Assault on Precinct 13 (1976)

Cu: Austin Stoker, Darwin Joston, Laurie Zimmer
Regia: John Carpenter
Scenariul: John Carpenter
Rating : R

John Carpenter este regele absolut al filmelor de serie B. Felul în care exploatează violenţa şi o centrează în jurul unei premise cât de cât solide i-au întărit renumele. “Assault on Precinct 13” este unul din clasicele marca Carpenter, destul de cunoscut încât să aibă parte şi de un remake în 2005 (şi încă unul surprinzător de reuşit).

Povestea se desfăşoară într-un Los Angeles sfâşiat de lupta cu găştile de cartier, din ce în ce mai bine înarmate, care seamănă haos pe străzi. Un astfel de incident aduce moartea unei fetiţe. Tatăl acesteia se răzbună, îl omoară pe şeful găştii şi apoi este hăituit de membrii acesteia. In goana sa nebună, se năpusteşte în interiorul secţiei de poliţie Anderson (secţia 13 a fost numele dat de producători pentru ca titlul să fie mai sugestiv), întâmplător pe cale de desfiinţare. O altă întâmplare face ca un transport de prizonieri să fie obligat să oprească la aceeaşi secţie pentru un deţinut bolnav. Din acest transport face parte şi temutul ucigaş psihopat Napoleon Wilson, care urmează să fie executat. Găştile de cartier organizează un amplu asalt asupra secţiei de poliţie, iar Ofiterul Bishop, însărcinat cu închiderea secţiei, împreună cu puţinii oameni rămaşi în interior, inclusiv prizonierii, se pregătesc să-şi apere vieţile cu orice preţ.

Ideea în sine este perfectă pentru un film de acţiune, băieţii răi atacă în valuri, iar băieţii buni caută căi alternative de supravieţuire, având la dispoziţie armament şi muniţie limitate. John Carpenter intenţiona la vremea respectivă să facă un western, dar neavând la dispoziţie resurse suficiente, a recurs la un film de acţiune modern cu tentă de western. Ca acţiune, nu e extraordinar de spectaculos pentru zilele noastre, mizând mai mult pe o atmosferă claustrofobă şi suspans. Dialogul şi personajele, de la “şeriful cel bun” (Bishop) şi personajul necruţător, ambiguu din punct de vedere moral (Wilson) la banda de nelegiuiţi, sunt tipice pentru un western, plasate însă într-un mediu urban, actual la vremea respectivă. Cea mai interesantă idee este aceea a alianţei între poliţişti şi puşcăriaşi în interiorul secţiei, forţaţi de imprejurări să treacă de aceeaşi parte a baricadei pentru a supravieţui, dar nu se insistă prea mult pe complexităţi fiind totuşi un film de acţiune. Actorii sunt bunicei, însă necunoscuţi, ceea ce, într-un fel, contribuie pozitiv la atmosferă.

Remake-ul din 2005 modifică complet povestea şi personajele (plus, mai multe vedete în distribuţie). Se păstrează doar ideea asediului, care constituie evident esenţa întregului film. De asemenea se concentrează mai mult pe spectaculosul acţiunii, din moment ce are un buget mai mare. Mie personal mi s-a parut mai interesant cel din 2005, şi probabil, celor ce apreciază acţiunea/violenţa mai presus de statutul de clasic al unui film, li se va părea la fel.

Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.

Punisher War Zone (2008)

Cu: Ray Stevenson, Dominic West, Doug Hutchinson, Julie Benz
Regia: Lexi Alexander
Scenariul: Nick Santora, Art Marcum
Rating : R for pervasive strong brutal violence, language and some drug use.

De ce ? De ce mai era nevoie de un reboot al francizei “Punisher” ? DE CE ?! Filmul din ’89 cu Dolph Lundgren a fost o porcărie care, conform fanilor, nici măcar nu respecta benzile desenate. Cel din 2004 cu Thomas Jane (sau Tom Jane cum e listat la credits) a fost destul de bun după părerea mea, fără însă a cere o continuare. Dar iată că cei de la Marvel au dat verde nu doar unei continuări, ci unei noi încercări de a stabili o franciză cinematografică cu potenţial de trilogie sau cvadrilogie. Rezultatul : un eşec mizerabil.

Frank Castle, alias Punisher (Ray Stevenson) este un fost membru al forţelor speciale, a cărui familie a fost ucisă de nişte mafioţi în timp ce se bucurau de un picnic în Central Park. După acest incident, Castle devine un justiţiar nemilos, al cărui unic obiectiv îl reprezintă eliminarea membrilor crimei organizate, unul câte unul. “War Zone” începe cu atacul lui Punisher asupra unei petreceri organizate în cinstea unui mafiot proaspăt scăpat de puşcărie, Gaitano Cesare, în cursul căruia îl desfigurează pe mafiotul Billy Russoti (Dominic West) şi ucide din greşeală un agent FBI sub acoperire. Acest accident îl determină pe Castle să renunţe la vânătoarea de mafioţi. Russoti, însă, devine Jigsaw, urzeşte un plan de răzbunare şi împreună cu fratele său psihopat Loony Bin Jim, sau pe scurt, James (Doug Hutchinson), îşi strânge o armată de ucigaşi de toate facturile, de la profesionişti, la scursurile oraşului, forţându-l pe Castle, acum chinuit de remuşcări, să revină la căile sale justiţiare.

Deşi nu pot spune că sunt strain de universul “Punisher”, nu sunt genul care să ţină benzile desenate în cauză ca literă de lege (motiv pentru care poate mi-a plăcut mai mult ecranizarea din 2004). Ideea personajului îmi place, aşa cum îmi plac în general anti-eroii şi poveştile cu răzbunări. Castle este un psihopat numai bun de pus în cămaşă de forţă. El omoară răufăcători nu din dorinţa de răzbunare, ci dintr-o pornire distorsionată de a face dreptate. El nu gândeşte în nuanţe ci în absoluturi : vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, acest film nu se preocupă cu situarea personajului într-un purgatoriu moral, sau de trauma psihologică provocată de uciderea soţiei şi copiilor săi, care l-a transformat într-un călău în afara legii. În schimb ţine “linia” ocupată cu o grijă exagerată pentru violenţă amplificată la un nivel absurd şi atmsoferă caricaturală. New York-ul este de fapt filmat în Canada, ceea ce lipseşte filmul de atmosfera veridică de metropolă, filmările rezumându-se la acoperişuri şi alei lăturalnice iluminate difuz de neoane strident colorate. Personajele negative sunt nişte măscărici atât de exageraţi şi de prost jucaţi încât nu eram sigur dacă nu cumva scenariştii i-au introdus doar pentru comic-relief şi nu ca antagonişti ai eroului. Ray Stevenson în rolul Punisher-ului, cunoscut pentru majoritatea din serialul HBO “Roma”, este redus aici la statutul de namilă inexpresivă, folosită ca să umple ecranul cu statura sa impozantă. Filmul nu îi oferă decât câteva secunde în care să exprime emoţie veridică, restul fiind doar Stevenson vs. hoarde de baieţaşi de cartier. Iar când vine vorba de replici, dau doar un exemplu : la replica “Go with God”, Castle răspunde în felul urmator : “Sometimes I would like to get my hands on God”. O sinteză perfectă a calităţii filmului.

Deşi suferind de lipsuri la capitolul originalitate, filmul execută scenele de acţiune cu destul pricepere, însă efortul pare inutil deoarece este foarte greu să-l iei în serios. Este deci recomandat, dacă aţi făcut deja greşeala să începeţi acest film şi nu sunteţi genul de persoană care să abandoneze un film, oricât de prost ar fi, să luaţi absolut totul în derâdere. Este, sincer, singurul mod în care veţi putea supravieţui vizionării.

Este clar un film făcut pentru a-i satisface pe fani şi a primi confirmarea acestora pentru o franciză. Pentru ceilalţi pământeni, este genul de film care fie îţi insultă inteligenţa, fie te îndepărtează prin violenţa sa grotească. Astfel încât, în cele din urmă, fanii benzilor desenate sunt singurii care ar putea aprecia filmul. Însă, judecând după încasările jalnice, si ei au fost insultati.

Elite Squad (2007)

Cu : Wagner Moura, Caio Junqueira, Andre Ramiro
Regia : Jose Padihla
Scenariul : John Kaylin, Braulio Mantovani, Jose Padilha, Rodrigo Pimentel. Bazat pe un roman de Andre Batista, Rodrigo Pimentel si Luiz Eduardo Soares
Rating : R for strong violence, pervasive language and drug content.

1997, Rio de Janeiro. Străzile sunt copleşite de crime şi corupţie. Traficul de droguri a atins cote alarmante. Situaţia este atât de disperată încât poliţia nu mai poate face faţă, mai ales pentru că instituţia în sine adăposteşte ofiţeri corupţi. Răspunsul la problemele oraşului este oferit de BOPE, o echipă paramilitară care loveşte acolo unde poliţia nu poate şi răspund violenţei cu violenţă. Povestea din “Elite Squad” vizează atât viaţa dură din Rio de Janeiro, cât şi activitatea BOPE, cu stilul şi forţa narativă a unor fillme precum “Cidade de Deus”.

În atenţie ne sunt aduse câteva personaje. Căpitanul Nascimento al trupelor BOPE, a cărui muncă începe să-i afecteze psihicul, şi împreună cu stresul datorat sarcinii soţiei sale şi a perspectivei creşterii unui copil, se găseşte în postura de a îşi dori să părăsească echipa. Neto şi Matias sunt doi prieteni buni, încă din copilărie, acum membrii ai forţelor de poliţie, idealisti, care în momentul în care vor să facă ceea ce este corect, aproape că îşi pierd vieţile, ceea ce îi determină să se înscrie în BOPE, chiar la timp pentru ca Nascimento să poată să-şi găsească un înlocuitor. Acesta este suportul pe care se desfăşoară povestea din “Elite Squad”.

Firele narative sunt împletite într-o manieră fragmentată, iar povestea se mişcă într-un ritm ameţitor, ceea ce ar putea descuraja spectatorii nepregătiţi pentru aşa ceva. A nu se urmări dacă aveţi chef de un film la care nu trebuie să gândiţi. Pe la jumătate, însă povestea începe să-şi facă cunoscute intenţiile, şi se înscrie în tipare mai convenţionale. Nu pot spune neaparăt că povestea nu este destul de clar adaptată, dar pare să lipsească multă informaţie care probabil exista în carte, aşa că de multe ori, trebuie să prinzi detaliile din zbor. De asemenea, stilul său de filmare, imaginea superbă şi montajul hiperactiv, care aduc aminte de “Cidade de Deus”, distrage atenţia, astfel încât vă puteţi trezi că nu aţi fost atenţi la dialog. Din punct de vedere al dezvoltării personajelor, scenariştii au făcut o treabă bună în a crea personaje în carne şi oase cu care ne putem identifica şi de care să ne pese. Conflictele lor interioare, lupta lor pentru supravietuire, iubirile şi prieteniile lor, totul este viu colorat cu detalii profunde. Mai ales pentru că este un film foarte violent şi uneori axat pe acţiune, exista riscul ca personajele să se piardă într-o mare de sânge şi impuşcături.

Ca să fiu sincer, prima dată cand am auzit că acest film a câştigat Ursul de Aur la Berlin, mi-am dat ochii peste cap şi m-am gândit “fireşte că i-au dat premiul, fiind o clonă de “Cidade de Deus” cu teme sociale asemănătoare.” Dar pe măsură ce urmăream filmul, mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Desigur, au un stil cinematografic asemănător în felul în care expun povestea, dar problemele pe care le analizează diferă oarecum, mai ales în nuanţe si tonul de film poliţist. Acest film analizează în termeni mai duri modul în care violenţa şi corupţia afectează vieţile şi sufletul celor implicaţi. De asemenea, filmul este foarte direct în sublinierea mesajului de luptă împotriva violenţei prin violenţă. BOPE nu este văzută ca o forţă abuzivă, ci ca un grup de anti-eroi necesari într-o lume nebună. Nu incearcă să evite problema, nici să se îndrepte spre o politică mai liberală. Ne oferă o realitate dură, indiferent de convingerile noastre politice. Căpitanului Nascimento şi oamenilor săi nu le pasă de politică. Urăsc corupţia şi vor face orice pentru a o distruge.

Backdraft (1991)

Cu : Kurt Russel, William Baldwin, Scott Glenn, Robert De Niro
JT Walsh, Rebecca de Mornay, Jennifer Jason Leigh
Regia : Ron Howard
Scenariul : Gregory Widen
Rating : R for language and a scene of sensuality

Pe acesta toată lumea îl ştie cred de la televizor. Pro TV îl dădea mereu, acum mai puţin, dar şi-a cunoscut perioada sa de glorie. Şi de ce nu, este numai bun pentru prime-time. Are de toate : acţiune, explozii uriaşe, investigaţii criminale, bătăi, poveşti de dragoste, umor, ce mai, e un fel de “Titanic” cu pompieri.

Brian McCaffrey (William Baldwin) este un tanăr pompier, abia absolvit, care încearcă să uite de moartea tatălui său, de asemenea pompier, ucis la datorie. Fratele său Stephen (Kurt Russel), tot pompier, încearcă să-l ţină aproape aşa că îl transferă la compania sa. Cei doi însă nu se înţeleg prea bine, ceea ce duce la retragerea lui Brian din branşă si angajarea sa ca secund pentru Donald Rimgale (Robert de Niro), un investigator de incendii, aflat pe urmele unui incendiator în serie, care se pare că loveşte cu un scop, în cercul de apropiaţi ai senatorului Marty Swayzak (JT Walsh), aflat în plină campanie electorală, iar toate indiciile arată că vinovat ar fi chiar un pompier.

Sincer, un sinopsis la acest film poate fi extrem de obositor, mai ales dacă nu vrei să intrii în prea multe detalii, pentru că filmul pleacă într-atât de multe direcţii, încât nici nu ştii exact fel de film vrea să fie. Pe de-o parte este un fel de odă adresată pompierilor. Eroismul lor este subliniat, accentuat, şi chiar hiperbolizat. Abundă imagini filmate cu încetinitorul, cu pompieri avântându-se in ghearele înflăcărate ale iadului. Şi cand spun “ghearele înflăcărate ale iadului” nu glumesc. Unul din cele mai frumoase aspecte ale filmului sunt efectele vizuale, într-o vreme când efectele digitale nu existau, şi totul trebuia făcut în mare parte “pe viu”. Focul prinde viata, se insinuează peste tot, ca o forţă demonică, loveşte, se retrage strategic pentru a ataca pe altă parte, iar plasarea directă a actorilor şi cascadorilor în mijlocul nebuniei oferă senzaţia inegalabilă că s-ar afla cu adevărat în pericol, ceea ce conferă filmului o forţă rară chiar şi în ziua de azi. Spectacolul este copleşitor, răsplătit de altfel cu trei nominalizări la Oscar : efecte vizuale, sunet şi efecte sonore.

Păcat că restul filmului nu este la fel de spectaculos. Drama pompierilor este minimalizată şi transformată încet-încet într-un fel de episod din C.S.I. Investigaţia legată de incendiatorul în serie ocupă o bună porţiune de film care dă la o parte ceea ce ar fi trebuit să fie un tribut adus vieţii de pompier. Sigur, investigaţia este realizată de un fost pompier, si are legatură cu focul, dar are prea puţin de-a face cu viaţa de zi cu zi a unui pompier, ceea ce ar fi trebuit de fapt să ne arate. Dar, uit mereu că astfel de filme au o altă ţintă. Sub acoperirea “tributului”, ascund o maşinărie cinică de scos bani. “Backdraft” este un film care-şi poartă sensibilitatea pe dinafară, în timp ce pe dinăuntru este un blockbuster cu sânge rece. Aş fi putut trăi şi fără partea de thriller poliţist, chiar dacă asta a însemnat o întâlnire cu un Donald Sutherland sinistru în rolul episodic al unui piroman dement.

Dar să nu uit să menţionez şi povestea de dragoste. Da, are şi aşa ceva. Două chiar. Brian este îndrăgostit lulea de Jennifer (Jennifer Jason Leigh), asistenta senatorului Swayzak, iar Stepehen încearcă să se apropie din nou de fosta sotie, Helen (Rebecca De Mornay). Dinamica dintre Stephen şi Helen promitea să fie ceva mai interesantă, cei doi împărtăşind o dragoste profundă, dar despărţiţi de riscurile pe care si le asumă, amândoi încearcă să-şi gasească echilibrul, dar psihologia aplicată este prea elementară pentru a fi convingătoare. La fel se întâmplă şi în cazul relaţiei dintre cei doi fraţi. Nimeni nu a depus efortul de a textura trăirile personajelor, pentru că ele sunt doar o scuză pentru scene de acţiune complexe conduse de motivaţii simple.

Regizorul Ron Howard este mai mereu acuzat de lipsă de talent şi împrumuturi de la regizori mai buni cum ar fi Spielberg, iar “Backdraft” nu a scăpat de cârcotaşi. În CV-ul său se prezintă filme precum : “Apollo 13”, “Cinderella Man”, “Ransom”, “The Da Vinci Code”, “Far and Away”, “Frost/Nixon” şi “A Beautiful Mind”. Ce au toate în comun este un stil “old-school”. În multe privinţe se aseamănă cu Clint Eastwood. Prin urmare, nu pot spune că sunt de acord cu cei care îl atacă, şi îl consider un regizor eficient cu mult fler în alegerea subiectelor, ceea ce mă face să fiu mai blând cu unele filme ale sale, cum ar fi “Backdraft”. Rămâne, totuşi, entertainment peste medie.

Rollerball (1975)

Cu : James Caan, John Beck, John Houseman, Maud Adams.
Regia : Norman Jewison
Scenariul : William Harrison
Rating : R

Nu ştiu câtă lume ştie de acest film, majoritatea aducându-şi mai degrabă aminte de varianta idioată din 2002, cu LL Cool J. Prima dată când am aflat eu de existenţa sa a fost acum vreo 10 ani, într-o revistă de cinema de la noi (care dupa alte două numere a dat faliment), unde fusese trecut într-un top 20 al celor mai bune filme SF din toate timpurile, alături de “Odiseea Spatială”, “Alien”, “Războiul Stelelor”, “Blade Runner” etc. Deşi poate nu la fel de faimos ca filmele amintite mai sus, în mod sigur “Rollerball” a inspirat în felul lui cinematografia SF prin viziunea sa unică (ex : The Running Man” ).

În viitorul îndepărtat, lumea s-a schimbat enorm. Nu mai există naţiuni, războaie, foamete, totul este condus de corporaţii. Şi prin “condus” a se înţelege mai degrabă “controlat”. Nu mai există gândire liberă, nu mai există nici măcar cărţi. Singura realitate este realitatea impusă de corporaţii. Şi în această realitate, tăcerea maselor este cumpărată prin iluzia comfortului. “Rollerball” este un joc de mare succes în jurul căruia se grupează această societate utopică. Un fel de fotbal amerian, pe role şi motociclete, care se desfăşoară într-o arenă circulară, în care două echipe au ca obiectiv să înscrie puncte cu o bilă metalică, şi în care violenţa este la ea acasă, deşi penalizată după un regulament asemănător celui de la hochei. Eroul acestui joc este Jonathan E. (James Caan), cel mai puternic jucător, dominând campionatul de peste 10 ani. Totul se schimbă însă în momentul în care unul din directorii corporaţiilor, Batholomew (John Houseman) îi cere să se retragă definitiv din arena sportivă. Simţind ceva în neregulă, Johnathan refuză, şi începe să devină din ce în ce mai interesat de istoria corporaţiilor şi ierarhia acesteia, însă informaţia este greu de obţinut şi cenzurată. În plus, corporaţiile, iritate de refuzul său hotărăsc că e timpul să scape de Jonathan, modificând treptat regulile jocului, până când Rollerball-ul devine un joc al exterminării.

Designul lumii viitorului din “Rollerball” este atent stilizat, dar nu exagerează. Nu se compară cu “Blade Runner”, nici măcar nu-şi propune să-ţi ia ochii. Societatea prezentată este una fadă, arhitectura şi decoraţiunile parcă sunt menite să nu stârnească nici un fel de emoţie, o perfecţiune rece ( ca design-ul din “Equilibrium” ). Totul este iluzie. Chiar şi jocul în sine este doar o formă de control a maselor, iar Jonathan este periculos pentru echilibrul social, deoarece a devenit eroul acestora, un simbol al individualităţii, opus efortului colectiv supus. Celor care se aşteaptă ca filmul să fie plin de acţiune, s-ar putea să nu le fie pe plac. Spre deosebire de varianta din 2002, singurele scene de acţiune sunt cele desfăşurate în timpul meciurilor, fără a fi, însă, din cale afară de spectaculoase. Jocul este extrem de violent, în special în timpul meciului final, în care regulamentul devine inexistent, orice fiind permis, degenerând într-un măcel în toată regula. Dar acel meci devine un simbol. Efectul este interesant. Pe de-o parte filmul analizează subliminal fascinaţia oamenilor pentru violenţă, brutalitătile şi chiar crima în arenă, fiind încurajate şi răsplătite de publicul avid de sânge. Pe de altă parte, însă, sapă mai adânc de atât în esenţa umană. Jonathan este un personaj mai complex decât i-ar permite genul. Iubeşte jocul, este cel mai bun în ceea ce face, dar refuză să se retragă nu doar din pasiune pentru Rollerball, ci pentru că în adâncul fiinţei sale simte că ceva este în neregulă cu lumea în care trăieşte. El îşi descoperă umanitatea, pe măsură ce comfortul material se prăbuşeste în jurul său şi propria sa existenţă este pusă în pericol. Finalul îl pune faţă în faţă nu doar cu o echipă adversă, ci cu intregul concept de dezumanizare, iar lupta sa este o luptă nu pentru a obţine o victorie, ci pentru a-şi câştiga dreptul de a exista ca fiinţă umană şi individ.

Max Payne (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Mila Kunis, Beau Bridges, Ludacris, Chris O'Donnel,
Amaury Nolasco.
Regia : John Moore
Scenariul : Beau Thorne.
Rating : PG-13 for violence including intense shooting sequences, drug content, some sexuality and brief strong language.

Este deja binecunoscut faptul că jocurile video au parte de adaptări cinematografice proaste. Nu înseamnă neapărat că nu au public. Dimpotrivă, majoritatea se descurcă binişor la încasări. De exemplu „Tomb Raider” sau „Resident Evil” au avut parte de încasări considerabile. Însă în esenţă, deşi profesionist făcute din punct de vedere tehnic, sunt cutremurător de prost realizate cand vine vorba de scenariu şi regie. Jocul actorilor nu e nici el grozav, dar dacă scenariu nu e, nici ei, săracii, nu au pe ce lucra. Este universal valabil pentru toate adaptările după jocuri video. „Max Payne” este doar o confirmare, dacă mai era nevoie, a acestei realităţi.

Cine este Max Payne ? Mark Wahlberg, bineînţeles. Dar cine este ca personaj ? Un detectiv New Yorkez a cărui nevastă şi copil au fost ucişi în propria casă. Ascuns după un birou al departamentului de cazuri nerezolvate, Max sapă adânc în lumea interlopă în căutarea unui indiciu asupra identităţii ucigaşului. Ajutat de fostul său partener Alex (Donal Logue), şi BB (Beau Bridges), şeful securităţii la compania farmaceutică Aesir, unde lucrase soţia sa, Max dă de urma unei conspiraţii centrate în jurul unui drog misterios numit Valkyr, creat de Aesir ca experiment militar şi eliberat în secret pe străzi, conspiraţie care ar fi putut cuprinde şi uciderea familiei sale. Drogul era menit să dea soldaţilor iluzia invincibilităţii, transformându-i în maşinării de ucis, însă efectul secundar la majoriatatea consta în halucinaţii extrem de puternice în care subiectul vede nişte creaturi inaripate, astfel încât corporaţia a sistat experimentele şi a aruncat drogul în mâinile amatorilor de senzaţii tari (a se citi „drogaţi”). Intră în scenă şi Mona Sax (Mila Kunis), care nu prea se înţelege cine e (din film), doar că e sora Natashei Sax (Olga Kurylenko), ucisă din cauza drogului, pare să se priceapă să mânuiască arme şi îl ajută pe Max să-şi continue investigaţia pentru ca ea să-şi poată răzbuna sora. Toate urmele par să ducă la Jack Lupino (Amaury Nolasco), singurul subiect pe care drogul a fost experimentat cu succes, un veritabil animal de pradă. De aici încolo, filmul se scufundă într-un abis întunecat al stupidităţii, povestea pierzând orice contact cu logica, presărând doar elemente de trivia legate de joc, dar care pentru orice spectator cu facultăţile mintale intacte, nu prea au sens.

Sincer nu mă aşteptam ca John Moore să facă un film atât de plictisitor. E drept că „Behind Enemy Lines” şi „Flight of the Pheonix” (remake-ul) nu erau capodopere, dar măcar nu erau plictisitoare. „Max Payne” este însă un film de acţiune care nu are acţiune. Grija exagerată pentru stilul vizual, un fel de copie mai putin digitală după Sin City, pune piedică puţinelor scene în care chiar se întâmplă ceva, iar în rest sunt doar dialoguri banale, pline de clişee, pe care aproape că le ştii înainte să fie rostite. Este genul de film în care băieţii răi ţintesc si trag cu arme de precizie fără să-l lovească pe erou, iar acesta din urmă se aruncă pe spate, trage fără ţintă şi-l spulberă pe răufăcător.

Jocul din 2001 era conceput ca o compilaţie, un fel de best of al filmelor de acţiune. Avea povestea clasică cu poliţistul care-şi răzbună familia, nimic special, doar suport pentru acţiune, vizual inspirat din filme noir şi parcă puţin din „Corbul” (filmul) şi „Punisher” (benzile desenate), cu momente slow-motion a la John Woo şi balet printre gloanţe a la „Matrix”. Problema când vine vorba de a adapta cinematografic un asemenea joc, ar fi, zic eu, faptul că şi jocul la rândul său este cumva o adaptare amalgamată a mai multor filme, deci nu ceva original. Ceea ce probabil i-a făcut pe producători să se gândească serios la modificări substanţiale, cum ar fi includerea creaturilor înaripate. Cine a văzut filmul sau măcar trailerul, a văzut şi creaturile, scoase parcă din „Constantine”. Cine este cât de cât familiar cu jocul, ştie că aşa ceva nu există nicăieri în plotul original. Este doar un artificiu vizual, conceput de echipa de producţie pentru a ilustra halucinaţiile provocate de Valkyr. Că apariţia lor este complet gratuită, doar de decor, şi că au aruncat banii pe fereastră pentru efecte vizuale elaborate, este altă poveste. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai optimistă, sunt probabil cele mai interesante personaje din film. Îl fac de ras chiar şi pe Mark Wahlberg, care tot filmul nu face decât să meargă legănat prin cadru, să mormăie replici, să facă figuri supărate şi să fluture arma prin cadru.

Oare cum a reuşit Wahlberg să facă rost de o nominaliare la Oscar pentru „The Departed” ? Eu încă susţin că a fost o pură întâmplare, o combinaţie de coincidenţe care au făcut ca rolul să i se potrivească, în sensul că nu a avut nevoie să „joace” un rol şi totul a ieşit natural. Pentru că ce am văzut în 2008 nu o să-i ajute cariera prea mult. „The Happening” şi „Max Payne” aduc mai mult aminte de vremea când a jucat în regretabilul remake „Planet of the Apes” al lui Tim Burton. Rolurile din 2008 i-au adus deja o nominalizare la Zmeura de Aur. A scăpat fără infamul trofeu, dar în ritmul ăsta o să-i vină şi lui rândul. Cât despre film, este clar unul dintre cele mai proaste din 2008.

Journey to the Center of the Earth (2008)

Cu: Brendan Fraser, Josh Hutcherson, Anita Briem, Jane Wheeler
Regia: Eric Brevig
Scenariul: Michael Weiss, Jennifer Flackett, Mark Levin

Am vrut să înţeleg şi eu fascinaţia pentru 3D care aparent a cuprins România, şi am ales singurul film care rula la momentul respectiv la mall-ul de lângă mine: "Călătorie spre centrul pământului". Faptul că, în ciuda etichetării de film făcut special pentru sălile dotate cu noua tehnologie, această peliculă nu m-a oripilat spune multe despre cum aşteptările scăzute îmbunătăţesc experienţa cinematografică.

Avem o poveste clasică marca Jules Verne împopoţonată cu clişee hollywoodiene "dă senzaţie", toate asezonate cu efecte vizuale foarte reuşite. Reţeta succesului? Foarte posibil faptul că a fost conceput de la început ca un film de acţiune cu puţine replici şi nu se pretinde nimic altceva decât un film uşurel de vară. Ca părţi pozitive aş enumera: faptul că realizatorii au intervenit foarte puţin în nucleul imaginat de Jules Verne, şi l-au făcut spectaculos prin tehnici 3D de top; folosirea la minimum a scenariului slăbuţ, anticipând un public neinteresat de discuţii filosofice; captarea atenţiei prin tertipuri specifice filmelor de acţiune şi, în final, lipsa vreunei concluzii mai profunde decât:"Trebuie să mă apuc să citesc".

Tehnic vorbind, astea ar fi şi părţile urâte... alături de multe altele, pe care am să le dezvolt pe rând. În primul rând, câteva găuri în puţinele adăugiri făcute poveştii originale: profesorul cu fizic de boxeur o găseşte pe urmaşa cercetătorului care l-a inspirat pe Jules Verne, şi ea cercetătoare, blondă şi cu fizic de antrenor de fitness, şi pe deasupra cea mai bună cunoscătoare de limbă engleză din Islanda. Nu credeam că vor reuşi să introducă ceva mai implauzibil decât o călătorie către centrul pământului, dar s-au străduit până au reuşit. Apoi ar mai fi modul admirabil în care actorii au reuşit să nu eclipseze acţiunea din jur prin transmiterea vreunei emoţii. Brendan Frazer, acest mix onomastic al personajelor principale din "90210", are talentul actoricesc pe care îl aştepţi de la o sosie de-a lui Mark Wahlberg. De omul de ştiinţă Anita Briem pot spune doar că-mi aduce aminte de alt savant de renume mondial: Christmas Jones. În rest, am acordat prezumţia de verosimilitate aşteptată de un film despre o călătorie spre centrul pământului.

Vroiam să dau 5 acestui film, dar m-am răzgândit când mi-am amintit că, la vreo lună după ce l-am văzut, prietena mea A. a încercat să mă convingă să-l revăd alături de ea şi n-ar fi reuşit nici cu mită. Faptul că n-am regretat banii aruncaţi pe acest film nu înseamnă că aş plăti să-l revăd.

The Incredible Hulk (2008)

Cu : Edward Norton, Liv Tyler, William Hurt, Tim Roth.
Regia: Louis Leterrier.
Scenariul : Zak Penn.
Rating : PG-13 for sequences of intense action violence, some frightening sci-fi images, and brief suggestive content.

E mare, e verde, şi stă prost cu nervii. Hulk se întoarce într-o nouă formă, mult simplificată faţă de ambiţiosul film al lui Ang Lee, care se zbătea să fie ceva mai mult decat o simplă adaptare a unor benzi desenate, îmbinând psihologia primară cu un firav strat simbolistic şi ingeniozitate vizuală la kilogram. Această „restartare” a francizei dă jos de pe Hulk tot ce părea mai complex, turează la maxim acţiunea şi speră să nu observe nimeni că nu e decât o încercare obosită de a stoarce bani de la publicul avid de efecte vizuale şi acţiune fără minte şi acei fani dezamăgiţi de primul film.

Într-un fel povestea continuă de unde a rămas. Într-un fel. Bruce Banner (Edward Norton) şi alter-ego-ul sau muşchiulos, s-au exilat pe undeva prin Brazilia. Bruce îşi petrece timpul încercând să găsească un antidot, învăţând tehnici de suprimare a furiei şi lucrând la o fabrică de imbuteliat băuturi răcoritoare. Cand generalul Ross (William Hurt) îi dă de urmă, Bruce fuge înapoi în Statele Unite şi apelează la ajutorul fostei sale colege, fiica generalului, Betty (Liv Tyler). Personajul negativ nu este, însă, generalul Ross, ci Emil Blonsky, memebru al forţelor speciale, care după operaţiunea din Brazilia devine fascinat de uriaşul verde şi este la rândul său cooptat într-o serie de experimente militare care îl transformă în cele din urmă într-un monstru diform, cunoscut din benzile desenate sub numele de Abomination. Iar singurul care îl poate opri este Hulk. Ce context mai potrivit pentru scene de distrugere masivă dintr-un colţ în celălalt al formatului widescreen.

Ca detaliu de trivia, originile lui Hulk sunt schimbate aici şi povestite prin intermediul flashback-urilor. În filmul lui Ang Lee, în urma unui accident, pentru a salva viaţa unui coleg, Bruce s-a expus radiaţiilor Gamma care în combinaţie cu ceva care exista deja în sângele lui, a dus la apariţia monstrului verde. Acum însă, conform flash-urilor, experimentul s-a desfăsurat sub supravegherea armatei, iar Bruce s-a oferit voluntar să încerce pe pielea lui, rezultatele fiind catastrofale pentru el. Pentru fanii benzilor desenate, cel mai important este, desigur, care dintre cele două variante ale originii personajului este mai apropiată de materialul sursă. Bănuiesc că a doua variantă este mai apropiată. Nu că ar aduce vreun beneficiu filmului de faţă.

N-aş putea spune că e un film prost. Doar că, nu aduce nimic nou. Nu văd un motiv bun pentru care Marvel să fi dorit să reinventeze totul. E drept că primul nu a scos încasările la care se aşteptau, iar încercarea lui Ang Lee de a face ceva mai deosebit a îndepărtat publicul-ţintă, fanii benzilor desenate. „The Incredible Hulk” face un singur lucru, dar destul de bine. Spectacol. Nu mai încearcă nimic nou, reduce la minim explorarea dimensiunilor personajelor, dă volumul mai tare, şi aplică teoria distrugerii totale. Hulk şi Abomination au o confruntare finală în Harlem, unde încearcă tot ce se poate, inclusiv ruperea unei maşini în două şi folosirea celor două bucăţi astfel rezultate pe post de mănuşi de box. Efectele vizuale sunt îmbunătăţite faţă de primul, Hulk arată un pic mai bine, dar tot nu scapă de aspectul de desen animat. Şi, parcă prea multe scene sunt construite numai cu ajutorul efectelor digitale. Actorii în carne şi oase fac şi ei ce pot, cât să nu pară penibili. Personajul Blonsky avea potenţialul să fie cu adevărat fascinant, un personaj ale carui transformări psihologice derivă din cele fizice, iar iluzia puterii îl transformă in Abomination cu mult înainte ca acesta să-şi arate faţa monstruoasă în văzul lumii. Regizorul Louis Leterrier nu se remarcă prin ceva anume, filmul putând foarte bine să fie regizat şi de John Woo. Merge pe premisa „să dăm publicului ce îşi doreşte”. Chiar şi aşa, încasările au fost aproape identice cu primul, singurele modificări vizibile stau mai degrabă în nota de pe IMDb.com, care oricum au dat-o fanii probabil, şi reacţia uşor mai pozitivă a unor critici.

Auzisem zvonuri cum că varianta pe Blu-Ray a filmului ar conţine cam o oră şi ceva de scene în plus. Poate că Leterrier a inclus şi ceva profunzime pe acolo prin scenele lipsă. Poate incluse în film conferă acestuia o a treia dimensiune. S-a mai întâmplat şi altor filme. Aş zice că are potenţial, însă în forma actuală, „The Incredible Hulk” este departe de standardele impuse de „Iron Man” şi „The Dark Knight” şi probabil că se vor gândi de două ori înainte de a mai încerca o continuare. Sper.

Wanted (2008)

Cu : James McAvoy, Morgan Freeman, Angelina Jolie.
Regia: Timur Bekmambetov
Scenariul: Michael Brandt, Derek Haas
Rating : R for strong bloody violence throughout, pervasive language and some sexuality.

Ridicaţi mâna dacă aţi mai auzit scenariul ăsta pe undeva : protagonistul, om de rând, personaj anost, dezamăgit de viaţă, incapabil să preia frâiele propriei sale vieţi, cu o slujbă/condiţie socială care devine motiv de depresie, se trezeşte aruncat într-o lume fantastică, dincolo de limitele realitaţii pe care noi o cunoaştem, descoperă că are puteri speciale, abilitaţi supra-omeneşti, învinge forţele răului devenind un erou şi depăşindu-şi condiţia ordinară pentru a inspira o serie întreagă de continuări. Sună cunoscut, nu ?

Inspirat din romanul grafic omonim, „Wanted” spune povestea lui Wesley Gibson (James McAvoy), un nimeni, căruia simplul fapt că există îi provoacă atacuri de panică pe care şi le tratează cu medicamente. Este contabil, îşi urăşte slujba, are o şefă enervantă care foloseşte un capsator pentru intimidare, iubita sa îl inşală cu cel mai bun prieten al său, iar simpla căutare pe Google a numelui său nu întoarce nici un rezultat (ceea ce e oricum ridicol, dar serveşte ideii propuse). Convins că tatăl său l-a părăsit când s-a născut, Wesley trăieşte surpriza vieţii lui când află că acesta făcea parte dintr-o grupare de super-asasini (fiind cel mai bun asasin din lume) şi a fost ucis de un trădător (absolut întâmplător al doilea cel mai bun asasin din lume după tatăl său), iar acum chiar el este următoarea ţintă. Salvat în ultimul moment de misterioasa Fox (Angelina Jolie), Wesley se trezeşte recrutat în echipa tatălui său de către Sloan (Morgan Freeman). Aici află că super-asasinii sunt descendenţi ai unui clan de ţesatori, vechi de 1000 de ani, care efectuează asasinate dictate de Războiul Destinului (nu, nu război cu bombe şi tancuri, ci un război de ţesut), totul în numele menţinerii echilibrului universal. Sloan este singurul care poate descifra mesajul ţesăturii, care le furnizează numele următoarelor ţinte. Wesley mai descoperă şi că atacurile sale de panică sunt de fapt manifestări ale unei puteri speciale care îi pune inima la muncă cu 400 de bătăi pe minut, eliberând cantităţi uriaşe de adrenalină care îi modifică percepţia realitaţii şi îi ascut reflexele. Cu alte cuvine e un fel de Bullet Time. La fel ca în Matrix, timpul se incetineşte, permiţând executarea unor cascadorii imposibile fără efecte vizuale. În plus, prin concentrare şi dexteritate inumană, membrii frăţiei pot curba gloanţele. Idee absurdă la prima vedere şi probabil principalul argument pentru oricine va încerca să demonstreze de ce nu i-a plăcut filmul. Gloanţele fac un balet imposibil din punct de vedere al fizicii elementare, zburând pe după colţuri, intrând în coliziune cu alte gloanţe sau nimerind ţinta de la zeci de kilometrii depărtare. Absurd, poate, dar spectaculos, fără îndoială. Wesley îsi începe pregătirea pentru a deveni un ucigaş cu sânge rece, şi nu trece mult timp până cand îşi primeşte prima misiune. Deşi pentru el totul pare simplu, şi îşi acceptă foarte uşor noul destin, îşi va da seama curând că nimic nu este de fapt ceea ce pare şi că soarta îi rezervă o cu totul altă cale de urmat.

În mare, seamănă foarte mult cu „Matrix”. De fapt, sunt sigur că benzile desenate „Wanted” au pornit ca inspiraţie de la mitologia creată de fraţii Wachowski. Întrebarea este : reuşeşte oare să fie mai mult decât o simplă copie. Răspunsul este da, cel puţin după părerea mea. Cred că este chiar unul dintre puţinele filme care duce mai departe moştenirea „Matrix”-ului. Avem un fel de bullet time, timpul se încetineşte şi vedem gloanţele cum zboară cu încetinitorul, dar nu se multumeşte cu atât. Întreaga poveste este interesantă şi formează un univers original. Bekmambetov, creatorul seriei „Nightwatch”, are un stil vizual captivant şi se vede că deţine controlul perfect asupra chiar şi celor mai ridicole elemente, cum ar fi ideea de a folosi şobolani pe post de bombe cu ceas, care aduce puţin cu ideea lui Tim Burton din „Batman Returns” cu pinguinii înarmaţi cu rachete. Violenţa se serveşte din belşug. Avem răni de toate mărimile si formele, dupa gust, dar nu se ajunge chiar până la dezmembrări (deşi de câteva ori aş fi zis că mai are puţin), scene cu încetinitorul care arată cum un glonţ zboară creierii cuiva (cu detalii complete), şi termenul de „scut uman” capătă noi sensuri. Trebuie să recunosc că îşi merită cu vârf şi îndesat ratingul R (eu credeam că iar au exagerat americanii). Cine nu înghite uşor violenţa în filme este sfătuit să ocolească acest film. Este mult mai violent decât „Matrix” şi singurul motiv pentru care filmul fraţilor Wachowski a primit la vremea respectivă aceeasi restricţie de vârstă a fost lansarea atât de aproape de evenimentele tragice de la liceul Columbine, iar scena în care Neo şi Trinity iau cu asalt o clădire guvernamentală, înarmaţi până în dinţi şi omorând soldaţi si paznici, în esenţa oameni nevinovaţi care-şi fac doar datoria fără să ştie adevărul, este posibil să fi alarmat comisiile respective. În „Wanted” se merge şi mai departe. Crima echivalează cu echilibrul. Nu se explică dacă ţintele sunt vinovate de ceva anume, dar pur şi simplu trebuie eliminate pentru a restabili echilibrul universului. Fox îi explică lui Wesley cum decizia de a nu elimina pe cineva poate duce la moartea mai multor oameni. Deşi elocvent ilustrată, nimic nu este atât de simplu, lucru pe care şi Wesley îl va descoperi pe parcurs.

Ar mai fi poate multe de spus despre „Wanted”, dar mă îndoiesc că pot spune ceva care să schimbe părerea cuiva. Este genul de film care ori iţi place de la un capăt la altul, ori părăseşti cinematograful după primul glonţ curbat sau creier zburat. Mie mi-a placut şi mi s-a părut a fi o briză de aer proaspăt în comparaţie cu filmele de acţiune sufocante din ziua de azi. Pe scurt : Nu abuzează de montaj, nu-şi propune să-ţi spargă timpanele cu coloana sonoră, totul este cât se poate de coerent şi clar pentru o astfel de poveste, fără complicaţii inutile, cu un umor negru de zile mari, efecte vizuale care nu îneacă acţiunea ci o augmentează, şi destulă originalitate cât să dea o faţă nouă unui gen care s-a prăfuit repede după primul „Matrix”.