Edge of Darkness (2010)

Cu: Mel Gibson, Ray Winstone, Danny Huston
Regia: Martin Campbell
Scenariul: William Monahan, Andrew Bovell
Rating: R for strong bloody violence and language.

Regizorul Martin Campbell îşi face un remake după propria sa mini-serie BBC de 6 episoade, punându-şi la bătaie talentul pentru a restartă, de data aceasta nu o franciză, cum a făcut cu seria James Bond (de două ori chiar, în 1995 cu “Goldeneye” şi în 2006 cu “Casino Royale”), ci cariera de actor a lui Mel Gibson. “Edge of Darkness” este o încercare de revenire la stilul filmelor violente cu conspiraţii şi răzbunări din anii ’80, stil care i-a prins atât de bine lui Mel în trecut. Şi, de bine, de rău, chiar funcţionează.

Thomas Craven (Mel Gibson) este un detectiv criminalist în Boston, a carui fiica este ucisă chiar în faţa lui, ceea ce-l împinge într-o investigaţie care-l vă târa în tenebroasa lume a corporaţiilor, unde va da nas în nas cu operaţiuni guvernamentale de muşamalizare, martori intimidaţi şi asasini plătiţi care se plimbă de colo-colo în SUV-uri negre. Fata lui lucra pentru Northmoor, o companie despre care descoperise că fabrică în secret armament nuclear. Acum, depinde numai de Mel să-şi răzbune fata, să-i facă praf pe băieţii răi şi să-l demaşte pe directorul companiei, Jack Bennet (Danny Huston). Material numai bune ca să pui de un trailer. Parcă şi auzi vocea aceea pătrunzătoare care povesteşte chestiile astea.

Cel mai important de reţinut dacă vă decideţi să vedeţi acest film, este faptul că este o trimitere (mai mult sau mai puţin directă) la thillerele conspirative ale anilor’ 80. Astfel, nu e întotdeauna coerent, şi faptul că povestea unei mini-serii de 6 ore a fost condensată într-un film de nici 2 ore, face că evoluţia naraţiunii să pară rasolită. Dacă mini-seria întreţinea misterul şi tonul întunecat cu un ritm lent, aici filmul trebuie să menţină aceeaşi atmosferă, orientându-se în acelaşi timp spre acţiune mai multă, modelată după stilul tipic de interpretare intensă a lui Gibson. Într-adevăr, Mel e ca în vremurile lui bune când juca în “Lethal Weapon” şi “Mad Max”, dezlănţuit şi exagerat pe cât posibil, însă, evident, mai potolit, corespunzător vârstei. Mă temeam că-l voi vedea încercând cascadorii a la James Bond, dar slavă Domnului, nu este cazul.

Pe lângă Mel, mai este un personaj interesant, Jedburgh (Ray Winstone), care se descrie ca fiind “omul care te împiedică de la a face legătura între A şi B”. Misiunea lui ar fi trebuit să fie aceea de a-l elimina pe Craven înainte ca acesta să devină o ameninţare pentru “siguranţa naţională”, dar e ceva la Craven care îl intrigă. Au parte de câteva discuţii destul de lungi şi interesante, iar într-o altă scenă aflăm că Jedburgh este pe moarte, suferind de o boală nespecificata (bănuiesc că e vorba de cancer). Toate acestea duc la un gest neaşteptat al lui Jedburgh spre sfârşit, pe care nu îl voi dezvălui. Motivaţiile sale rămân un mister, că întreg personajul de altfel. Are o anumită profunzime, care însă nu pare dusă până la capăt. Te intrigă, dar simţi că ceva lipseşte (poate încă patru ore de film).

Întregul film e plin de astfel de mici contradicţii. Are un ritm lent, care însă intră în conflict cu povestea condensată, care evoluează mult prea rapid. Aruncă scene de o violenţă uneori şocantă, corespunzătoare ideii de răzbunare, însă rămân doar la nivelul unor tactici şoc într-un film care altfel ar fi aproape neremarcabil ca actiune. Pare a fi un thriller psihologic interesant pe alocuri, dar până la sfârşit nu rămâne altceva decât un film cu împuşcături. Totul evoluează în direcţii contradictorii. Singurele constante sunt jocul voit exagerat al lui Mel Gibson şi personajul negativ stas al lui Danny Huston. E genul de film pe care îl savurezi tocmai datorită acestor elemente, dacă le poţi accepta pentru ceea ce sunt. Dacă acesta e cazul (la mine a fost), atunci nu trebuie să rataţi “Edge of Darkness”.