Zack and Miri Make a Porno (2008)

Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Traci Lords, Jason Mewes, Ricky Mabe, Craig Robinson, Katie Morgan, Jeff Anderson
Regia: Kevin Smith
Scenariul: Kevin Smith

Ar fi multe de spus despre “Zach and Miri Make a Porno”, şi totuşi nu impresionează prin nimic, strecurându-se în coada creaţiilor lui Kevin Smith: “Clerks”, “Clerks II”, “Chasing Amy”, în spatele incursiunii lui pe tărâmul actoriei din “Die Hard 4: Live Free or Die Hard”; şi atunci când nu reuşeşti să străluceşti comparativ cu strănepotul francizei “Die Hard” ştii că ai dat-o în bară. Umorul unic al lui Smith are două efecte contrare: ori te atrage ori te face să-l respingi, iar criticii susţin că în acest film el nici măcar nu a părut să încerce.

Ei bine, nu ştiu dacă sunt de acord cu lipsa de elan. Cred însă că acesta este un exemplu foarte bun de execuţie a unui proiect care porneşte de la o premisă slabă şi care apoi este împăunat cu ceea ce ar trebui să fie "analiză profundă", dar sfârşeşte prin a fi "replici anormale ieşind din gurile unor oameni foarte plictisiţi", plus o predilecţie pentru umorul facil care e prea îndrăzneţ pentru cei care aşteptau o comedie romantică, dar nu suficient de îndrăzneţ pentru fanii adevăraţi ai lui Smith.

Povestea ne prezintă un “making of” al unui film porno de buget redus, film care se pare că e ultima soluţie pentru ca Zack şi Miri, prieteni din copilărie şi colegi de apartament, să iasă din datorii. Li se alătură o faună diversificată de prieteni bizari şi, până să ajungă la scena lor de sex filmat, încep să descopere noi sentimente unul pentru celălalt. Sunt porţiuni din dragostea lor subită care, sub lupă, ar fi credibile, dar în ansamblul filmului îşi pierd şi puţina forţă. De asemenea, nu am fost amuzată de personajele secundare, personaje care păreau uneori caricaturi şi alteori recuzită, dar niciodată oameni, iar replicile lor erau artificiale şi deci total lipsite de haz. Strategia din "Knocked Up” care pretinde că femeile frumoase găsesc irezistibili bărbaţi graşi, enevanţi şi permanent drogaţi este greu de urmărit a 4224-a oară, iar multitudinea de filme e tema asta tot nu o fac mai credibilă, mai ales că aceştia au locuit împreună atâţia ani şi brusc i-a lovit dragostea (problemă prezentă şi în "The Proposal"). Nu am râs deloc, iar faptul că ştiam că aceasta e opera regizorului filmului “Chasing Amy” a adăugat la dezamăgire. Obiceiurile "erbivore", joburile de rahat, grupul nepotrivit de prieteni, toate astea au mai fost făcute (mai bine), şi lipsa originalităţii a lăsat la vedere marile lacune din desfăşurarea acţiunii.

Partea bună e că personajele principale sunt simpatice. Evident, Seth Rogen joacă acelaşi tip de individ leneş şi fără ambiţii pe care Judd Apatow are o fixaţie de durată; nu e nimic nou în interpretarea lui, şi deşi 2008 a fost anul clonelor lui Ben Stone, de obicei interpretate tot de Rogen (în restul cazurilor el fiind înlocuit cu succes de către Jason Segel), mi-a plăcut de el, probabil pentru că nu eram suprasaturată la momentul vizionării filmului. Aşa cum sunt acum. Elizabeth Banks e foarte frumoasa, aduce ceva culoare scenariului obosit, dar nu genul de culoare care să salveze acest film, ci genul de roz care a scârbit fanii "Clerks" care nu se aşteptau la o comedie romantică după reţeta clasică. Face un cuplu drăguţ alături de Rogen, dar pare cumva prost plasată într-un film al unui regizor care niciodată nu s-a bazat pe farmece feminine. Ei ar fi mers într-un alt film, cu alt scenariu şi într-o poveste care nu include un film porno, mai ales că, scoşi din context, sunt pe alocuri reali.

Nu am văzut nimic şocant sau deplasat, deşi au fost arătate scene din filmul-din-film şi cadre cu actriţa cu sâni mari şi falşi, totuşi toate păreau ciudat de nelalocul lor pentru o producţie cu cuvântul "porno" în titlu. Părerea mea e că ori regizorul a avut o viziune care nu a fost susţinută cum trebuie de scenariul pe care tot el l-a scris, ori pur şi simplu şi-a luat banii şi nu i-a mai păsat foarte tare ce iese. Oricum, n-a ieşit nimic notabil.

Street Kings (2008)

Cu : Keanu Reeves, Forest Whitaker, Chris Evans, Cedric the Entertainer, Hugh Laurie, Jay Mohr, Amaury Nolasco, Common.
Regia : David Ayer.
Scenariul : James Ellroy, Kurt Wimmer.
Rating : R for strong violence and pervasive language.

David Ayer, scenaristul filmului „Training Day”, şi James Ellroy, autorul romanului „LA Confidential” îşi unesc forţele pentru a proiecta coşmarul urban absolut. Rezultatul : urlete, ţipete, împuşcături, şi râs în hohote cu Keanu Reeves.

Detectivul Tom Ludlow (Keanu Reeves) face parte dintr-o divizie specială a Moravurilor, care se ocupă de eliminarea criminalităţii prin metode mai puţin procedurale, totul cu încuviinţarea şi sub protecţia comandantului lor, căpitanul Jack Wander (Forest Whitacker). Când fostul său partener este ucis în timpul unui jaf armat chiar sub nasul lui, Ludlow porneşte o cruciadă pe străzile Los Angeles-ului pentru a-i găsi pe ucigaşi. Complicaţiile nu întârzie să apară, investigaţia sa pe cont propriu aducându-l faţă în faţă cu corupţia din poliţie, deşi, ca să fim sinceri, nici el nu e chiar uşă de biserică. Cu putin timp înainte tocmai aflase că fostul său partener îl turna căpitanului James Biggs (Hugh Laurie) de la Afaceri Interne, iar prezenţa sa chiar în momentul în care acesta a fost ucis nu a fost chiar întâmplătoare. Întregul film devine un conflict moral între cei răi şi cei mai puţin răi, care ar fi putut să fie buni, dacă nu ar fi fost o lume atât de crudă.

Principala problemă în mecanismul filmului este chiar Ludlow, un personaj căruia scenariştii i-au îndesat o grămadă de trăsături negative, pentru ca până la sfârşit să trebuiască să credem pe cuvânt că adânc în sufletul lui e de fapt un băiat de treabă, iar schimbarea produsă în conduita sa morală este veridică. Prima scenă a filmului ni-l prezintă dormind îmbrăcat, cu pistolul la îndemână printre aşternuturi. Intră în baie, se priveşte prelung în oglindă apoi vomită, semn clar în astfel de filme, că este un personaj cu tendinţe auto-distructive. Ca să ne convingă de acest fapt, au presărat pe parcurs momente în care Ludlow se răcoreşte cu doze calculate de vodkă. Printre alte activităţi preferate ale sale se numără plantarea de dovezi şi interogarea brutală a suspectilor. Nici nu-ţi vine să crezi că e Keanu Reeves pe ecran. Dar imediat cum deschide gura şi încearcă să schiţeze emoţie, îl recunoşti. Altfel Keanu îşi interpretează personajul cu un minim de resurse, fără exagerări în mare parte şi o faţă posomorâtă care aduce aminte de vremurile în care Clint Eastwood îl juca pe Dirty Harry. La polul opus minimalismului său se află Forest Whitaker care îşi joacă rolul de parcă ar fi continuarea de la „The Last King of Scotland”. Restul distribuţiei se dizolvă în forme fără fond.

Scenariul se forţează şi îşi încordează toţi muşchii pentru a se da drept un thriller tensionat cu implicaţii morale zguduitoare şi o ilustrare a iadului urban. Din nefericire conţinutul îşi pierde prea des concentrarea, sărind dintr-o parte în alta a poveştii fără a se oprii asupra detaliilor şi aruncând în scenă multe personaje foarte slab conturate. Astfel, intriga devine neinteresantă şi chiar plictisitoare la un moment dat. Răsturnările de situaţie nu obţin efectul scontat în momentul în care puţin ne pasă de personajele implicate, iar aşa-zisul realism dus la extrem devine doar un artificiu. Şi dacă elementul de dramă poliţistă nu există, măcar mai multă acţiune m-aş fi aşteptat să fie. Dar şi aceasta se lasă aşteptată, mai mult de jumătate din film fiind ocupată cu discuţii sterile, absolut neremarcabile. Însă, cand încep împuşcăturile, ni se oferă o gamă largă de „kill-uri” care de care mai violente. Accentul este clar pus pe realism, dar lipseşte efectul visceral deoarece ieşirile violente sunt pur şi simplu aruncate pe ecran, în cel mai gratuit mod cu putiinţă. Multă lume moare, multă lume urlă de durere, şi, deşi tot spectacolul este atent filmat, pur şi simplu nu atrage atenţia. Totul este frumos stilizat şi expert pus în scenă, dar totul trece prin faţa ochiului fără a trece şi prin creier. Coloana sonoră este de-a dreptul intruzivă în anumite scene, combinaţia de ritmuri electronice şi orchestra melodramatică accentuând scene care nu aveau nevoie de fond muzical.

Nu credeam că Ayer şi Ellroy ar fi putut eşua astfel. Poate că aveau o idee clară în minte, dar ce apare pe ecran este extrem de confuz. Au încercat o dramă poliţistă, dar lipseşte drama. Au vrut să fie un thriller dar acţiunea şi tensiunea nu se arată aşa cum ar fi trebuit. Comedie, în nici un caz nu au vrut să iasă, dar adevărul este că e genul de film care merită văzut cu prietenii, doar de dragul poantelor făcute în timp real.