Good Luck Chuck (2007)

Cu: Dane Cook, Jessica Alba, Dan Fogler, Lonny Ross
Regia: Mark Helfrich
Scenariul: Josh Stolberg

Am avut eu un presentiment în legătură cu acest film şi am încercat să o conving pe prietena mea să nu mergem, dar pricipalele mele argumente - "Nu am văzut în viaţa mea ceva amuzant cu Dane Cook” şi "Nu cred că Jessica Alba e actriţă”- au fost învinse de logica clasică: "Nu ai văzut scenetele lui de de stand up"(corect) şi "E mortală” (şi mai corect). În timp ce citeam Topul celor mai proaste 100 filme de pe Rotten Tomatoes, am dat peste acest titlu, şi mi-am amintit durerea şi regretul pe care le-am încercat atunci când am realizat că am dat 20 RON (cu floricele şi suc) pe ceva care face o obturație de canal să pară o excursie la Disneyland.

“Good Luck Chuck” spune povestea improbabilă a unui dentist (da, de acolo "obturaţie de canal"), Charlie Logan (Dane Cook), care are o calitate unică: orice femeie care are o relaţie sau se culcă cu el ajunge să se mărite cu următorul tip pe care îl cunoaşte. A fost "fermecat" când era copil şi acum, la maturitate, profită de pe urma statutului şi reputaţiei sale aducând în patul său mai multe femei decât poate face faţă, pentru că în mod evident el deţine cheia paradisului oricărei femei: căsnicia. El o întâlneşte şi se îndrăgosteşte de Cam (Jessica Alba), doctor zoolog, cu o pasiune pentru pinguini, frumoasă şi deşteaptă, dar cu propria ei trăsătură deosebită: neîndemânarea extremă. Urmează distracţia (sau nu). Evident că el are un prieten enervant şi gras care îl face să pară un prinţ prin comparaţie doar pentru că nu fură identităţi pentru ca să facă sex şi nu abuzează un grapefruit în timpul rămas. Evident că ea e fermecătoare atunci când se împiedică singură şi în general necesită supraveghere 24-24 doar ca să nu dea foc la casă în somn. Normal că se iubesc dar stă "comedia de situaţie" între ei. Normal că Dane Cook e amuzant. Şi normal că Jessica Alba poate fi savantă.

Cel mai mare defect al acestui film este că pur şi simplu nu e amuzant. Accept umorul brut. Accept glumele perverse şi/sau deplasate („Clerks”). Pot să cred că astfel de oameni există pe Pământ. Nu am probleme cu femeile frumoase cuplate cu bărbaţi comuni (mi-a placut „Knocked Up”). Pot aprecia şarmul unui bărbat amuzant (bine, recunosc: sunt fană Seth Rogen). Nu mă aştept la lecţii de viaţă sau filosofie într-un scenariu de comedie. Am râs până şi la „The Proposal”, şi era despre două clişee ambulante care se contraziceau. Dar atunci când merg la o comedie, romantică sau nu, ar fi cazul să fie amuzantă. Adică să aibă măcar o glumă inedită, inovativă şi inteligentă şi minim zece mediocre. Iar actorii principali nu trebuie să fie laureaţi Oscar, dar ar fi bine să aibă carismă şi talent comedic, să reuşească să îşi recite replicile fără să pară nişte copii de gimnaziu la sceneta serbării de Craciun care caută aprobarea mamei prin public.

Ceea ce mă aduce la a doua problemă majoră: lipsa unor actori potriviţi. Nu vreau să încep acum cu talentul actoricesc, pentru că acest scenariu nu are nevoie de aşa ceva, nici Meryl Streep nu ar putea resuscita epava asta. Dar pentru a câştiga publicul în ciuda situaţiilor neverosimile şi uneori cretine, pentru a-l face să ţină cu nişte personaje schematice şi la limita retardului, e nevoie de actori care să se facă plăcuţi fără efort. Dane Cook poate fi un tip excepţional şi un actor merituos, dar te face să vrei să îi dai palme. Indiferent ce personaj interpretează. E ca Ashton Kutcher: nu atât de grozav pe cât se chinuie cu disperare să demostreze că e, dar până şi acesta din urmă parcă pare mai relaxat atunci când "joacă un rol". Dar toată maimutăreala bărbatului copil de 30 ani nu e atrăgătoare şi nici hilară, ca să nu mai zic că e şi total depăşită. E o plăcere să o urmăreşti pe Jessica, se luminează ecranul de fiecare dată când zâmbeşte, păcat că rolul îi cere să vorbească. Îşi merită locul în orice top al frumuseţii, dar ea şi Jessica Biel par a avea aceeaşi problemă: nimeni nu ia în serios femeile frumoase. Cred că în curând o să se declare frumuseţea handicap, cu acordare de daune. Pentru că Charlize Theron e urâtă, nu aţi văzut “Monster”?

Per total, un film deja uitat de toată lumea în afară de Rotten Tomatoes şi mine, o veritabilă demonstraţie prin inducţie a faptului că e uşor să faci milioane: se ia un comic şi o frumuseţe, se adaugă sex şi glume intestinale, animale simpatice, se suprapromovează şi voila: filmul pe care toată lumea l-a văzut şi nimeni nu îl ţine minte.

Punisher War Zone (2008)

Cu: Ray Stevenson, Dominic West, Doug Hutchinson, Julie Benz
Regia: Lexi Alexander
Scenariul: Nick Santora, Art Marcum
Rating : R for pervasive strong brutal violence, language and some drug use.

De ce ? De ce mai era nevoie de un reboot al francizei “Punisher” ? DE CE ?! Filmul din ’89 cu Dolph Lundgren a fost o porcărie care, conform fanilor, nici măcar nu respecta benzile desenate. Cel din 2004 cu Thomas Jane (sau Tom Jane cum e listat la credits) a fost destul de bun după părerea mea, fără însă a cere o continuare. Dar iată că cei de la Marvel au dat verde nu doar unei continuări, ci unei noi încercări de a stabili o franciză cinematografică cu potenţial de trilogie sau cvadrilogie. Rezultatul : un eşec mizerabil.

Frank Castle, alias Punisher (Ray Stevenson) este un fost membru al forţelor speciale, a cărui familie a fost ucisă de nişte mafioţi în timp ce se bucurau de un picnic în Central Park. După acest incident, Castle devine un justiţiar nemilos, al cărui unic obiectiv îl reprezintă eliminarea membrilor crimei organizate, unul câte unul. “War Zone” începe cu atacul lui Punisher asupra unei petreceri organizate în cinstea unui mafiot proaspăt scăpat de puşcărie, Gaitano Cesare, în cursul căruia îl desfigurează pe mafiotul Billy Russoti (Dominic West) şi ucide din greşeală un agent FBI sub acoperire. Acest accident îl determină pe Castle să renunţe la vânătoarea de mafioţi. Russoti, însă, devine Jigsaw, urzeşte un plan de răzbunare şi împreună cu fratele său psihopat Loony Bin Jim, sau pe scurt, James (Doug Hutchinson), îşi strânge o armată de ucigaşi de toate facturile, de la profesionişti, la scursurile oraşului, forţându-l pe Castle, acum chinuit de remuşcări, să revină la căile sale justiţiare.

Deşi nu pot spune că sunt strain de universul “Punisher”, nu sunt genul care să ţină benzile desenate în cauză ca literă de lege (motiv pentru care poate mi-a plăcut mai mult ecranizarea din 2004). Ideea personajului îmi place, aşa cum îmi plac în general anti-eroii şi poveştile cu răzbunări. Castle este un psihopat numai bun de pus în cămaşă de forţă. El omoară răufăcători nu din dorinţa de răzbunare, ci dintr-o pornire distorsionată de a face dreptate. El nu gândeşte în nuanţe ci în absoluturi : vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, acest film nu se preocupă cu situarea personajului într-un purgatoriu moral, sau de trauma psihologică provocată de uciderea soţiei şi copiilor săi, care l-a transformat într-un călău în afara legii. În schimb ţine “linia” ocupată cu o grijă exagerată pentru violenţă amplificată la un nivel absurd şi atmsoferă caricaturală. New York-ul este de fapt filmat în Canada, ceea ce lipseşte filmul de atmosfera veridică de metropolă, filmările rezumându-se la acoperişuri şi alei lăturalnice iluminate difuz de neoane strident colorate. Personajele negative sunt nişte măscărici atât de exageraţi şi de prost jucaţi încât nu eram sigur dacă nu cumva scenariştii i-au introdus doar pentru comic-relief şi nu ca antagonişti ai eroului. Ray Stevenson în rolul Punisher-ului, cunoscut pentru majoritatea din serialul HBO “Roma”, este redus aici la statutul de namilă inexpresivă, folosită ca să umple ecranul cu statura sa impozantă. Filmul nu îi oferă decât câteva secunde în care să exprime emoţie veridică, restul fiind doar Stevenson vs. hoarde de baieţaşi de cartier. Iar când vine vorba de replici, dau doar un exemplu : la replica “Go with God”, Castle răspunde în felul urmator : “Sometimes I would like to get my hands on God”. O sinteză perfectă a calităţii filmului.

Deşi suferind de lipsuri la capitolul originalitate, filmul execută scenele de acţiune cu destul pricepere, însă efortul pare inutil deoarece este foarte greu să-l iei în serios. Este deci recomandat, dacă aţi făcut deja greşeala să începeţi acest film şi nu sunteţi genul de persoană care să abandoneze un film, oricât de prost ar fi, să luaţi absolut totul în derâdere. Este, sincer, singurul mod în care veţi putea supravieţui vizionării.

Este clar un film făcut pentru a-i satisface pe fani şi a primi confirmarea acestora pentru o franciză. Pentru ceilalţi pământeni, este genul de film care fie îţi insultă inteligenţa, fie te îndepărtează prin violenţa sa grotească. Astfel încât, în cele din urmă, fanii benzilor desenate sunt singurii care ar putea aprecia filmul. Însă, judecând după încasările jalnice, si ei au fost insultati.