Trick 'r Treat (2008)

Cu : Anna Paquin, Brian Cox, Dylan Baker, Leslie Bibb
Regia si Scenariul : Michael Dougherty
Rating : R for horror violence, some sexuality/nudity and language.

“Trick ’r Treat” este un film care a avut parte de o lansare extrem de ciudată. Deşi era programat să apară de Halloween în 2007, studiourile Warner Bros. au hotărat să-l amâne, probabil de frica concurenţei (“Saw”). Doi ani mai târziu, nici un fel de lansare pe marele ecran, în schimb Warner a hotărât până la urmă să capituleze şi să ofere filmului ocazia să apară, însă direct pe DVD. Şi cum Halloween-ul a fost doar acum câteva zile, am hotărât să văd şi eu ce e cu sarbatoarea asta de e toata lumea înnebunită după ea.

Filmul intercalează patru poveşti separate care au loc în noaptea de Halloween, într-un mod asemănător cu “Pulp Fiction”. Directorul Wilkins, cu un apetit pentru crimă şi o pasiune un pic prea mare pentru Halloween, cinci adolescenţi care doresc să aducă un omagiu victimelor unui incident cunoscut drept “The School Bus Massacre”, Laurie, o virgină de 22 de ani, îmbrăcată ca Scufiţa Roşie, în căutare de băieţi, şi Dl. Kreeg, un bătrân care urăşte Halloween-ul, dar care este pe cale să primească o lecţie dureroasă în ceea ce priveşte ignorarea tradiţiei. Nu doresc să intru în prea multe detalii legate de poveşti, deoarece în primul rând e mult prea distractiv să le descoperi pe parcurs, iar în al doilea rând, există synopsisuri complete şi pline de spoilere pentru doritori pe Wikipedia sau IMDb.

De ce atâta entuziasm pentru filmul acesta ? Poate, pentru că genul filmelor horror este atât de saturat în ziua de azi de aşa-numitul “torture porn” (vezi “Saw”), încât este revigorant să vezi o schimbare, un proiect independent ale cărui atuuri sunt atmosfera şi tonul jucăuş-răutăcios al naraţiunii (ca pe vremea lui “Gremlins”). Nostalgia spaimelor copilăriei permeează atmosfera întregului film, genul de sperieturi care ne făceau să dormim cu lumina aprinsă şi uşa de la dulap închisă, deşi poate filmul nu va părea prea înfricoşător (cel puţin mie nu mi s-a părut). Oferă însă destul suspans şi o atmosferă specifică unei nopţi stranii în care legendele, imaginaţia şi goticul se îmbină cu rezultate suprarealiste. În permanenţă filmul te face să te întrebi ce mai urmează şi nu dezamăgeşte. Este destul de violent, dar nu teribil de explicit, iar surpriza plăcută o reprezintă faptul că se bazează în mare parte pe efecte vizuale clasice.

Ideea filmului sugerează multă afecţiune a regizorului pentru Halloween. Din câte am citit, Michael Dougherty a mai regizat un scurt-metraj de animaţie legat de Halloween în 1996 ,”Season’s Greetings”, deci e clar că “Trick ’r Treat” este filmul pe care aştepta de mult să-l facă. Cele patru povestioare vor fi familiare ca abordare fanilor unor seriale TV precum “Tales from the Crypt”, dar datorită unui scenariu abil scris şi a unui tratament vizual excelent, materialul standard este împrospătat cu mult stil şi o abordare clar influenţată de stilul benzilor desenate. Dialogurile nu sunt însă la fel de interesante, ceea ce mie mi s-a părut a fi un minus şi o ocazie ratată de a duce mai departe umorul negru deja prezent.

“Trick ’r Treat” este filmul de Halloween perfect. Chiar dacă eu personal nu împărtăşesc ideea de a adopta sărbătoarea, recunosc că este o ocazie perfectă de a lua parte la un maraton de filme horror, iar acest film va fi cu siguranţă printre primele pe lista mea de acum încolo. Este chiar posibil ca şi cei care nu sunt fani ai genului să găsească ceva care să le placă la el. Aşa că, Amelie, încep să strâng bani pentru factura la curent, pentru că trebuie neapărat să-l vezi şi pe ăsta.

Twilight (2008)

Cu: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Billy Burke, Peter Facinelli, Cam Gigandet, Nikki Reed, Elizabeth Reaser, Jackson Rathbone, Sarah Clarke, Ashley Greene, Anna Kendrick, Justin Chon, Kellen Lutz, Edi Gathegi, Rachelle Lefevre, Christian Serratos
Regia: Catherine Hardwicke
Scenariul: Mark Lord, Melissa Rosenberg

Bazat pe bestseller-ul omonim semnat Stephenie Meyer, prima parte a uneia dintre cele mai de succes francize axate pe adolescenţi de la imperiul clădit în anii '90 de netalentatele dar foarte vandabilele surori Olsen, care aducea milioane anual din comercializarea a orice putea fi semnat şi vopsit roz, "Twilight" e un film care declanşează două reacţii opuse: ură - de la indivizii prea cool pentru a aprecia ceva atât de patetic, şi dragoste - de la turmele care se entuziasmează la tot ce e roz şi e îmbrăcat în celofan şi puf. Vorbesc, desigur, de reacţiile adolescenţilor, pentru că nicio persoană peste 17 ani şi cu un IQ format din 3 cifre nu poate fi nici impresionată nici scârbită: s-au produs filme mai proaste (unele au obţinut chiar şi Oscarul) şi se vor produce filme mai bune, slavă Domnului.

Bella (Kristen Stewart) e o fată obişnuită cu iz emo care se mută la tatăl ei atunci când realizeză că stă cam în calea noii căsnicii a mamei ei. Nimeni nu îi spune asta, dar simte ea, ca orice emo. Noul ei oraş e un colţ de stat în care plouă cam 360 zile pe an şi locuitorii săi sunt nişte oameni simpli care nu pot să cuprindă complexitatea minţii domnişoarei Swan, şi deci ea se simte singură şi neînţeleasă. Şi tocmai când ai zice că urmeză să se sinucidă apare EL, cel pe care mai toate filmele te învaţă să-l aştepţi (dacă e un film romantic) sau să îl cauţi (dacă e mai modern şi "feminist"). Se numeşte Edward Cullen şi e dotat cu ADNul generos al lui Robert Pattinson, dar are şi el un mic secret: este un vampir în vârstă de peste 100 de ani care suferă una dintre cele mai crunte drame posibile - trebuie să retrăiască liceul la nesfârşit. Acţiunea sporadică este asigurată de trei vizitatori neinvitaţi şi începutul unui trunghi amoros care va da naştere şi va întreţine încă patru cărţi, mii de siteuri web şi milioane de vise ale fanilor.

Filmul e mai bun decât mă aşteptam. Am citit cartea, şi le mulţumesc lui Mark Lord şi Melissei Rosenberg pentru bunul simţ de a prelua doar o mică parte din monologul interior al Bellei, scutindu-mă astfel de "Când viaţa îţi oferă un vis dicolo de cele mai frumoase aşteptări, e nerezonabil să plângi atunci când se sfârşeşte" sau "O mare de întuneric copleşea sentimentele mele întunecate şi soarele nu va mai răsări fără Edward" (ultimul paragraf e o parafrazare de-a mea, dar e clară ideea). Prima carte fiind şi mult mai bună decât restul (da, le-am citit pe toate, nu mă judecaţi!), au şi suficient material plin de angoasă pentru a contura o poveste de dragoste adolescentină care trece prin toate etapele primilor paşi fără plasă de siguranţă: alienare, frica de respingere, singurătate şi numitorul comun a tuturor adolescenţilor: convingerea că toată lumea asta se învârte în jurul lor şi a unicităţii lor. Ajută şi faptul că prima carte prezintă puţine situaţii care o arată pe eroina principală ca pe o bleagă împiedicată ce încurcă pe toată lumea, iar filmul le ascunde suficient de bine, făcându-le insesizabile. Regia decentă, ceva efecte speciale (sincer, am văzut mai bune în seriale), plus un sentiment de apăsare şi zbucium interior contribuie la povestea unei iubiri credibile, în ciuda premisei fantasy.

Actorii principali sunt peste medie. Iniţial Kristen Stewart mi s-a părut o actriţă execrabilă, dar a reuşit să mă facă să o plac pe Bella, deşi îmi displăcea în cărţi. Replicile erau aceleaşi, dar a adăugat un fel de fragilitate şi timiditate, şi părea mereu atât de nelalocul ei, exact ca o fată hipersensibilă de 16 ani. Nu sunt sigură dacă interpreta sau se autointerpreta, dar avea puţine lucruri la îndemână şi totuşi s-a descurcat onorabil. Robert Pattinson avea şi mai puţin la îndemână, pesonajul lui fiind un aşa-zis bărbat perfect care îşi trata prietena ca pe un copil de 5 ani (uneori pe bună dreptate) , din când în când părăsind-o pentru propriul ei bine, dar şi el a reuşit cumva să nu fie ridicol (deşi uneori a trecut razant, vezi "vampirii strălucesc în soare") şi chiar să emită ceva din carisma personală care explica puţin din vânzoleala din jurul lui. Restul distrubuţiei reuşeşte să nu iasă în evidenţă, ceea ce e un lucru bun pentru că nimeni nu vrea să fie veriga slabă într-un film de genul acesta.

Per total, o portetrizare decentă a amalgamului de sentimente specifice adolescenţei, două personaje principale care se potrivesc şi o poveste bine conturată atunci când nu se ia în serios, “Twilight” e prima parte a unei francize care are potenţialul de a bate recorduri de încasări.

Punisher War Zone (2008)

Cu: Ray Stevenson, Dominic West, Doug Hutchinson, Julie Benz
Regia: Lexi Alexander
Scenariul: Nick Santora, Art Marcum
Rating : R for pervasive strong brutal violence, language and some drug use.

De ce ? De ce mai era nevoie de un reboot al francizei “Punisher” ? DE CE ?! Filmul din ’89 cu Dolph Lundgren a fost o porcărie care, conform fanilor, nici măcar nu respecta benzile desenate. Cel din 2004 cu Thomas Jane (sau Tom Jane cum e listat la credits) a fost destul de bun după părerea mea, fără însă a cere o continuare. Dar iată că cei de la Marvel au dat verde nu doar unei continuări, ci unei noi încercări de a stabili o franciză cinematografică cu potenţial de trilogie sau cvadrilogie. Rezultatul : un eşec mizerabil.

Frank Castle, alias Punisher (Ray Stevenson) este un fost membru al forţelor speciale, a cărui familie a fost ucisă de nişte mafioţi în timp ce se bucurau de un picnic în Central Park. După acest incident, Castle devine un justiţiar nemilos, al cărui unic obiectiv îl reprezintă eliminarea membrilor crimei organizate, unul câte unul. “War Zone” începe cu atacul lui Punisher asupra unei petreceri organizate în cinstea unui mafiot proaspăt scăpat de puşcărie, Gaitano Cesare, în cursul căruia îl desfigurează pe mafiotul Billy Russoti (Dominic West) şi ucide din greşeală un agent FBI sub acoperire. Acest accident îl determină pe Castle să renunţe la vânătoarea de mafioţi. Russoti, însă, devine Jigsaw, urzeşte un plan de răzbunare şi împreună cu fratele său psihopat Loony Bin Jim, sau pe scurt, James (Doug Hutchinson), îşi strânge o armată de ucigaşi de toate facturile, de la profesionişti, la scursurile oraşului, forţându-l pe Castle, acum chinuit de remuşcări, să revină la căile sale justiţiare.

Deşi nu pot spune că sunt strain de universul “Punisher”, nu sunt genul care să ţină benzile desenate în cauză ca literă de lege (motiv pentru care poate mi-a plăcut mai mult ecranizarea din 2004). Ideea personajului îmi place, aşa cum îmi plac în general anti-eroii şi poveştile cu răzbunări. Castle este un psihopat numai bun de pus în cămaşă de forţă. El omoară răufăcători nu din dorinţa de răzbunare, ci dintr-o pornire distorsionată de a face dreptate. El nu gândeşte în nuanţe ci în absoluturi : vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, acest film nu se preocupă cu situarea personajului într-un purgatoriu moral, sau de trauma psihologică provocată de uciderea soţiei şi copiilor săi, care l-a transformat într-un călău în afara legii. În schimb ţine “linia” ocupată cu o grijă exagerată pentru violenţă amplificată la un nivel absurd şi atmsoferă caricaturală. New York-ul este de fapt filmat în Canada, ceea ce lipseşte filmul de atmosfera veridică de metropolă, filmările rezumându-se la acoperişuri şi alei lăturalnice iluminate difuz de neoane strident colorate. Personajele negative sunt nişte măscărici atât de exageraţi şi de prost jucaţi încât nu eram sigur dacă nu cumva scenariştii i-au introdus doar pentru comic-relief şi nu ca antagonişti ai eroului. Ray Stevenson în rolul Punisher-ului, cunoscut pentru majoritatea din serialul HBO “Roma”, este redus aici la statutul de namilă inexpresivă, folosită ca să umple ecranul cu statura sa impozantă. Filmul nu îi oferă decât câteva secunde în care să exprime emoţie veridică, restul fiind doar Stevenson vs. hoarde de baieţaşi de cartier. Iar când vine vorba de replici, dau doar un exemplu : la replica “Go with God”, Castle răspunde în felul urmator : “Sometimes I would like to get my hands on God”. O sinteză perfectă a calităţii filmului.

Deşi suferind de lipsuri la capitolul originalitate, filmul execută scenele de acţiune cu destul pricepere, însă efortul pare inutil deoarece este foarte greu să-l iei în serios. Este deci recomandat, dacă aţi făcut deja greşeala să începeţi acest film şi nu sunteţi genul de persoană care să abandoneze un film, oricât de prost ar fi, să luaţi absolut totul în derâdere. Este, sincer, singurul mod în care veţi putea supravieţui vizionării.

Este clar un film făcut pentru a-i satisface pe fani şi a primi confirmarea acestora pentru o franciză. Pentru ceilalţi pământeni, este genul de film care fie îţi insultă inteligenţa, fie te îndepărtează prin violenţa sa grotească. Astfel încât, în cele din urmă, fanii benzilor desenate sunt singurii care ar putea aprecia filmul. Însă, judecând după încasările jalnice, si ei au fost insultati.

Saw V (2008)

Cu: Costas Mandylor, Tobin Bell, Julie Benz
Regia: David Hackl
Scenariul: Patrick Melton, Marcus Dunstan
Rating : R for sequences of grisly bloody violence and torture, language and brief nudity.

“Saw” a devenit o instituţie. În fiecare an, de Halloween, toată lumea ştie că mai apare un “Saw” (deja la al şaselea acum). Şi există destui fani care să aprecieze carnagiul afişat de şase ani încoace, fani fideli care asigură încasări solide pentru un film realizat pe un buget de film de televiziune, ceea ce-l face extrem de profitabil pentru studiourile Lionsgate şi cei doi creatori James Wan şi Leigh Whannel care nu uită să-şi treacă numele pe generic ca producători.

Deja seria a ajuns în punctul în care procesul de creare a scenariului seamănă, cred eu, cu cel al serialelor de televiziune. Cum continuăm ? Pe cine băgăm, pe cine scoatem ? Ce final surpriză să avem la sfârsitul episodului ? Pentru fani şi cunoscători, filmele din serie sunt destul de complicat legate între ele, şi necesită obligatoriu o vizionare a întregii serii. De altfel, propun ca de acum, la începutul fiecărui nou film să existe un mic montaj “Previously on Saw”. Altfel nici nu are rost să începi vizionarea. O altă hibă este că povestea se afundă atât de mult în mentalitatea prelungirii duratei de viaţă a seriei, încât a pierdut pe drum orice fărâmă de inventivitate. Capcanele, marcă înregistrată a seriei, au devenit plicticoase şi mult prea elaborate pentru a fi credibile. La început erau idei simple, capcane simbolice proiectate pentru a forţa vicitmele să aprecieze viaţa şi să se “purifice”. Acum sunt adevărate minuni mecanice, ce necesită o întreagă echipă pentru a fi montate, nicidecum doi-trei oameni, cum vor scenariştii să credem noi spectatorii naivi.

Al cincilea este primul, după ultimele trei filme, care nu mai este regizat de infamul Darren Lynn Bousman, dar nou-venitul David Hackl nu aduce nimic nou. Nici o grijă, nu există nici o diferenţă de viziune între cei doi (Hackl fiind Production Designer al părtilor II, III si IV). “Viziunea” este mai degrabă dictată de regizorul de imagine David A. Armstrong, care cufundă imaginea în aceleaşi tonuri întunecat-stridente cu care ne-a obişnuit, şi, însărcinatul cu montajul schizofrenic, Kevin Greutert. De asemenea, se pare că cineva s-a hotărat să-i mai dea o şansă în cariera sa practic inexistentă, lui Costas Mandylor. Nu ştiu insă cum de li s-a părut că poate construi un personaj negativ, când el nu poate ţine nici un rol de om obişnuit. Tobin Bell stăpânea mai bine arta personajului malefic, el însuşi distribuit de-a lungul timpului în roluri (mai degrabă episodice ce-i drept) de asasin sau individ deosebit de periculos pentru siguranţa personajului pozitiv, motiv pentru care producătorii au găsit diverse metode pentru a-l păstra în film (flashback-uri).

Violenţa grotească, sadică si extrem de grafică, este din nou la mare preţ, deşi complet gratuită. Gratuită, pentru că, similar cu celelalte filme din serie, nu există o conexiune între spectator şi ceea ce se întâmplă pe ecran. Povestea este mult prea preocupată de a crea legături cu filmele anterioare, iar strădaniile lui Jigsaw nu mai au acea atracţie morbidă, punând în plan secund semnificaţia testului supravieţuirii cu orice pret, transformându-l într-un concept de ucigaş în serie banal, ceea ce ar fi putut fi încă din primul film, dacă nu interveneau la acel moment câteva idei salvatoare, idei care au dat forma francizei şi au cucerit fanii, dar, care de cel puţin trei filme încoace, mereu prezente în aceeasi formă, nu mai au deja nici un haz.

Pe scurt, “Saw 5” este un film urât, inutil de violent, exagerat, stupid, prost jucat, plictisitor si fără vlagă. Bănuiesc că al şaselea nu va face decât să mai adauge atribute la această înşiruire. Sper că se vor gândi la un moment dat că e cazul să pună capăt seriei, măcar din compasiune pentru spectatorii brutalizaţi de monstrul pe care l-au creat

Defiance (2008)

Cu: Daniel Craig, Liv Schreiber, Jamie Bell
Regia: Edward Zwick
Scenariul: Clayton Frohman si Edward Zwick
Rating : R for violence and language

Specialitatea lui Edward Zwick ca regizor Hollywoodian o reprezintă filmele epice. Are ochiul format pentru genul acesta de filme. N-or fi ele cele mai originale creaţii întâlnite vreodată ( aşa cum, de exemplu, “Ultimul Samurai” e ca un fel de “Dansând cu Lupii” cu samurai în loc de indieni ), dar au ce oferi publicului larg. Sunt filme ce urmează şi exploatează principiile de bază ale cinematografiei comerciale, profesionist lucrate, ce sunt alimentate de emoţiile spectatorului şi bazate pe clişee.

Un astfel de film este şi “Defiance”, bazat pe o poveste adevărată care nu a fost spusă niciodată, din cel de-al Doilea Război Mondial, despre un grup de aproximativ 1000 de evrei est-europeni, care au scăpat de maşinăria de exterminare nazistă şi au format o mică comunitate în pădurile locale unde au luptat să supravieţuiască atât în faţa cruzimii naturii cât şi a fiinţei umane. Grupul de fugari este condus de fraţii Bielski : Tuvia (Daniel Craig), Zus (Liv Schreiber) şi Asael (Jamie Bell), care la rândul lor şi-au pierdut familiile. Cei trei pornesc cu scopul de a se răzbuna, dar pe măsură ce salvează din ce în ce mai mulţi oameni, devine evident că singurul mod in care pot supravieţui este prin formarea unei aşezări, cât mai adânc in pădurile pe care le cunoşteau de mici copii, un sanctuar care să le permită să trăiască departe de nebunia războiului. Tuvia şi Zus au viziuni diferite asupra modului in care trebuie condusă aşezarea, Zus fiind mai dornic să lupte contra nemţilor şi mai puţin dispus să facă compromisuri, ceea ce-l determină să se alăture partizanilor, in timp ce Tuvia, mai interesat de soarta celor pe care ii are alături, işi asumă responsabilitatea de conducător. Cronologia filmului acoperă o perioadă de timp cuprinsă intre toamna anului 1941, până in primăvara lui ’42. Momente cheie ale filmului cuprind scene in care : populaţia nou formată este forţată să-şi mute tabăra după ce sunt descoperiţi, personajele incearcă să obină hrană, apare şi iarna cu imagini albăstrii care parcă induc o senzaţie de frig, se iscă revolte in sânul comunităţii, se infiripă idile ce sfidează disperarea situaţiei, şi totul se termină cu o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu armata germană.

Filmul are meritele sale, in special datorită unei poveşti interesante, absentă până acum de pe scena filmelor despre Holocaust. Insă are şi multe aspecte negative, in special faptul că nu este un film atât de interesant pe cât ar fi meritat povestea. Originalitatea nu este neapărat punctul forte al lui Zwick, dar nu există scuză pentru abundenţa de clişee. In ciuda poveştii originale, personajele şi acţiunile lor sunt mult prea familiare şi standardizate conform regulilor Hollywood-ului. Printre atuuri se numără interpretarea excelentă a lui Liv Schreiber şi coloana sonoră emoţionantă a lui James Newton Howard (nominalizată la Oscar anul acesta). Singurul moment in care filmul capătă intensitate este exact singurul moment care nu ar fi trebuit să conteze atât de mult, scena de acţiune de la final. Naraţiunea inaintează parcă conştientă că povestea se spune şi singură, ţinută in spate numai de actori buni, care nici măcar nu primesc replici decente. Există multe idei interesante, cum ar fi limitele umane depăşite pentru supravieţuire sau relaţiile ciudate ce se formează in momentul in care ne indepărtăm de civilizaţie, dar sunt atinse doar in treacăt, superficial, şi foarte curat, in ciuda faptului că deja se adresează unui public matur (rating R). Unul din motive ar putea fi şi subiectul sensibil (Holocaustul), deşi Spielberg a avut tupeul să meargă până la capăt cu “Munich”, in ciuda controverselor iscate. Zwick insă navighează pe mări mai liniştite, exporând natura intunecată a fiinţei umane de la o distanţă sigură, şi bazându-se pe melodramă grosolană pentru efect. Nu este prima dată când alege calea bătută, de unde se pot culege şi ceva premii Oscar, şi de cele mai multe ori chiar s-a ales cu ceva. A fost o mare surpriză pentru mine când al său “Blood Diamond” (alt amestec de poveste serioasă şi film de acţiune) a adunat 5 nominalizări la Oscar, printre care 2 pentru actor in rol principal şi secundar. De data aceasta insă, nu s-a putut face mai nimic, indiferent cât de zgomotoasă a fost maşinăria de publicitate, pentru că Zwick nu a inzestrat filmul cu energia unui epic demn de luat in seamă..

Nu vreau să fiu prea rău cu Edward Zwick. Sunt un admirator al filmelor sale. Mi-a plăcut chiar şi “Legends of the Fall”, care slavă Domnului are şi el problemele lui. Dar “Defiance” pur şi simplu nu are acel ceva care să-l recomande pentru o vizionare obligatorie. Merită văzut o dată măcar pentru lecţia de istorie inedită, dar ca realizare cinematografică, este o ocazie ratată.

Definitely, Maybe (2008)

Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Derek Luke, Abigail Breslin, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Kevin Kline
Regia: Adam Brooks
Scenariul: Adam Brooks

„Definitely, Maybe” este o lungă istorioară spusă de către un tată (Ryan Reynolds) aflat în plin proces de divorţ către fiica lui foarte inteligentă şi drăguţă (Abigail Breslin, pe care am mai văzut-o şi admirat-o în „Little Miss Sunshine”), un "mister de dragoste" care se învârte în jurul a trei femei importante din viaţa lui, dintre care una este chiar mama fetei. El însă schimbă numele, astfel încât Sarah din actele de divorţ poate fi oricare dintre blonda Emily (Elizabeth Banks), roşcata April (Isla Fisher) sau bruneta Summer (Rachel Weisz). Şi totuşi concluzia finală e surprinzător în afara acestei dileme. Şi când zic "surprinzător" vreau să zic "din senin".

Filmul mi s-a părut nenecesar de lung, şi cu toate acestea personajele sunt inacceptabil de subdezvoltate. Personajul principal, un tânăr din Wisconsin cu ambiţii prezidenţiale şi susţinător al lui Clinton, se mută în New York ca intern la campania democrată. Toate acestea sunt stabilite în primele 5 minute şi apoi repetate at nauseam, evident fără a se mai aduce vreo trăsătură personajului. Poate doar auto-compătimirea de care suferă. În ciuda faptului că e bi-dimensional, el găseşte trei femei frumoase care se îndrăgostesc de el. Prima e Emily, prietena lui din facultate. Ea stă şi mai rău: are doar o singură dimensiune - fată simplă din Wiconsin cu o pasiune pentru pulovere. Din cauza personajului prost conturat, atunci când un figurant îşi rosteşte replica, devine clar a) ce se va întâmpla, b) că este hiperimportant în poveste şi c) că nu îi pasă nimănui. Următoarea e Summer, o jurnalistă boemă, şi ştim că trebuie să fie o artistă foarte talentată pentru că are la activ o experienţă lesbiană şi un concubinaj cu mentorul ei sexagenar. Şi nu în ultimul rând, April a Islei Fisher: fata libertină şi cu suflet tânăr care caută cartea pe care tatăl ei i-a dat-o şi pe care a pierdut-o. Aceşti oameni frumoşi cu micile lor probleme banale par a fi singurii locuitori ai Manhattanului pentru că se tot întâlnesc din întâmplare ani la rând. Din fericire, drama lor deloc emoţionantă e ocazional întreruptă de fiica lui Will, singura care e capabilă să exprime şi să trezească empatie.

Ritmul e insuportabil de lent. Suntem trataţi cu scene lungi şi inutile care cred că au fost introduse ca o compensaţie a lipsei de unitate a haosului tematic, iar scenaristul-regizor încearcă din răsputeri să evoce anii ’90 ("Haahhahaha, aveau celulare cărămidă în’92!”, “mai ştiţi scandalul Lewinsky?”, “Bush e prost”) dar singurul lucru pe care îl obţine e un remediu împotriva insomniei pentru care ar trebui să primească un Nobel. Veşti pentru creatorii acestui film: dacă etichetaţi un film "comedie romantică", oamenii se vor aştepta să: a) râdă măcar o dată, b) nu fie tentaţi să verifice ceasul din minut în minut, c) nu vadă însăilări de material respins la festivaluri independente şi d) nu observe că filmul e voit plictisitor pentru că s-ar putea să nu va aprecieze "creativitatea".

Will operează în două moduri: atunci când nu ştie ce vrea şi nu îşi iubeşte partenera o cere în căsătorie, iar atunci când o iubeşte o insultă de pe calul lui alb de fost asistent de campanie sau îi cere să nu-şi facă meseria pentru că îl încurcă pe el. Asta în timp ce suferă "mari" lovituri ale sorţii bine meritate şi pe care în general şi le cauzează singur. Interpretarea de zombi a lui Reynolds nu ajută deloc povestea şi în timpul lungii lui călătorii el qqqqqqdsffffffjaosfsanvasifajfnvnaigssagiaosgosagoasgasgagasgosagiasoi

gagoasogaosgoiasoaviasgaosgiasogosaogaogoasdccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc… Scuze, am adormit. Unde eram? Ah, da, diferitele nivele sfsdfsdgtryuilkjhgfhjkllllllllllllllllllllllllllllllll… Ok, trebuie să sar peste partea asta.

Am fost surprinsă de ratingul de 72% de pe Rotten Tomatoes. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva (în afară de Abigail fără de care aş fi plecat cu mult înainte de sfârşit) din cauză că mă fixasem pe durata inumană şi trecerea dureroasă a secundelor. Dar apoi mi-am amintit că am supravieţuit lui “The Hours” , pe deasupra am văzut toate episoadele din "90210” cel nou fără ca măcar să mă plâng de idioţenia scenariului. Dar primul are substrat şi al doilea nu se pretinde altceva decât o telenovelă fără sens, iar "Definitely, Maybe" nu iese din banal cu toată sforţarea actorilor maxim mediocri şi a scenariului lipsit de substanţă.

Zack and Miri Make a Porno (2008)

Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Traci Lords, Jason Mewes, Ricky Mabe, Craig Robinson, Katie Morgan, Jeff Anderson
Regia: Kevin Smith
Scenariul: Kevin Smith

Ar fi multe de spus despre “Zach and Miri Make a Porno”, şi totuşi nu impresionează prin nimic, strecurându-se în coada creaţiilor lui Kevin Smith: “Clerks”, “Clerks II”, “Chasing Amy”, în spatele incursiunii lui pe tărâmul actoriei din “Die Hard 4: Live Free or Die Hard”; şi atunci când nu reuşeşti să străluceşti comparativ cu strănepotul francizei “Die Hard” ştii că ai dat-o în bară. Umorul unic al lui Smith are două efecte contrare: ori te atrage ori te face să-l respingi, iar criticii susţin că în acest film el nici măcar nu a părut să încerce.

Ei bine, nu ştiu dacă sunt de acord cu lipsa de elan. Cred însă că acesta este un exemplu foarte bun de execuţie a unui proiect care porneşte de la o premisă slabă şi care apoi este împăunat cu ceea ce ar trebui să fie "analiză profundă", dar sfârşeşte prin a fi "replici anormale ieşind din gurile unor oameni foarte plictisiţi", plus o predilecţie pentru umorul facil care e prea îndrăzneţ pentru cei care aşteptau o comedie romantică, dar nu suficient de îndrăzneţ pentru fanii adevăraţi ai lui Smith.

Povestea ne prezintă un “making of” al unui film porno de buget redus, film care se pare că e ultima soluţie pentru ca Zack şi Miri, prieteni din copilărie şi colegi de apartament, să iasă din datorii. Li se alătură o faună diversificată de prieteni bizari şi, până să ajungă la scena lor de sex filmat, încep să descopere noi sentimente unul pentru celălalt. Sunt porţiuni din dragostea lor subită care, sub lupă, ar fi credibile, dar în ansamblul filmului îşi pierd şi puţina forţă. De asemenea, nu am fost amuzată de personajele secundare, personaje care păreau uneori caricaturi şi alteori recuzită, dar niciodată oameni, iar replicile lor erau artificiale şi deci total lipsite de haz. Strategia din "Knocked Up” care pretinde că femeile frumoase găsesc irezistibili bărbaţi graşi, enevanţi şi permanent drogaţi este greu de urmărit a 4224-a oară, iar multitudinea de filme e tema asta tot nu o fac mai credibilă, mai ales că aceştia au locuit împreună atâţia ani şi brusc i-a lovit dragostea (problemă prezentă şi în "The Proposal"). Nu am râs deloc, iar faptul că ştiam că aceasta e opera regizorului filmului “Chasing Amy” a adăugat la dezamăgire. Obiceiurile "erbivore", joburile de rahat, grupul nepotrivit de prieteni, toate astea au mai fost făcute (mai bine), şi lipsa originalităţii a lăsat la vedere marile lacune din desfăşurarea acţiunii.

Partea bună e că personajele principale sunt simpatice. Evident, Seth Rogen joacă acelaşi tip de individ leneş şi fără ambiţii pe care Judd Apatow are o fixaţie de durată; nu e nimic nou în interpretarea lui, şi deşi 2008 a fost anul clonelor lui Ben Stone, de obicei interpretate tot de Rogen (în restul cazurilor el fiind înlocuit cu succes de către Jason Segel), mi-a plăcut de el, probabil pentru că nu eram suprasaturată la momentul vizionării filmului. Aşa cum sunt acum. Elizabeth Banks e foarte frumoasa, aduce ceva culoare scenariului obosit, dar nu genul de culoare care să salveze acest film, ci genul de roz care a scârbit fanii "Clerks" care nu se aşteptau la o comedie romantică după reţeta clasică. Face un cuplu drăguţ alături de Rogen, dar pare cumva prost plasată într-un film al unui regizor care niciodată nu s-a bazat pe farmece feminine. Ei ar fi mers într-un alt film, cu alt scenariu şi într-o poveste care nu include un film porno, mai ales că, scoşi din context, sunt pe alocuri reali.

Nu am văzut nimic şocant sau deplasat, deşi au fost arătate scene din filmul-din-film şi cadre cu actriţa cu sâni mari şi falşi, totuşi toate păreau ciudat de nelalocul lor pentru o producţie cu cuvântul "porno" în titlu. Părerea mea e că ori regizorul a avut o viziune care nu a fost susţinută cum trebuie de scenariul pe care tot el l-a scris, ori pur şi simplu şi-a luat banii şi nu i-a mai păsat foarte tare ce iese. Oricum, n-a ieşit nimic notabil.

Babylon A.D. (2008)

Cu : Vin Diesel, Michelle Yeoh, Melanie Thierry, Gerard Depardeu, Charlotte Rampling
Regia : Mathieu Kassovitz
Scenariul : Mathieu Kassovitz, Joseph Simas
Rating : PG-13 for intense sequences of violence and action, language and some sexuality

Mathieu Kassovitz este un regizor de real talent. În 1995 primea premiul de regie la Cannes pentru “La Haine” (filmul fiind nominalizat la Palme D’Or). În ’97 următorul său film “Assassin(s)” este din nou nominalizat la Palme D’Or (procedură standard pentru regizorii favoriţi ai francezilor, indiferent de calitatea filmului). Dupa aceea însă a urmat un şir de filme, care părăsesc definitiv arena marilor competiţii cinematografice : “Les Rivieres Pourpres”, “Gothika” şi indiscutabil esecul său absolut : “Babylon A.D.”. Dacă primele două sunt acceptabile ( “Gothika” chiar mi-a plăcut în ciuda clişeelor şi a unui scenariu oarecare ), ultimul este, din câte am înţeles, regretat chiar de către Kassovitz, care l-a descris cu gura lui ca fiind asemenea unui episod prost din serialul “24”.

Problemele se spune că au apărut chiar din timpul producţiei, studiourile intervenind des în eforturile lui Kassovitz, alterând scenariul şi viziunea regizorului în mod constant. Şi ce scenariu complex trebuie să fi fost, dacă i-a luat cinci ani să-l scrie. Mai mult, se pare că din film lipsesc 70 de minute pe care studiourile le-au tăiat, contrar voinţei regizorului. Dacă ele chiar ar fi contat până la urmă, e greu de spus, pentru că “Babylon AD” este o catastrofă cinematografică.

Plasat undeva într-un viitor relativ apropiat, Vin Diesel interpretează rolul lui Toorop, un mercenar cinic care primeşte o misiune delicată de la un mafiot rus numit Gorsky (Gerard Depardieu). Misiunea constă în a o escorta pe o tânără misterioasă, Aurora (Melanie Thierry) şi protectoarea acesteia, sora Rebeka (Michelle Yeoh) la New York. Cele două fac parte dintr-o sectă religioasă globală, Neoliţii, a căror ambitie este aceea de a deveni un cult religios cu influenţă globală. Întregul drum parcurs de cei trei, din pustiul ingheţat rusesc până în inima New York-ului poartă spectatorul prin numeroase locaţii, fără a intra prea mult în detalii despre lumea viitorului, cu excepţia design-ului vizual menit a ne convinge că omenirea este în declin. De unde şi titlul de “Babylon A.D.” În plus, misiunea lui Toorop suferă complicaţii în momentul în care descoperă că Aurora are şi abilităţi paranormale, de o natură nu foarte clar definită. Poate vedea în viitor, poate simţi suferinţa celor din jur, şi per total se comportă ca un fel de mesia al viitorului. Intră în joc şi Înalta Preoteasă a Neoliţilor (Charlotte Rampling), cu o conduită nu tocmai demnă de un bun samaritean, şi tatăl demult dispărut al Aurorei, care pare să orchestreze din umbră tentative de recuperare a fiicei sale. Toorop şi Rebeka joacă rolul de îngeri păzitori într-un conflict invizibil, al carui miză pare a fi chiar soarta omenirii.

Desigur există surprize şi răsturnări de situaţie care completează povestea, motiv pentru care închei sinopsis-ul aici. N-o fi mare lucru de capul filmului, dar ajută să nu fi citit chiar totul pe vreun blog. Defectul său cel mai mare este incoerenţa poveştii. Poate şi datorită lipsei celor 70 de minute, filmul pare incomplet, sare repede peste elemente cruciale, exclude dezvoltarea personajelor şi masacrează mesajele subliminale pe care le poartă. Filmul se vrea un fel de SF moralizator cum se purta pe vremuri, care să sublinieze defectele omenirii şi direcţia greşită în care ne îndreptăm, o lume cu metropole sufocate de lăcomia corporaţiilor, cu panouri publicitare care acoperă în întregime clădirile pe toate feţele, iar la polul opus, ţări din lumea a treia îngropate în sărăcie, foamete, războaie, conduse de mafioţi şi mercenari. O viziune apocaliptică cu o regie artistică destul de unică în felul ei, care creează atmosfera potrivită, subminată, însă, de o naraţiune ciopârţită. Cam jumătate din film decurge oarecum normal (dacă şi aşteptările sunt reduse), oferind acţiune, efecte vizuale (reuşite pentru un film cu constrângeri de buget), şi urme sporadice de intelect. Vin Diesel este convingător, mai ales prin prezenţa fizică impunătoare, şi ţinând cont că nu i se cere decât să pară ameninţător şi să mormăie replici, se descurcă onorabil. Restul actorilor scapă şi ei atât cat se poate de bine, toţi contribuind muncitoreşte la ce se întâmplă pe ecran. Însă, pe măsură ce implicaţiile poveştii se fac remarcate din ce în ce mai stângaci, mai ales paralelele religioase, pe măsură ce personajele îşi încurcă mai mult iţele motivaţiilor, până se formează un nod care blochează orice logică, totul degenerează într-un spectacol gol pe dinăuntru care nu mai funcţioneză pe nici un nivel, nici măcar pe cel al scenelor de acţiune. Dacă măcar spectaculosul era lăsat intact era ceva, dar până şi una din scenele cheie de acţiune, o confruntare de amploare în mijlocul unei intersecţii aglomerate, printre maşini, este confuză şi neinteresantă. Din acel punct, filmul scapă de sub control, firele narative se destramă, iar finalul este absolut nesatisfăcător şi în ciuda duratei scurte a filmului, pare să vină chiar prea târziu.

Nu mă grăbesc să dau vina pe regizor. Dacă e adevărat ce se spune, atunci e vina studiourilor, iar Kassovitz a păţit la fel ca David Fincher cu “Alien 3”, un alt film cu ambiţii mai presus de nivelul francizei, care a eşuat datorită intruziunilor producătorilor. Asta însă nu scuteşte produsul final de o notă foarte proastă. Mi-ar fi plăcut să văd un Director’s Cut, ceva complet şi rearanjat, deoarece ideile sunt acolo, dar nu sunt folosite. Ce rămâne este pur şi simplu o babilonie.

Slumdog Millionaire (2008)

Cu: Dev Patel, Freida Pinto, Madhur Mittal, Anil Kapoor, Ayush Mahesh, Khedekar, Tanay Chheda, Rubina Ali, Tanvi Ganesh Lonkar, Azharuddin Mohammed Ismail, Ashutosh Lobo Gajiwala

Regia: Danny Boyle

Am avut în sfârşit timp să petrec două ore în compania noului film al lui Danny Boyle, o dramă bollywoodiană departe ca tematică de creaţiile lui tipice ( „Trainspotting”, „Sunshine”,”28 Days Later” şi multe altele), dar având în comun cu acestea imaginaţia vizuală extraordinară de care dă dovadă regizorul britanic şi modul unic de a arăta bucăţi din viaţa cotidiană a unor personaje neintegrate în intrigă, secvenţe-tablou nelegate de firul principal al poveştii, cumva făcându-le să conteze şi să devină personaje de sine stătătoare –în „Slumdog Millionaire”, Mumbai e un personaj în sine. Plus o fascinaţie pentru urât şi degradare care a dat omenirii scene memorabile precum călătoria lui Renton prin apa dintr-o toaletă jegoasă a unui birt penal, scena care (e drept, înainte să apară „Saw” sau altele care împing limita şi mai departe) ţin minte că a făcut-o pe mama să exclame „lasă-mă cu drogaţii ăia scârboşi” către soră-mea, cea care a adus DVDul pentru seara filmelor în familie.

În privinţa asta, e tot Boyle cel vechi: undeva în film are loc o scenă de abuz asupra unui copil care m-a făcut să opresc filmul, pe care vă las să o descoperiţi singuri, nu vreau să vă răpesc plăcerea şocului care m-a imobilizat. Da, ştiu, aşa e viaţa şi probabil lucruri din astea se întâmplă mai des decât îmi imaginez, şi trebuie să „reiz ăuernes”, şi probabil trebuia să mă bucur că era anesteziat (sau, vorba unei colege de muncă: „Că doar nu ţi-a arătat cum toarnă, doar a insinuat.”), DAR TOTUŞI! Abia a doua zi am reluat vizionarea, şi am putut aprecia fără rezerve jocul extraordinar al actorilor, atât copii cât şi adulţi. Toţi trei copiii fac o treabă magnifică, ei şi responsabilul cu distribuţia ar trebui să primească un procent din încasări. Scena dintre fraţii ajunşi la adolescenţă mi-a rupt inima mea cea mică şi neagră. Păcat însă că motivul pentru care sunt atât de buni e că practic se jucau pe ei, iar sărăcia şi gunoaiele din film erau pentru ei o realitate. Tinerii, Patel şi Pinto, foarte buni. Gazda emisiunii, starul Bollywoodian Kapoor? Idem. Chiar nu am avut ce să critic la acest capitol. Micile scene cu furnicarul Mumbai, cu jocurile copiilor, cu amestecul cromatic al hainelor, cu Taj Mahal-ul, luminile perfect plasate, toate arată mâna unui maestru, şi Boyle demonstrează încă o dată că mai are încă multe de spus. Tehnic, e perfect.

Dar trebuia să fie o problemă, nu? Ei bine, eu urăsc reclama falsă. Şi nu sunt singura, Skellington zicea şi el aici ceva legat tot de asta. Aici, minciuna constă în afirmaţiile cum că acest film ar fi fost o producţie cvasi independentă care era mai-mai să iasă direct pe DVD. Că acest film ar fi tot un fel de „slumdog”. Şi iată, ce succes are!!! E un miracol! A câştigat Oscarul pentru cel mai bun film, ce surpriză! A avut încasări nesperate, de milioane de dolari, e chiar „millionaire”! Ei bine, eu cred că au avut Oscarul ca scop de la început. Nu m-a deranjat stilul voit agresiv al lui Boyle, nici aura bollywoodiană, dar peste praful sclipicios hollywoodian mi-e greu să trec. Criticii spun că s-au îmbinat două stiluri total opuse în „Slumdog Millionaire”, în asta constând magia lui. Eu cred că amestecul diluat al acestor două stiluri e de fapt o recunoaştere a neputinţei de a face un pas decis în vreo direcţie, de frică să nu o dea în bara. Le-a fost frică să nu cumva să fie prea serioşi şi sumbri şi să nu facă încasările sperate (adică bănuţii), dar nici nu au dat-o prea mult înspre Bollywood (singurul dans în grup e pe genericul de final) de frică să nu cumva să nu fie suficient de „credibili” pentru o nominalizare la statueta aurită. Şi a doua problemă, tot în valoare de jumătate de punct, este că povestea este puţin cam fadă. Cum să fie o poveste cu doi fraţi, sărăcie, „Vrei să fii milionar?”, dragoste, mafioţi, soartă etc fadă? Iată cum: dacă nu era farmecul incontestabil al actorilor şi regia perfectă, poate mă gândeam şi eu că sunt ceva găuri în povestea de bază, şi nu mă refer la referinţele gen „Lost” la soartă, completate de flashbackuri şi „totul se întâmplă cu un motiv”, ci la pasiunea insuficient dezvoltată dintre cele două personaje care au interacţionat foarte puţin.

8.5 pentru una dintre cele mai bune producţii ale anului 2008, producţie care i-a adus Oscarul binemeritat lui Boyle, deşi parcă îl merita mai degrabă cu însumarea creaţiilor sale decât strict cu „Slumdog Millionaire”. Dar Boyle a învăţat cum să joace la fileu, şi-a temperat tendinţele de a şoca şi a câştigat.

Max Payne (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Mila Kunis, Beau Bridges, Ludacris, Chris O'Donnel,
Amaury Nolasco.
Regia : John Moore
Scenariul : Beau Thorne.
Rating : PG-13 for violence including intense shooting sequences, drug content, some sexuality and brief strong language.

Este deja binecunoscut faptul că jocurile video au parte de adaptări cinematografice proaste. Nu înseamnă neapărat că nu au public. Dimpotrivă, majoritatea se descurcă binişor la încasări. De exemplu „Tomb Raider” sau „Resident Evil” au avut parte de încasări considerabile. Însă în esenţă, deşi profesionist făcute din punct de vedere tehnic, sunt cutremurător de prost realizate cand vine vorba de scenariu şi regie. Jocul actorilor nu e nici el grozav, dar dacă scenariu nu e, nici ei, săracii, nu au pe ce lucra. Este universal valabil pentru toate adaptările după jocuri video. „Max Payne” este doar o confirmare, dacă mai era nevoie, a acestei realităţi.

Cine este Max Payne ? Mark Wahlberg, bineînţeles. Dar cine este ca personaj ? Un detectiv New Yorkez a cărui nevastă şi copil au fost ucişi în propria casă. Ascuns după un birou al departamentului de cazuri nerezolvate, Max sapă adânc în lumea interlopă în căutarea unui indiciu asupra identităţii ucigaşului. Ajutat de fostul său partener Alex (Donal Logue), şi BB (Beau Bridges), şeful securităţii la compania farmaceutică Aesir, unde lucrase soţia sa, Max dă de urma unei conspiraţii centrate în jurul unui drog misterios numit Valkyr, creat de Aesir ca experiment militar şi eliberat în secret pe străzi, conspiraţie care ar fi putut cuprinde şi uciderea familiei sale. Drogul era menit să dea soldaţilor iluzia invincibilităţii, transformându-i în maşinării de ucis, însă efectul secundar la majoriatatea consta în halucinaţii extrem de puternice în care subiectul vede nişte creaturi inaripate, astfel încât corporaţia a sistat experimentele şi a aruncat drogul în mâinile amatorilor de senzaţii tari (a se citi „drogaţi”). Intră în scenă şi Mona Sax (Mila Kunis), care nu prea se înţelege cine e (din film), doar că e sora Natashei Sax (Olga Kurylenko), ucisă din cauza drogului, pare să se priceapă să mânuiască arme şi îl ajută pe Max să-şi continue investigaţia pentru ca ea să-şi poată răzbuna sora. Toate urmele par să ducă la Jack Lupino (Amaury Nolasco), singurul subiect pe care drogul a fost experimentat cu succes, un veritabil animal de pradă. De aici încolo, filmul se scufundă într-un abis întunecat al stupidităţii, povestea pierzând orice contact cu logica, presărând doar elemente de trivia legate de joc, dar care pentru orice spectator cu facultăţile mintale intacte, nu prea au sens.

Sincer nu mă aşteptam ca John Moore să facă un film atât de plictisitor. E drept că „Behind Enemy Lines” şi „Flight of the Pheonix” (remake-ul) nu erau capodopere, dar măcar nu erau plictisitoare. „Max Payne” este însă un film de acţiune care nu are acţiune. Grija exagerată pentru stilul vizual, un fel de copie mai putin digitală după Sin City, pune piedică puţinelor scene în care chiar se întâmplă ceva, iar în rest sunt doar dialoguri banale, pline de clişee, pe care aproape că le ştii înainte să fie rostite. Este genul de film în care băieţii răi ţintesc si trag cu arme de precizie fără să-l lovească pe erou, iar acesta din urmă se aruncă pe spate, trage fără ţintă şi-l spulberă pe răufăcător.

Jocul din 2001 era conceput ca o compilaţie, un fel de best of al filmelor de acţiune. Avea povestea clasică cu poliţistul care-şi răzbună familia, nimic special, doar suport pentru acţiune, vizual inspirat din filme noir şi parcă puţin din „Corbul” (filmul) şi „Punisher” (benzile desenate), cu momente slow-motion a la John Woo şi balet printre gloanţe a la „Matrix”. Problema când vine vorba de a adapta cinematografic un asemenea joc, ar fi, zic eu, faptul că şi jocul la rândul său este cumva o adaptare amalgamată a mai multor filme, deci nu ceva original. Ceea ce probabil i-a făcut pe producători să se gândească serios la modificări substanţiale, cum ar fi includerea creaturilor înaripate. Cine a văzut filmul sau măcar trailerul, a văzut şi creaturile, scoase parcă din „Constantine”. Cine este cât de cât familiar cu jocul, ştie că aşa ceva nu există nicăieri în plotul original. Este doar un artificiu vizual, conceput de echipa de producţie pentru a ilustra halucinaţiile provocate de Valkyr. Că apariţia lor este complet gratuită, doar de decor, şi că au aruncat banii pe fereastră pentru efecte vizuale elaborate, este altă poveste. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai optimistă, sunt probabil cele mai interesante personaje din film. Îl fac de ras chiar şi pe Mark Wahlberg, care tot filmul nu face decât să meargă legănat prin cadru, să mormăie replici, să facă figuri supărate şi să fluture arma prin cadru.

Oare cum a reuşit Wahlberg să facă rost de o nominaliare la Oscar pentru „The Departed” ? Eu încă susţin că a fost o pură întâmplare, o combinaţie de coincidenţe care au făcut ca rolul să i se potrivească, în sensul că nu a avut nevoie să „joace” un rol şi totul a ieşit natural. Pentru că ce am văzut în 2008 nu o să-i ajute cariera prea mult. „The Happening” şi „Max Payne” aduc mai mult aminte de vremea când a jucat în regretabilul remake „Planet of the Apes” al lui Tim Burton. Rolurile din 2008 i-au adus deja o nominalizare la Zmeura de Aur. A scăpat fără infamul trofeu, dar în ritmul ăsta o să-i vină şi lui rândul. Cât despre film, este clar unul dintre cele mai proaste din 2008.

Journey to the Center of the Earth (2008)

Cu: Brendan Fraser, Josh Hutcherson, Anita Briem, Jane Wheeler
Regia: Eric Brevig
Scenariul: Michael Weiss, Jennifer Flackett, Mark Levin

Am vrut să înţeleg şi eu fascinaţia pentru 3D care aparent a cuprins România, şi am ales singurul film care rula la momentul respectiv la mall-ul de lângă mine: "Călătorie spre centrul pământului". Faptul că, în ciuda etichetării de film făcut special pentru sălile dotate cu noua tehnologie, această peliculă nu m-a oripilat spune multe despre cum aşteptările scăzute îmbunătăţesc experienţa cinematografică.

Avem o poveste clasică marca Jules Verne împopoţonată cu clişee hollywoodiene "dă senzaţie", toate asezonate cu efecte vizuale foarte reuşite. Reţeta succesului? Foarte posibil faptul că a fost conceput de la început ca un film de acţiune cu puţine replici şi nu se pretinde nimic altceva decât un film uşurel de vară. Ca părţi pozitive aş enumera: faptul că realizatorii au intervenit foarte puţin în nucleul imaginat de Jules Verne, şi l-au făcut spectaculos prin tehnici 3D de top; folosirea la minimum a scenariului slăbuţ, anticipând un public neinteresat de discuţii filosofice; captarea atenţiei prin tertipuri specifice filmelor de acţiune şi, în final, lipsa vreunei concluzii mai profunde decât:"Trebuie să mă apuc să citesc".

Tehnic vorbind, astea ar fi şi părţile urâte... alături de multe altele, pe care am să le dezvolt pe rând. În primul rând, câteva găuri în puţinele adăugiri făcute poveştii originale: profesorul cu fizic de boxeur o găseşte pe urmaşa cercetătorului care l-a inspirat pe Jules Verne, şi ea cercetătoare, blondă şi cu fizic de antrenor de fitness, şi pe deasupra cea mai bună cunoscătoare de limbă engleză din Islanda. Nu credeam că vor reuşi să introducă ceva mai implauzibil decât o călătorie către centrul pământului, dar s-au străduit până au reuşit. Apoi ar mai fi modul admirabil în care actorii au reuşit să nu eclipseze acţiunea din jur prin transmiterea vreunei emoţii. Brendan Frazer, acest mix onomastic al personajelor principale din "90210", are talentul actoricesc pe care îl aştepţi de la o sosie de-a lui Mark Wahlberg. De omul de ştiinţă Anita Briem pot spune doar că-mi aduce aminte de alt savant de renume mondial: Christmas Jones. În rest, am acordat prezumţia de verosimilitate aşteptată de un film despre o călătorie spre centrul pământului.

Vroiam să dau 5 acestui film, dar m-am răzgândit când mi-am amintit că, la vreo lună după ce l-am văzut, prietena mea A. a încercat să mă convingă să-l revăd alături de ea şi n-ar fi reuşit nici cu mită. Faptul că n-am regretat banii aruncaţi pe acest film nu înseamnă că aş plăti să-l revăd.

Marley and Me (2008)

Cu: Owen Wilson, Jennifer Aniston, Eric Dane, Alan Arkin, Kathleen Turner
Regia: David Frankel
Scenariul: Scott Frank, Don Roos

La "Marley and Me" am mers cu aşteptări foarte joase. Filmele cu/despre animale ce nu sunt destinate strict copiilor şi au iz de parabolă n-au reuşit să mă impresioneze niciodată, poate datorită replicilor artificiale şi învăţămintelor forţate. De asemenea, nu mi-a plăcut niciodată Owen Wilson, mereu pe el şi calupul lui de fraţi l-am asociat fraţilor Baldwin şi le-am aplicat aceeaşi regulă: nu se poate să fie toată famila talentată, de obicei leprele se agaţă de unicul reprezentant mai acătării şi sug toată viaţa bani necuveniţi.

Povestioara este simplă. Un bărbat (Owen Wilson) are cel mai rau caine din lume, nevastă (Jennifer Aniston) şi copii, o slujbă bună şi în general o viaţă liniştită care se scurge încet. John trece prin toate etapele (stereo)tipice ale vieţii de vis americane: se însoară, se mută, devine editorialist, i se oferă o slujbă de reporter, pierde slujba pentru că nevasta îi rămâne gravidă, vine şi al doilea copil, al treilea, se mută într-o casă mai mare, ocupă mult visatul post de reporter, dar decide că îi plăcea mai mult să fie editorialist. Partea bună e că doar către final câinele devine altceva decât o ustensilă de provocat râsul, aducând DRAMA.

În general apreciez filmele despre micile bucurii ale vieţii, sunt sătulă să fiu bombardată cu scenarii exagerate despre boli rare de piele sau terorişti care sunt la un buton distanţă de DISTRUGEREA! IMEDIATĂ! ŞI PERMANENTĂ! A OMENIRII! ŞI A PLANETEI! ŞI A MICILOR COPII ORFANI!. De asemenea mă dezgustă melodrama prost fabricată şi manipulatoare a unor filmuleţe care vor să te pună pe gânduri ("Seven Pounds" - ai fost foarte aproape să intri în categoria asta). Dar aici nu m-am putut bucura de povestea simpluţă şi degajată pentru că personajul principal nu se oprea din smiorcăit! Serios, în descrierea de mai sus, aţi citit vreun motiv de plâns? Ei bine, John da. El consideră că faptul că a trebuit să refuze postul de reporter pentru că nevasta i-a rămas gravidă o tragedie. Se mulţumeşte cu editorialele lui, bietul. În spate se conturează familia perfectă. Douăzeci de ani trec, întreaga familie se mută pentru ca el să poată în sfârşit să-şi împlinească visul, şi el decide că de fapt îi plăcea mai mult să scrie săptămânal. Iisuse, ce viaţă grea au unii! Şi deci nu avem de-a face doar cu un actor antipatic, ci şi un personaj cu care ţi-e greu să ţii.

Regia este inexistentă, scenariul uşurel, iar restul personajelor (în special Aniston) nu se văd absolut deloc. Poate Dane care îşi joacă personajul perfecţionat în "Grey's Anatomy". Copiii sunt forţaţi apoi să stoarcă nişte lacrimi în ceea ce ar trebui să fie punctul dramatic culminant al filmului, dar scena este lungită la nesfârşit, cu replici pe care niciun copil de pe planetă nu le-ar putea rosti vreodată în absolut nicio circumstanţă. De fapt, nimeni nu vorbeşte aşa.

Diferenţa între nota 4.5 pe care am să o dau acestui film şi 5.5 pe care aş fi putut s-o dau este dată de faptul că, per total, nu mi-a plăcut filmul. Peste 5 înseamnă că aş putea fi convinsă (de exemplu, prin cadouri constând în votcă) sau obligată (cu pistolul la tâmplă) să îl revăd, dar după două ore de văicăreală, un final aparţinând altei producţii şi un dialog cvasi lemnos, am sfârşit prin a-mi dori ca personajul principal să se îmbolnăvească de O FORMĂ! RARĂ! DE CANCER! Şi nu are legătură cu aversiunea mea faţă de Wilson, care face tot ce se poate.

Seven Pounds (2008)

Cu: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper
Regia: Gabriele Muccino
Scenariul: Grant Nieporte

“Seven pounds” trebuia să fie un film perfect. Regizat de Gabriele Muccino si cu Will Smith în rolul principal, cei care au făcut echipă şi la “The Pursuit of Happyness” (un film foarte bun, susţin criticii internaţionali şi Skellington, şi dacă primii se mai pot înşela, în ultimul am încredere deplină), filmul avea tot ceea ce îi trebuia: actori excelenţi, regizor de calitate, poveste care mixează drama cu dragostea, dar se mulţumeşte să dezvăluie o poveste ce se vrea complicată şi sfârşeşte prin a fi melodramatică şi deplasată, pe alocuri ridicolă.

Jocul actorilor e foarte bun, Will Smith şi Rosario Dawson formând un cuplu credibil şi pe alocuri emoţionant. Mereu mă aşteptam ca Smith să se apuce, în mijlocul vreunei scene patetice (şi au fost destule) să cânte "Bad boys, bad boys, watcha gonna do, watcha gonna do when they come for you... ". N-a făcut-o, din păcate, poate mă scotea din comă. Rosario mi s-a părut la înălţimea partenerului, şi orice urmă de mimat sau overacting ar fi făcut filmul de nesuportat. Mai ales că, interpretând o femeie tânără cu un defect congenital de inimă şi care mai avea câteva săptămâni de trăit, rolul era predispus la aşa ceva. Ea se mulţumeşte cu un mic artificiu: respiraţia întretăiată. Mă tot întrebam, pe parcursul filmului: “De ce vorbeşte aşa? E cumva pe moarte?” Da, era pe moarte, şi în fiecare propoziţie rostită ea adăuga o dificultate de a respira, dar fără să exagereze. Woody Harrelson e foarte puţin vizibil, dar imaginea lui Ezra cel orb şi sfânt ţi se întipăreşte pe retină. Regia iarăşi este foarte bună: scene atent construite şi minuţios filmate, astfel încât să nu cumva să îţi scape vreun substrat sau vreo emoţie, încadrate în ceea ce par a fi tablouri mici, bune de meditat asupra lor. Părerea mea e că regizorul a pornit de la acestea şi a construit tot filmul pe baza lor. De asemenea, muzica este excelentă, unul dintre cele mai interesante personaje din film, iar scena cu Muse – “Feeling Good” este superbă.

Deci care e problema? Păi, una ar fi faptul că se costruieşte o mică pânză misterioasă şi, dacă în primele 60 de minute eşti mereu curios, după ce îţi dai seama (undeva înainte de minutul 60, fiind blatant de evident, doar că speri să te înşeli) ce se întâmplă, vrei să ajungă mai repede la final sau la vreo rezolvare, nu să stea o infinitate de cadre pe faţa lui Will. Care arată foarte bine, dar nu atât de bine. Deranjantă mai e încercarea constantă de a sublinia accentele mesianice din poveste. Da, am înţeles, personajul e torturat, da, se sacrifică, da, iubeşte… am înţeles! Stop, 120 de minute de bătut pasul în acelaşi loc e obositor (numărul de ocheade aruncate la ceas: 5, numărul de şocuri când vedeam cât mai e: tot 5). De asemenea, amorul celor doi e dezvoltat într-o înşiruire neîntreruptă de scene, toate către final, şi lipsa de gradare face ca spectatorului să nu îi mai pese foarte tare. Avem puţine scene cu cei doi la început, şi nu prea vezi de unde atâta dragoste, pentru ca mai apoi să fim obligaţi să petrecem o seară cu ei şi deja nu mai are nimeni răbdare ca la sfârşitul filmului să urmărească un milion de minute cum se petrece ceea ce trebuia să se petreacă în prima parte a filmului. Şi nu în ultimul rând: tendinţa de exagera cu drama. Sau cu melodrama, parcă stă cineva cu o pancardă pe care scrie: “Plângi!!!” şi o tot ridică pe parcursul filmului. Avem toate poveştile posibile cu probabilitate maximă de stors lacrimi: femeia abuzată cu copii mici, tânăra cu inima bolnavă, copilul cu cancer, bărbatul cu soţia moartă, orbul blând. Toţi sunt atât de evident incluşi într-o încercare de manipulare a publicului, încât e foarte dificil să nu te iriţi subit de fiecare dată când scenaristul le dă câte-o replică smiorcăită. O altă problemă a fost faptul că m-am întrebat tot filmul: “Şi dacă Ezra îl înjura la telefon, însemna că e un om rău? Că nu merita sacrificiul?”

Pe scurt, filmul este bun, dar premisa puţin cam biblică şi sforţările de a o încadra într-o lume realistă şi de a îi adăuga dragoste şi poveşti lacrimogene obosesc, iar eu am avut senzaţia că a spus foarte puţine folosind prea multe artificii. Putea să înjumătăţească timpul, să aleagă una dintre poveşti şi să o dezvolte cum trebuie pe aceeaşi muzică. 

The Happening (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Zooey Deschanel, John Leguizamo
Regia si Scenariul : M. Night Shyamalan
Rating : R for violent and disturbing images

M. Night Shyamalan părea că nu poate da greş. După ce „The Sixth Sense”, „Unbreakable” şi „Signs” au stârnit imaginaţia publicului din toată lumea, „The Village” a fost primul semn că Shyamalan şi-a pierdut un pic îndemânarea, apoi catastrofa „Lady in the Water” a reprezentat primul său eşec total, atât la critică cât şi la public. „The Happening” se anunţa a fi revenirea sa senzaţională care-i va reabilita numele şi va arăta lumii că nu este ceea ce americanii numesc un „one-trick-pony”. Şi deşi o încercare meritorie, tot nu este lovitura de graţie care să-i reconfirme statutul pierdut.

În primul rând, poate spre dezamăgirea unora şi spre uşurarea altora, „The Happening” nu mai are final surpriză. De altfel, ceea ce ar fi constituit surpriza, este dezvăluit în primele 20-30 de minute. Shyamalan încearcă să mute accentul pe alte elemente. Pe scurt, este vorba de un aparent atac biologic, cu un soi de toxină care îi face pe oameni să se sinucidă (în moduri ingenios ilustrate aş putea adăuga). Agentul biologic se pare că dezactivează sistemul de conservare al creierului. În mare, oamenii afectaţi înţepenesc în mijlocul drumului, devin incoerenţi, apoi caută cel mai apropiat gard şi se înfig în el (ilustrare generală). Mai mult, atacurile biologice pornesc din parcuri, şi par să se extindă pe întreaga coastă de est. Acţiunea se centrează în jurul lui Elliot Moore (Mark Wahlberg) care împreună cu soţia sa, Alma (Zooey Deschanel), fratele său Julian ( John Leguizamo) şi fiica acestuia, încearcă să scape de pericolul invizibil, străbătând Coasta de Est în timp ce lumea moare în jurul lor. Şi ca să nu stric plăcerea vizionării, nu spun mai mult.

Filmele lui Shyamalan sunt de obicei thrillere prin excelenţă, dar curăţele din punct de vedere al violenţei. Dar acesta trage mai mult spre nuanţe de horror. Sinuciderile sunt destul de grafice şi urmăresc să şocheze într-un mod mai degrabă familiar francizei Saw. De exemplu, la o gradină zoologică, un barbat se plimbă pur şi simplu prin cuşca leilor până când aceştia îi smulg braţele. Desigur, Shyamalan este totuşi prea inteligent pentru a lăsa găleţi de sânge să se scurgă pe ecran, aşa că de multe ori scenele violente sunt punctate fulgerător şi doar de câteva ori imaginea stăruie prelung asupra acestora. Chiar şi scena de la grădina zoologică este văzută ca o înregistrare de pe un telefon, cu tot cu zoom-uri şi mişcări zgâlţâite. Este primul film din cariera regizorului care primeşte rating-ul R, marcând o schimbare îndrazneaţă de stil. Din nefericire, violenţa nu face singură un film bun.

Poveştile lui Shyamalan sunt întotdeauna un amestec de senzaţional, filozofie şi psihologie în diverse cantităţi. Aici însă, reţeta este mai subţire pe partea de psihologie şi filozofie. Atmosfera apocaliptică care predomină în filmele sale este prezentă şi aici, însă substratul care impregna de obicei filmele sale pare mai slăbuţ acum. Există încă un mesaj de fond, dar nu ştiu în ce măsura mai este la fel de relevant. De obicei, Shyamalan se mulţumea să spună povestea în medii inchise, statice, apăsătoare, în care personajele interacţionau dinamic. Acum, însă, ritmul naraţiunii este oarecum atipic. Mediul este deschis, vast, naraţiunea este în continuă mişcare, iar personajele nu prea mai au timp să fie şi complexe. Iar interpretarea actorilor lasă mult de dorit. Mult din atmosferă este ştirbită de jocul lui Mark Wahlberg care atinge atât de multe note false încât îţi vine să-l iei la palme. Scenariul ni-l prezintă ca fiind profesor de biologie la liceu, dar mai degrabă îl vedeam scoţând un pistol si rostind one-linere, decât recitând teorii ştiinţifice. Zooey Deschanel parcă nu e de pe planeta asta şi asta cam spune totul despre rolul ei. John Leguizamo este singura bilă albă la capitolul actori, dar rolul său se termină înainte de jumătatea filmului. Sincer, mai bine făcea schimb cu Marky Mark.

Ca de obicei, imaginea este excelentă, cadrele sunt ingenioase, generând o tensiune subtilă. Dar, nu abuzează de tehnica vizuală, nicidecum la fel de stilizată ca celelalte filme ale sale, păstrând o tentă realistă care aruncă spectatorul direct în mijlocul evenimentelor, fără inflorituri. În ultima vreme, ideea unora de realism este să filmeze totul „din mană”, rezultatul fiind cadre zdruncinate care până la sfarşitul filmului pot provoca dureri de cap (vezi „Cloverfield” şi seria Bourne). La început vedeam aşa ceva doar prin filme de război sau filme independente cu pretenţii de artă, dar acum este pretutindeni. Mă bucur totuşi să văd că Shyamalan nu a cedat unui astfel de artificiu. Sincer, realismul ca realismul, dar prefer să şi înţeleg ce se întâmplă pe ecran.

Pot spune că este un film mai bun decât „Lady in the Water”. De fapt, este chiar mult mai bun. Dar tot nu este ceea ce aşteptam. Poate aveam aşteptări exagerate. Poate va mai avea ocazia să se dovedească ca regizor pe viitor. Poate în cele din urmă îşi va recâştiga aprecierea pe care o merită.

Sex and the City (2008)

Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Cattrall, Cynthia Nixon, Kristin Davis, Jennifer Hudson, Candice Bergen, Chris Noth, David Eigenberg, Evan Handler, Jason Lewis, Mario Cantone
Regia: Michael Patrick King
Scenariul: Michael Patrick King

“Sex and the City” e o comedie romantică, adaptarea pentru marile ecrane a seriei omonime produse de HBO, serial bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de Candace Bushnell, şi are ca focus principal vieţile a patru prietene new yorkeze şi legăturile strânse dintre ele. Personajul principal, Carrie Bradshaw, este o scriitoare în vogă şi editorialistă a unei rubrici de succes, dar mai presus de toate ea are ocupaţia de a fi fabuloasă. Are trei prietene egal de fabuloase şi împreună dezbat tot. Ceea ce m-a enervat la acest film, şi în mai mică măsură la serial, este că se vrea un ghid pentru femeile moderne, dar cumva tot idei prăfuite pe o tavă Gucci ne oferă.

Prima temă este, ca în toate filmele în vogă care doresc să promoveze femeia modernă şi de carieră, prietenia între patru reprezentante ale sexului frumos: Carrie, Samantha, Miranda, Charlotte. Nici nu ne săturasem de ele în cele 10 sezoane ale serialului.Acestea se iubesc atât de mult încât merg până şi în luna de miere împreună. Râd, plâng, se iubesc, discută, ţin teorii şi sunt îmbrăcate trendy. Practic, ele sunt tot aceleaşi din serial, doar că acum avem privilegiul să le vedem în mijlocul relaţiilor pe care le începuseră în episodul final. Prietenia lor se bazează pe nişte principii pe care le-am văzut dezvoltate ad nauseam în serial. Ele au discuţii vagi şi în care nimeni nu e de acord cu nimeni, doar de dragul de a prezenta patru puncte de vedere, dar care pot fi uşor sintetizate într-unul singur: I LOVE NEW YORK. Sau ceva de genul.

Prietenia lor e atât de strânsă încât nimeni nu se deranjează să îi spună lui Carrie ce preş este, ştiind probabil că ea va trece instant peste şi tot la Big se va întoarce. Sincer, nici eu nu m-aş fi obosit, iar fetele au avans vreo 5462 episoade de ascultat şi de dat sfaturi în relaţia foarte tumultoasă şi cool în care Carrie cea emancipată a fost călcată în picioare doar atât cât trebuia. Miranda are de luptă cu infidelitatea soţului ei care s-a culcat cu alta pentru că ea nu vroia să facă sex, aşa cum e datoria unei neveste. Desigur. Toate trecem prin asta, trebuie doar să ierţi şi mariajul continuă mai fericit ca niciodată, ba chiar şi pofta de sex revine. Şi neapărat, terapie de cuplu!!!! Ca nu cumva să nu ştii cum, cât şi unde te-a înşelat, ci să mai afli şi cum eşti tu de vină. Charlotte vrea cu disperare un copil, şi nu am să comentez pentru că personajul a trecut prin cel mai umilitor şi inutil moment din film(cu o competiţie acerbă), iar Samantha îşi continuă viaţa de cuplu cu tânărul Smith, dar apare o arătare latină şi paf, zece ani de evoluţie a personajului se şterg şi ne întâlnim din nou cu Samantha sezonului unu. Asta era a doua temă: dragostea. Serios. Există chiar şi un email “I screwed up” care e de amor. Serios!

Dat fiind că au avut 10 ani de repetiţii, actorii parcă se confundă cu personajele, şi în general fac o treabă bună. Au introdus şi un personaj pentru diversificarea rasială, după criticile la adresa distribuţiei strict caucaziene din serial: Jennifer Hudson, care o interpretează pe asistenta lui Carrie şi e singurul personaj care mi-a plăcut. În lipsa unor replici amuzante din scenariu, regizorul a trebuit să improvizeze. Astfel, pe post de scene amuzante, avem o burtă cauzată de mâncatul necontrolat din cauza lipsei sexului (HAHAHAHA!!!!! ), frica de a pierde copilul pentru că ai o viaţă perfectă (HIHIHIHIHIHI!!!!!) şi o scenă conţinând caca (..da, nevermind…) Face o treabă extraordinară, pentru că sala a râs. Bine, tot aceiaşi oameni au plâns la momentul abandonării la altar, adevăratul moment comic al filmului, aşa că nu am încredere în gusturile lor.

Bancul filmului e că între personajele pricipale e dragoste adevărată, în ciuda standardelor şi a regulilor. Standarde şi reguli pe care serialul le-a impus. Dar de care se dezic. Îmi scapă ceva?

The Incredible Hulk (2008)

Cu : Edward Norton, Liv Tyler, William Hurt, Tim Roth.
Regia: Louis Leterrier.
Scenariul : Zak Penn.
Rating : PG-13 for sequences of intense action violence, some frightening sci-fi images, and brief suggestive content.

E mare, e verde, şi stă prost cu nervii. Hulk se întoarce într-o nouă formă, mult simplificată faţă de ambiţiosul film al lui Ang Lee, care se zbătea să fie ceva mai mult decat o simplă adaptare a unor benzi desenate, îmbinând psihologia primară cu un firav strat simbolistic şi ingeniozitate vizuală la kilogram. Această „restartare” a francizei dă jos de pe Hulk tot ce părea mai complex, turează la maxim acţiunea şi speră să nu observe nimeni că nu e decât o încercare obosită de a stoarce bani de la publicul avid de efecte vizuale şi acţiune fără minte şi acei fani dezamăgiţi de primul film.

Într-un fel povestea continuă de unde a rămas. Într-un fel. Bruce Banner (Edward Norton) şi alter-ego-ul sau muşchiulos, s-au exilat pe undeva prin Brazilia. Bruce îşi petrece timpul încercând să găsească un antidot, învăţând tehnici de suprimare a furiei şi lucrând la o fabrică de imbuteliat băuturi răcoritoare. Cand generalul Ross (William Hurt) îi dă de urmă, Bruce fuge înapoi în Statele Unite şi apelează la ajutorul fostei sale colege, fiica generalului, Betty (Liv Tyler). Personajul negativ nu este, însă, generalul Ross, ci Emil Blonsky, memebru al forţelor speciale, care după operaţiunea din Brazilia devine fascinat de uriaşul verde şi este la rândul său cooptat într-o serie de experimente militare care îl transformă în cele din urmă într-un monstru diform, cunoscut din benzile desenate sub numele de Abomination. Iar singurul care îl poate opri este Hulk. Ce context mai potrivit pentru scene de distrugere masivă dintr-un colţ în celălalt al formatului widescreen.

Ca detaliu de trivia, originile lui Hulk sunt schimbate aici şi povestite prin intermediul flashback-urilor. În filmul lui Ang Lee, în urma unui accident, pentru a salva viaţa unui coleg, Bruce s-a expus radiaţiilor Gamma care în combinaţie cu ceva care exista deja în sângele lui, a dus la apariţia monstrului verde. Acum însă, conform flash-urilor, experimentul s-a desfăsurat sub supravegherea armatei, iar Bruce s-a oferit voluntar să încerce pe pielea lui, rezultatele fiind catastrofale pentru el. Pentru fanii benzilor desenate, cel mai important este, desigur, care dintre cele două variante ale originii personajului este mai apropiată de materialul sursă. Bănuiesc că a doua variantă este mai apropiată. Nu că ar aduce vreun beneficiu filmului de faţă.

N-aş putea spune că e un film prost. Doar că, nu aduce nimic nou. Nu văd un motiv bun pentru care Marvel să fi dorit să reinventeze totul. E drept că primul nu a scos încasările la care se aşteptau, iar încercarea lui Ang Lee de a face ceva mai deosebit a îndepărtat publicul-ţintă, fanii benzilor desenate. „The Incredible Hulk” face un singur lucru, dar destul de bine. Spectacol. Nu mai încearcă nimic nou, reduce la minim explorarea dimensiunilor personajelor, dă volumul mai tare, şi aplică teoria distrugerii totale. Hulk şi Abomination au o confruntare finală în Harlem, unde încearcă tot ce se poate, inclusiv ruperea unei maşini în două şi folosirea celor două bucăţi astfel rezultate pe post de mănuşi de box. Efectele vizuale sunt îmbunătăţite faţă de primul, Hulk arată un pic mai bine, dar tot nu scapă de aspectul de desen animat. Şi, parcă prea multe scene sunt construite numai cu ajutorul efectelor digitale. Actorii în carne şi oase fac şi ei ce pot, cât să nu pară penibili. Personajul Blonsky avea potenţialul să fie cu adevărat fascinant, un personaj ale carui transformări psihologice derivă din cele fizice, iar iluzia puterii îl transformă in Abomination cu mult înainte ca acesta să-şi arate faţa monstruoasă în văzul lumii. Regizorul Louis Leterrier nu se remarcă prin ceva anume, filmul putând foarte bine să fie regizat şi de John Woo. Merge pe premisa „să dăm publicului ce îşi doreşte”. Chiar şi aşa, încasările au fost aproape identice cu primul, singurele modificări vizibile stau mai degrabă în nota de pe IMDb.com, care oricum au dat-o fanii probabil, şi reacţia uşor mai pozitivă a unor critici.

Auzisem zvonuri cum că varianta pe Blu-Ray a filmului ar conţine cam o oră şi ceva de scene în plus. Poate că Leterrier a inclus şi ceva profunzime pe acolo prin scenele lipsă. Poate incluse în film conferă acestuia o a treia dimensiune. S-a mai întâmplat şi altor filme. Aş zice că are potenţial, însă în forma actuală, „The Incredible Hulk” este departe de standardele impuse de „Iron Man” şi „The Dark Knight” şi probabil că se vor gândi de două ori înainte de a mai încerca o continuare. Sper.