Longford (2006)

Cu: Jim Broadbent, Samantha Morton, Andy Serkis
Regia: Tom Hooper
Scenariul: Peter Morgan

Francis Aungier Pakenham, conte de Longford, a fost cu siguranţă una din figurile controversate ale Marii Britanii. Membru al partidului laburiştilor, preşedinte al Camerei Lorzilor, personalitate marcantă în guvern de-a lungul anilor, şi catolic fervent, Lord Longford s-a făcut remarcat de opinia publică prin caracterul său excentric şi numeroasele sale iniţiative de ordin social, majoritatea marcate de controverse, în special lupta sa publică de a reintegra puşcăriaşii în societate şi campania sa împotriva pornografiei.

Filmul, producţie originală HBO, urmăreşte activitatea lui Longford (Jim Broadbent) începând cu anul 1965, în special eforturile sale de a o elibera din închisoare pe Myra Hindley (Samantha Morton), condamnată pe viaţă pentru uciderea unor copii împreună cu iubitul său Ian Brady (Andy Serkis), pe care el o consideră nevinovată. Deşi descurajat în permanenţă de soţia sa, Elizabeth (Lindsay Duncan), de familie, colegi şi presă, Longford nu a renunţat nici o clipă la a încerca să o reabiliteze pe tânăra criminală, iniţiativă ce-i va aduce excluderea din Camera Lorzilor.

Într-adevăr Longford este un personaj excentric, însă deosebit de interesant. Prietenia sa cu Myra a reprezentat ceva scandalos în acele vremuri şi aduce în discuţie ideea iertării chiar şi celor mai atroce fapte, el însuşi considerând că nimeni nu este dicolo de orice salvare. Eforturile pe care le depune în favoarea Myrei ar părea nebuneşti, însă pentru el, este datoria sa de bun catolic să facă tot ce îi stă în putere pentru a salva sufletele rătăcite. Însă, la un moment dat, Myra trădează prietenia Lordului Longford recunoscându-şi implicarea directă în uciderea copiilor, faptă ce aduce cu sine distrugerea renumelui acestuia, aducându-l chiar în pragul unei crize de credinţă. Fortat să se retragă din viaţa publică, acesta şi-a regăsit forţa propriilor convingeri şi a continuat să viziteze puşcăriaşii până la moartea sa în 2001, la 95 de ani.

Filmul este o producţie meritorie, ca majoritatea realizărilor HBO, dovadă stând şi premiile Globul de Aur şi nominalizările la Emmy şi BAFTA TV. Actorii sunt de-a dreptul senzaţionali, Broadbent aducând în faţa noastră nu doar manierismele şi aspectul fizic al personajului, dar şi trăirile profunde, inocenţa şi complexitatea unui om care nu crede în răul absolut. Samantha Morton, este întotdeauna o prezenţă puternică, conferind Myrei o dualitate stranie, o nevinovăţie aparentă, mister şi demnitate, acceptându-şi vinovăţia şi sfidând orice formă de ajutor. Andy Serkis, în rolul iubitului Myrei este extrem de sinistru şi ameninţător, fără să se forţeze, fără să exagereze, chiar dacă apare destul de puţin. În mare aş putea spune că distribuţia face ca acest film să merite atâtea laude. Discuţiile celor trei personaje reprezintă sarea şi piperul filmului, un duel al sentimentelor şi spiritului uman.

Aş fi preferat, însa, ca durata filmului să fie mai mare, deoarece materialul ar fi fost destul de stufos pentru un film mai lung de 90 de minute, dar fiind o producţie de televiziune, bănuiesc că abilitatea de a sintetiza este o virtute. Ar fi făcut o mini-serie deosebită, dar chiar şi aşa, există destulă complexitate şi profunzime pentru a oferi o experienţă unică.

The Last House on the Left (2009)

Cu: Tony Goldwyn, Monica Potter, Sara Paxton, Garret Dillahunt, Martha MacIsaac, Riki Lindhome

Regia: Dennis Iliadis
Scenariul: Carl Ellsworth

Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.

Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).

Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.

Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.

Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.

Punisher War Zone (2008)

Cu: Ray Stevenson, Dominic West, Doug Hutchinson, Julie Benz
Regia: Lexi Alexander
Scenariul: Nick Santora, Art Marcum
Rating : R for pervasive strong brutal violence, language and some drug use.

De ce ? De ce mai era nevoie de un reboot al francizei “Punisher” ? DE CE ?! Filmul din ’89 cu Dolph Lundgren a fost o porcărie care, conform fanilor, nici măcar nu respecta benzile desenate. Cel din 2004 cu Thomas Jane (sau Tom Jane cum e listat la credits) a fost destul de bun după părerea mea, fără însă a cere o continuare. Dar iată că cei de la Marvel au dat verde nu doar unei continuări, ci unei noi încercări de a stabili o franciză cinematografică cu potenţial de trilogie sau cvadrilogie. Rezultatul : un eşec mizerabil.

Frank Castle, alias Punisher (Ray Stevenson) este un fost membru al forţelor speciale, a cărui familie a fost ucisă de nişte mafioţi în timp ce se bucurau de un picnic în Central Park. După acest incident, Castle devine un justiţiar nemilos, al cărui unic obiectiv îl reprezintă eliminarea membrilor crimei organizate, unul câte unul. “War Zone” începe cu atacul lui Punisher asupra unei petreceri organizate în cinstea unui mafiot proaspăt scăpat de puşcărie, Gaitano Cesare, în cursul căruia îl desfigurează pe mafiotul Billy Russoti (Dominic West) şi ucide din greşeală un agent FBI sub acoperire. Acest accident îl determină pe Castle să renunţe la vânătoarea de mafioţi. Russoti, însă, devine Jigsaw, urzeşte un plan de răzbunare şi împreună cu fratele său psihopat Loony Bin Jim, sau pe scurt, James (Doug Hutchinson), îşi strânge o armată de ucigaşi de toate facturile, de la profesionişti, la scursurile oraşului, forţându-l pe Castle, acum chinuit de remuşcări, să revină la căile sale justiţiare.

Deşi nu pot spune că sunt strain de universul “Punisher”, nu sunt genul care să ţină benzile desenate în cauză ca literă de lege (motiv pentru care poate mi-a plăcut mai mult ecranizarea din 2004). Ideea personajului îmi place, aşa cum îmi plac în general anti-eroii şi poveştile cu răzbunări. Castle este un psihopat numai bun de pus în cămaşă de forţă. El omoară răufăcători nu din dorinţa de răzbunare, ci dintr-o pornire distorsionată de a face dreptate. El nu gândeşte în nuanţe ci în absoluturi : vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, acest film nu se preocupă cu situarea personajului într-un purgatoriu moral, sau de trauma psihologică provocată de uciderea soţiei şi copiilor săi, care l-a transformat într-un călău în afara legii. În schimb ţine “linia” ocupată cu o grijă exagerată pentru violenţă amplificată la un nivel absurd şi atmsoferă caricaturală. New York-ul este de fapt filmat în Canada, ceea ce lipseşte filmul de atmosfera veridică de metropolă, filmările rezumându-se la acoperişuri şi alei lăturalnice iluminate difuz de neoane strident colorate. Personajele negative sunt nişte măscărici atât de exageraţi şi de prost jucaţi încât nu eram sigur dacă nu cumva scenariştii i-au introdus doar pentru comic-relief şi nu ca antagonişti ai eroului. Ray Stevenson în rolul Punisher-ului, cunoscut pentru majoritatea din serialul HBO “Roma”, este redus aici la statutul de namilă inexpresivă, folosită ca să umple ecranul cu statura sa impozantă. Filmul nu îi oferă decât câteva secunde în care să exprime emoţie veridică, restul fiind doar Stevenson vs. hoarde de baieţaşi de cartier. Iar când vine vorba de replici, dau doar un exemplu : la replica “Go with God”, Castle răspunde în felul urmator : “Sometimes I would like to get my hands on God”. O sinteză perfectă a calităţii filmului.

Deşi suferind de lipsuri la capitolul originalitate, filmul execută scenele de acţiune cu destul pricepere, însă efortul pare inutil deoarece este foarte greu să-l iei în serios. Este deci recomandat, dacă aţi făcut deja greşeala să începeţi acest film şi nu sunteţi genul de persoană care să abandoneze un film, oricât de prost ar fi, să luaţi absolut totul în derâdere. Este, sincer, singurul mod în care veţi putea supravieţui vizionării.

Este clar un film făcut pentru a-i satisface pe fani şi a primi confirmarea acestora pentru o franciză. Pentru ceilalţi pământeni, este genul de film care fie îţi insultă inteligenţa, fie te îndepărtează prin violenţa sa grotească. Astfel încât, în cele din urmă, fanii benzilor desenate sunt singurii care ar putea aprecia filmul. Însă, judecând după încasările jalnice, si ei au fost insultati.

The Ugly Truth (2009)

Cu: Gerard Butler, Katherine Heigl, Cheryl Hines, Bonnie Somerville, Bree Turner, Vicki Lewis

Regia: Robert Luketic

Scenariul: Nicole Eastman

Rating: R for sexual content and language.

Când citeşti un rezumat al filmului “The Ugly Truth” sau vezi un trailer, se poate să rămâi cu senzaţia că nu poate fi atât de rău pe cât pare. Adică totuşi o conţine pe Katherine Heigl, pe lângă puzderia de clişee care au transformat “Knocked Up” într-o senzaţie (bărbat: amuzant, relaxat şi cu frică de a se aşeza la casa lui, femeie: responsabilă, stresată şi cu frica de nu rămâne singură). S-ar putea să fii tentat să vezi părţile pozitive: “Măcar nu e despre extratereştri!” sau „Măcar nu conţine nuditate frontală totală” sau „Măcar Seth Rogen s-a ţinut departe de ăsta!”. Aceste senzaţii sunt înşelătoare şi dăunează clarităţii judecăţii: eu am văzut trailerul în timp ce scriam recenzia şi am avut tendinţa să urc nota cu cel puţin un punct pentru că părea mult mai amuzant decât ce ţineam eu minte. Acel trailer are absolut toate glumiţele mediocre, singurele care sunt atinse de o urmă de umor.

Aşteptările mele erau joase încă de când am auzit că Heigl interpretează din nou un personaj nedemn de talentul ei, aşa cum mereu se plânge de fiecare dată (prima oara: după „Knocked Up”) de parcă nu i s-ar da scenariile să le citescă înainte de a-şi semna numele pe cecul ăla cu şase zerouri. Ei bine, am văzut “27 Dresses”. Am văzut şi “Knocked Up”. Şi vreo patru sezoane de pseudodrama care e sitcomul “Grey’s Anatomy”. Am văzut că e o actriţă foarte talentată, chiar şi atunci când i se dau replici de trei metri lungime şi un milimetru adâncime, pe deasupra are şi o rară calitate de a se face plăcută indiferent de nivelul de penibil în care se scufundă personajul ei. Acest film e cea mai proastă mişcare a carierei ei (da, am inclus şi „Grey’s” – deşi, ca să fiu corectă, nu am ajuns la partea cu „Izzie are vise umede cu Denny”) şi sper că strânge pe undeva bani sau îi investeşte, pentru că nu are cum să o mai ducă mult cu actoria dacă o ţine tot aşa, e foarte greu să ieşi din tipologia în care tu singur te-ai complăcut. Personajul interpretat de ea, Abby Richter, e un fel de tanti din “Sex and the City”(filmul), doar că fără haine extravagante, fără să aibă parte de sex şi fără prietene (nici măcar rude) cu care să vorbească despre singurul subiect în jurul căruia se învârte lumea: bărbaţii – nevoile lor, aşteptările lor de la femei şi tot ceea ce este necesar pentru a obţine acea relaţie glorioasă care duce la căsătorie, care e tot ce vor femeile şi în acelaşi timp coşmarul oricărui bărbat. Pentru că Dumnezeu ştie că nu s-au făcut destule filme axate pe aşa-zisul „război al sexelor” şi acest film este FOARTE original. Şi deci ea se vede forţată să apeleze la un străin, Mike Chadway, un fel de Dan Diaconescu amestecat cu Bivolaru, prezentator al unui talkshow despre sex, maimuţe şi alte orătănii. Farmecul şi aşa anemic al lui Heigl e tocat mărunt de dialogul nefiresc şi de certurile neamuzante dintre ei care par a dura o eternitate şi din care inmugureşte subit o dragoste total nesusţinută de evenimentele anterioare.

De Gerard Butler nu mai zic nimic, mi-e milă. Alte personaje nu mai sunt. Îmi amintesc vag de o păpuşă Ken care se dezbracă la un moment dat, dar nu prea mi-a păsat de el pentru că era atât de clar introdus în scenariu ca să aibă cuplul principal de ce se împiedica încât ar fi putut foarte bine să poarte o pancardă cu: „obstacol în calea iubirii adevărate”. O cutie cu eticheta asta ar fi făcut asta pe gratis.

Nu vreau să credeţi că nu mi-a plăcut filmul pentru că era misogin. Nici vorbă de aşa ceva: dacă e cineva prezentat prost aici, acela e sexul masculin. Femeile sunt nişte isterice idioate care nu reuşesc să găsească pe nimeni dornic de a face sex cu ele şi din acest motiv uneori ajung să poarte chiloţi vibratori la şedinţele de afaceri. Care pornesc în public. Ha. Ha. Ha. Nimeni, de la filmul mut încoace, nu s-a gândit la aşa ceva. Excepţie făcând Nora Ephron, scenarista care a scris “When Harry Met Sally”. Şi Mark Neveldine şi Brian Taylor, scenariştii thrillerului “Crank”. Şi aproape orice scenarist de sitcomuri sau filme seria B din ultimii 20 de ani. Am fost chiar uşurată că eram femeie în sala respectivă de cinema. Pariez că şi Gerard Butler şi-ar fi tăiat braţul stâng ca să joace orice alt rol în afară de al lui. Singurele care au fost mai umilite decât el au fost gemenele care se luptau în gelatină. Dar pe ele le-am înţeles pentru că asta era şansa lor la celebritate. Dar dacă eşti deja o vedetă, DE CE să-ţi faci aşa ceva? Personajul lui nu era nici măcar abraziv ca cele care i se dau de obicei lui Rogen. Nici măcar dur. Nici măcar rău. Nici măcar distractiv. Era doar o caricatură absurdă a BĂRBATULUI adevărat, aşa cum este el văzut de scenarista cu grave probleme de percepţie: el începe ca un posibil violator în serie cu capsa pusă şi termină ca un adolescent la prima dragoste.

Nu este un film pentru cei care se enervează uşor. Un posibil test pentru a verifica dacă la sfârşit veţi fi tentaţi să strângeţi casierul cinematografului de gât până returnează banii daţi pe bilet este acesta: Ai putea să vezi “Dude, Where’s My Car?” fără să schimbi canalul? Ai râs de minim două ori văzându-l? Râsetele respective au fost cauzate de vreo replică şi nu erau ironice? Dacă răspunsul e da la toate cele trei, atunci puteţi să vedeţi acest film.

Saw V (2008)

Cu: Costas Mandylor, Tobin Bell, Julie Benz
Regia: David Hackl
Scenariul: Patrick Melton, Marcus Dunstan
Rating : R for sequences of grisly bloody violence and torture, language and brief nudity.

“Saw” a devenit o instituţie. În fiecare an, de Halloween, toată lumea ştie că mai apare un “Saw” (deja la al şaselea acum). Şi există destui fani care să aprecieze carnagiul afişat de şase ani încoace, fani fideli care asigură încasări solide pentru un film realizat pe un buget de film de televiziune, ceea ce-l face extrem de profitabil pentru studiourile Lionsgate şi cei doi creatori James Wan şi Leigh Whannel care nu uită să-şi treacă numele pe generic ca producători.

Deja seria a ajuns în punctul în care procesul de creare a scenariului seamănă, cred eu, cu cel al serialelor de televiziune. Cum continuăm ? Pe cine băgăm, pe cine scoatem ? Ce final surpriză să avem la sfârsitul episodului ? Pentru fani şi cunoscători, filmele din serie sunt destul de complicat legate între ele, şi necesită obligatoriu o vizionare a întregii serii. De altfel, propun ca de acum, la începutul fiecărui nou film să existe un mic montaj “Previously on Saw”. Altfel nici nu are rost să începi vizionarea. O altă hibă este că povestea se afundă atât de mult în mentalitatea prelungirii duratei de viaţă a seriei, încât a pierdut pe drum orice fărâmă de inventivitate. Capcanele, marcă înregistrată a seriei, au devenit plicticoase şi mult prea elaborate pentru a fi credibile. La început erau idei simple, capcane simbolice proiectate pentru a forţa vicitmele să aprecieze viaţa şi să se “purifice”. Acum sunt adevărate minuni mecanice, ce necesită o întreagă echipă pentru a fi montate, nicidecum doi-trei oameni, cum vor scenariştii să credem noi spectatorii naivi.

Al cincilea este primul, după ultimele trei filme, care nu mai este regizat de infamul Darren Lynn Bousman, dar nou-venitul David Hackl nu aduce nimic nou. Nici o grijă, nu există nici o diferenţă de viziune între cei doi (Hackl fiind Production Designer al părtilor II, III si IV). “Viziunea” este mai degrabă dictată de regizorul de imagine David A. Armstrong, care cufundă imaginea în aceleaşi tonuri întunecat-stridente cu care ne-a obişnuit, şi, însărcinatul cu montajul schizofrenic, Kevin Greutert. De asemenea, se pare că cineva s-a hotărat să-i mai dea o şansă în cariera sa practic inexistentă, lui Costas Mandylor. Nu ştiu insă cum de li s-a părut că poate construi un personaj negativ, când el nu poate ţine nici un rol de om obişnuit. Tobin Bell stăpânea mai bine arta personajului malefic, el însuşi distribuit de-a lungul timpului în roluri (mai degrabă episodice ce-i drept) de asasin sau individ deosebit de periculos pentru siguranţa personajului pozitiv, motiv pentru care producătorii au găsit diverse metode pentru a-l păstra în film (flashback-uri).

Violenţa grotească, sadică si extrem de grafică, este din nou la mare preţ, deşi complet gratuită. Gratuită, pentru că, similar cu celelalte filme din serie, nu există o conexiune între spectator şi ceea ce se întâmplă pe ecran. Povestea este mult prea preocupată de a crea legături cu filmele anterioare, iar strădaniile lui Jigsaw nu mai au acea atracţie morbidă, punând în plan secund semnificaţia testului supravieţuirii cu orice pret, transformându-l într-un concept de ucigaş în serie banal, ceea ce ar fi putut fi încă din primul film, dacă nu interveneau la acel moment câteva idei salvatoare, idei care au dat forma francizei şi au cucerit fanii, dar, care de cel puţin trei filme încoace, mereu prezente în aceeasi formă, nu mai au deja nici un haz.

Pe scurt, “Saw 5” este un film urât, inutil de violent, exagerat, stupid, prost jucat, plictisitor si fără vlagă. Bănuiesc că al şaselea nu va face decât să mai adauge atribute la această înşiruire. Sper că se vor gândi la un moment dat că e cazul să pună capăt seriei, măcar din compasiune pentru spectatorii brutalizaţi de monstrul pe care l-au creat

The Breakfast Club (1985)

Cu: Paul Gleason, Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, John Kapelos, Judd Nelson, Ally Sheedy, Ron Dean
Scenariul şi regia: John Hughes

John Hughes a murit în august anul acesta, dar rămîn în urma lui unele dintre cele mai de succes pelicule ale anilor 80 şi 90, pe care semnează ca scenarist, regizor sau producător: “National Lampoon’s Vacation”, ”Ferris Bueller’s Day Off”, “Weird Science”, “ The Breakfast Club”, “Some Kind of Wonderful”, “Sixteen Candles”, “Pretty in Pink”, “Planes”, “Trains and Automobiles”, “Uncle Buck”, “Home Alone” şi continuarea “Home Alone 2: Lost in New York”. Capacitatea sa de a se adresa adolescenţilor fără a le vorbi de sus, fără a le minimiza durerile şi mai ales fără a face greşeala de căpătâi a filmelor de gen - mutatul focusului pe generaţia trecută în loc de cea curentă au facut ca filmele sale să fie foarte bine primite. Câteva dintre ele au dat tonul a nenumărate seriale şi filme care menţionează măcar în treacăt emblematicul “The Breakfast Club”, de multe ori imitând scene întregi în speranţa că farmecul originalului va ridica nivelul copiei.

E uimitor câte se pot face într-un cadru restrâns şi cu o idee simplă: cinci adolescenţi foarte diferiţi de statuturi contrastante sunt obligaţi să îşi petreacă sâmbăta împreună în biblioteca şcolii, fiind pedepsiţi. Andrew (Emilio Estevez) e un sportiv popular cu posibilitatea de a face o carieră în wrestling, dar ambiţiile de genul acela sunt mai degrabă ale tatălui său decât ale lui. Presiunea constantă îl aduce în punctul în care îşi doreşte o accidentare permanentă şi îl face să îi terorizeze pe cei mai slabi ca el, fapte care îi cauzează un dezgust faţă de sine care adaugă şi mai multă presiun ... toate formând un cerc fără scăpare. Claire Standish (Molly Ringwald) e regina balului, premiul pe care se luptă două jumătăţi ale unei căsnicii ratate. Ea e răsfăţată şi răsplătită material, dar nu i se oferă nicio urmă de afecţiune reală. John Bender (Judd Nelson) e infractorul grupului şi singurul provenind din clasa muncitoare. Abuzul suferit acasă îl transformă într-un individ care se străduieşte din răsputeri să enerveze pe toată lumea. El este cel care pune întrebările dificile care stabilesc premisa. Brian Johnson (Anthony Michael Hall) este deşteptul grupului, un tocilar care nu poate să accepte o notă mică şi care, după o notă proastă la atelier face un gest necugetat. Şi în final, nebuna: Allison Reynolds (Ally Sheedy), o cleptomană şi o mincinoasă compulsivă care e ignorată sistematic în familie şi care trebuie să recurgă la gesturi dramatice pentru a se apropia de oameni. Ei vorbesc ca nişte adolescenţi ai vremiurilor lor şi încă replicile lor sună veridice (sau sunt eu foarte bătrână). Fiecare încearcă să iasă în evidenţă, să încalce norme, să fie unici. Dar mai presus de toate vor cu disperare să fie iubiţi pentru ceea ce sunt cu adevărat.

Acest film a pus bazele stereotipurilor vieţii de liceu: majoretele sunt frumoase şi populare, tocilarii sunt hărţuiţi zilnic şi ciudaţii sunt arătaţi cu degetul. Sincer, nu îmi amintesc ca viaţa de liceu să fi fost aşa stresantă în era cretacică. Evident că exista dorinţa de a nu fi la baza piramidei sociale, dar, în afară de asta, era frumoasă. Sau aşa ar trebui să fie pentru toţi. Scenariul nu are nevoie să surprindă: tâlcul poveştii e că măştile generice ascund probleme de familie banale, dar nu nedureroase. Nimic nu e dus la extrem pentru că un asemenea truc ieftin ar îndepărta exact publicul ţintă, cei care ar trebui să îşi poată alege câte un personaj şi să zică: "Fix aşa eram eu în clasa a 10a!". John Hughes preferă autenticitatea în locul exagerărilor de orice fel.

Se pare că tot autenticitatea e şi unul dintre punctele tari ale distribuţiei. Se completează foarte bine şi fiecare îşi intră în rol fără niciun efort aparent, întorcându-se în adolescenţă in mod natural. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care le-aş aduce pentru a susţine distribuţia de tip “Beverly Hills 90210” (vă amintiţi adolescentul de 16 ani cu început de chelie Dylan McKay? dar pe Andrea, editoarea ziarului liceului ajunsă la menopauză?): faptul că o experienţă mai mare duce la o interpretare mai reuşită, evitându-se astfel stridenţa sau lipsa de orice talent (Shanae Grimes şi jocul ei de epileptică pe steroizi e jenant de privit şi imposibil de ignorat, din păcate timpul în cazul ei nu cred că mai poate repara ceva).

Scenariul lui John Hughes conţine o replica: "atunci când te maturizezi îţi moare sufletul". El a vrut să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla cu personajele lui, astfel încât a refuzat toate ofertele de a realiza o continuare, deşi ştia ce se va întâmpla cu fiecare. Nimeni nu va vedea pe ecrane altceva decât cele 90 de minute din vieţile lor. Şi poate e mai bine aşa, poate din acest motiv lumea încă nu s-a săturat încă de unul dintre cele mai menţionate filme din toate timpurile, un adevărat clasic al filmelor cu adolescenţi.

Defiance (2008)

Cu: Daniel Craig, Liv Schreiber, Jamie Bell
Regia: Edward Zwick
Scenariul: Clayton Frohman si Edward Zwick
Rating : R for violence and language

Specialitatea lui Edward Zwick ca regizor Hollywoodian o reprezintă filmele epice. Are ochiul format pentru genul acesta de filme. N-or fi ele cele mai originale creaţii întâlnite vreodată ( aşa cum, de exemplu, “Ultimul Samurai” e ca un fel de “Dansând cu Lupii” cu samurai în loc de indieni ), dar au ce oferi publicului larg. Sunt filme ce urmează şi exploatează principiile de bază ale cinematografiei comerciale, profesionist lucrate, ce sunt alimentate de emoţiile spectatorului şi bazate pe clişee.

Un astfel de film este şi “Defiance”, bazat pe o poveste adevărată care nu a fost spusă niciodată, din cel de-al Doilea Război Mondial, despre un grup de aproximativ 1000 de evrei est-europeni, care au scăpat de maşinăria de exterminare nazistă şi au format o mică comunitate în pădurile locale unde au luptat să supravieţuiască atât în faţa cruzimii naturii cât şi a fiinţei umane. Grupul de fugari este condus de fraţii Bielski : Tuvia (Daniel Craig), Zus (Liv Schreiber) şi Asael (Jamie Bell), care la rândul lor şi-au pierdut familiile. Cei trei pornesc cu scopul de a se răzbuna, dar pe măsură ce salvează din ce în ce mai mulţi oameni, devine evident că singurul mod in care pot supravieţui este prin formarea unei aşezări, cât mai adânc in pădurile pe care le cunoşteau de mici copii, un sanctuar care să le permită să trăiască departe de nebunia războiului. Tuvia şi Zus au viziuni diferite asupra modului in care trebuie condusă aşezarea, Zus fiind mai dornic să lupte contra nemţilor şi mai puţin dispus să facă compromisuri, ceea ce-l determină să se alăture partizanilor, in timp ce Tuvia, mai interesat de soarta celor pe care ii are alături, işi asumă responsabilitatea de conducător. Cronologia filmului acoperă o perioadă de timp cuprinsă intre toamna anului 1941, până in primăvara lui ’42. Momente cheie ale filmului cuprind scene in care : populaţia nou formată este forţată să-şi mute tabăra după ce sunt descoperiţi, personajele incearcă să obină hrană, apare şi iarna cu imagini albăstrii care parcă induc o senzaţie de frig, se iscă revolte in sânul comunităţii, se infiripă idile ce sfidează disperarea situaţiei, şi totul se termină cu o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu armata germană.

Filmul are meritele sale, in special datorită unei poveşti interesante, absentă până acum de pe scena filmelor despre Holocaust. Insă are şi multe aspecte negative, in special faptul că nu este un film atât de interesant pe cât ar fi meritat povestea. Originalitatea nu este neapărat punctul forte al lui Zwick, dar nu există scuză pentru abundenţa de clişee. In ciuda poveştii originale, personajele şi acţiunile lor sunt mult prea familiare şi standardizate conform regulilor Hollywood-ului. Printre atuuri se numără interpretarea excelentă a lui Liv Schreiber şi coloana sonoră emoţionantă a lui James Newton Howard (nominalizată la Oscar anul acesta). Singurul moment in care filmul capătă intensitate este exact singurul moment care nu ar fi trebuit să conteze atât de mult, scena de acţiune de la final. Naraţiunea inaintează parcă conştientă că povestea se spune şi singură, ţinută in spate numai de actori buni, care nici măcar nu primesc replici decente. Există multe idei interesante, cum ar fi limitele umane depăşite pentru supravieţuire sau relaţiile ciudate ce se formează in momentul in care ne indepărtăm de civilizaţie, dar sunt atinse doar in treacăt, superficial, şi foarte curat, in ciuda faptului că deja se adresează unui public matur (rating R). Unul din motive ar putea fi şi subiectul sensibil (Holocaustul), deşi Spielberg a avut tupeul să meargă până la capăt cu “Munich”, in ciuda controverselor iscate. Zwick insă navighează pe mări mai liniştite, exporând natura intunecată a fiinţei umane de la o distanţă sigură, şi bazându-se pe melodramă grosolană pentru efect. Nu este prima dată când alege calea bătută, de unde se pot culege şi ceva premii Oscar, şi de cele mai multe ori chiar s-a ales cu ceva. A fost o mare surpriză pentru mine când al său “Blood Diamond” (alt amestec de poveste serioasă şi film de acţiune) a adunat 5 nominalizări la Oscar, printre care 2 pentru actor in rol principal şi secundar. De data aceasta insă, nu s-a putut face mai nimic, indiferent cât de zgomotoasă a fost maşinăria de publicitate, pentru că Zwick nu a inzestrat filmul cu energia unui epic demn de luat in seamă..

Nu vreau să fiu prea rău cu Edward Zwick. Sunt un admirator al filmelor sale. Mi-a plăcut chiar şi “Legends of the Fall”, care slavă Domnului are şi el problemele lui. Dar “Defiance” pur şi simplu nu are acel ceva care să-l recomande pentru o vizionare obligatorie. Merită văzut o dată măcar pentru lecţia de istorie inedită, dar ca realizare cinematografică, este o ocazie ratată.