, deci nu ceva original. Ceea ce probabil i-a făcut pe producători să se gândească serios la modificări substanţiale, cum ar fi includerea creaturilor înaripate. Cine a văzut filmul sau măcar trailerul, a văzut şi creaturile, scoase parcă din „Constantine”. Cine este cât de cât familiar cu jocul, ştie că aşa ceva nu există nicăieri în plotul original. Este doar un artificiu vizual, conceput de echipa de producţie pentru a ilustra halucinaţiile provocate de Valkyr. Că apariţia lor este complet gratuită, doar de decor, şi că au aruncat banii pe fereastră pentru efecte vizuale elaborate, este altă poveste. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai optimistă, sunt probabil cele mai interesante personaje din film. Îl fac de ras chiar şi pe Mark Wahlberg, care tot filmul nu face decât să meargă legănat prin cadru, să mormăie replici, să facă figuri supărate şi să fluture arma prin cadru.

Oare cum a reuşit Wahlberg să facă rost de o nominaliare la Oscar pentru „The Departed” ? Eu încă susţin că a fost o pură întâmplare, o combinaţie de coincidenţe care au făcut ca rolul să i se potrivească, în sensul că nu a avut nevoie să „joace” un rol şi totul a ieşit natural. Pentru că ce am văzut în 2008 nu o să-i ajute cariera prea mult. „The Happening” şi „Max Payne” aduc mai mult aminte de vremea când a jucat în regretabilul remake „Planet of the Apes” al lui Tim Burton. Rolurile din 2008 i-au adus deja o nominalizare la Zmeura de Aur. A scăpat fără infamul trofeu, dar în ritmul ăsta o să-i vină şi lui rândul. Cât despre film, este clar unul dintre cele mai proaste din 2008.

Journey to the Center of the Earth (2008)

Cu: Brendan Fraser, Josh Hutcherson, Anita Briem, Jane Wheeler
Regia: Eric Brevig
Scenariul: Michael Weiss, Jennifer Flackett, Mark Levin

Am vrut să înţeleg şi eu fascinaţia pentru 3D care aparent a cuprins România, şi am ales singurul film care rula la momentul respectiv la mall-ul de lângă mine: "Călătorie spre centrul pământului". Faptul că, în ciuda etichetării de film făcut special pentru sălile dotate cu noua tehnologie, această peliculă nu m-a oripilat spune multe despre cum aşteptările scăzute îmbunătăţesc experienţa cinematografică.

Avem o poveste clasică marca Jules Verne împopoţonată cu clişee hollywoodiene "dă senzaţie", toate asezonate cu efecte vizuale foarte reuşite. Reţeta succesului? Foarte posibil faptul că a fost conceput de la început ca un film de acţiune cu puţine replici şi nu se pretinde nimic altceva decât un film uşurel de vară. Ca părţi pozitive aş enumera: faptul că realizatorii au intervenit foarte puţin în nucleul imaginat de Jules Verne, şi l-au făcut spectaculos prin tehnici 3D de top; folosirea la minimum a scenariului slăbuţ, anticipând un public neinteresat de discuţii filosofice; captarea atenţiei prin tertipuri specifice filmelor de acţiune şi, în final, lipsa vreunei concluzii mai profunde decât:"Trebuie să mă apuc să citesc".

Tehnic vorbind, astea ar fi şi părţile urâte... alături de multe altele, pe care am să le dezvolt pe rând. În primul rând, câteva găuri în puţinele adăugiri făcute poveştii originale: profesorul cu fizic de boxeur o găseşte pe urmaşa cercetătorului care l-a inspirat pe Jules Verne, şi ea cercetătoare, blondă şi cu fizic de antrenor de fitness, şi pe deasupra cea mai bună cunoscătoare de limbă engleză din Islanda. Nu credeam că vor reuşi să introducă ceva mai implauzibil decât o călătorie către centrul pământului, dar s-au străduit până au reuşit. Apoi ar mai fi modul admirabil în care actorii au reuşit să nu eclipseze acţiunea din jur prin transmiterea vreunei emoţii. Brendan Frazer, acest mix onomastic al personajelor principale din "90210", are talentul actoricesc pe care îl aştepţi de la o sosie de-a lui Mark Wahlberg. De omul de ştiinţă Anita Briem pot spune doar că-mi aduce aminte de alt savant de renume mondial: Christmas Jones. În rest, am acordat prezumţia de verosimilitate aşteptată de un film despre o călătorie spre centrul pământului.

Vroiam să dau 5 acestui film, dar m-am răzgândit când mi-am amintit că, la vreo lună după ce l-am văzut, prietena mea A. a încercat să mă convingă să-l revăd alături de ea şi n-ar fi reuşit nici cu mită. Faptul că n-am regretat banii aruncaţi pe acest film nu înseamnă că aş plăti să-l revăd.