Cu: Sandra Bullock, Ryan Reynolds, Malin Akerman, Craig T. Nelson, Mary Steenburgen, Betty White, Denis O'Hare, Oscar Nunez
Regia: Anne Fletcher
Scenariul: Peter Chiarell
„The Proposal” este filmul care a contrazis toate aşteptările avizate. Se zicea că Julia Roberts, la 42 ani, este prea bătrână pentru a duce un film pe locul întâi din primul weekend de la lansare, şi iată că vine Sandra Bullock, la cei 45 ani ai ei, şi doboară recorduri de încasări, deşi se aştepta ca filmul să aducă sume medii, specifice comediilor romantice scrise la formulă. Criticii nu au fost impresionaţi, dar asta nu a împiedicat valuri de oameni să vină la premieră. Un real succes pentru ea, atât ca expunere (devenise aproape irelevantă) cât şi financiar, şi nimeni nu se poate plânge că s-a vândut: ea joacă în comedii romantice de când s-a lansat, rareori alege roluri dramatice.
În „The Proposal” ea interpretează o şefă de coşmar, rudă apropiată cu Miranda din „The Devil Wears Prada”, care se găseşte în pericol de a fi deportată pentru că a fost prea ocupată cu serviciul ca să mai citească avertismentele trimise de la Imigrări. Ideea salvatoare e să îl şantajeze pe asistentul ei să se însoare cu ea. Bietul asistent e interpretat de Ryan Reynolds, a cărui specialitate sunt comediile de „frăţie” şi care aparent a evoluat. El este bun, frumos şi răbdător, bărbatul ideal. Dacă acceptăm premisa subţire, urmează o serie de aventuri şi mai neverosomile acasă la părinţii lui, pe care cei doi îi mint fără ruşine.
Mă aşteptam să mă înfior la acest film. Am văzut multe comedii de genul acesta la viaţa mea, şi nu pot spune că aveam speranţe prea roz. Cu toate acestea, am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut cei doi actori principali, atât luaţi separat, cât şi împreună. Sandra Bullock e o marcă înregistrată. Are o stăpânire a gesturilor şi o precizie a timpilor lansării replicilor ce ar trebui predată la şcoala de actorie. Poate mai învaţă şi Kate Hudson ceva. Într-o comedie, e în elementul ei şi se vede. Deşi personajul ar fi odios în viaţa de zi cu zi, ea îl face suportabil. Ryan Reynolds îi face faţă cu succes, cele mai bune momente ale filmului fiind cele în care cei doi se contrează neîncetat. E foarte credibil în rolul angajatului stresat şi al bărbatului abuzat. Am râs de câteva ori, în ciuda mea, şi am vrut ca cei doi să se iubească şi să fie fericiţi împreună (să ne prefacem că acest lucru nu era total previzibil), ceea ce nu pot spune despre alte cupluri din comedii romantice (1,2,3), cărora le doream muncă silnică. Un alt mare plus: nici o glumă, aluzie, replică pe seama diferenţei de vârstă (Reynolds are 32 ani), deşi alte comedii nu cred că ar fi ratat ocazia. Fanii Sandrei vor vedea mai mult din ea decât a arătat în orice alt film, iar fanele lui Ryan vor fi încântate de felul în care acesta ascultă muzică.
Trebuie să fie şi părţi rele, nu? Ei bine, restul personajelor sunt în plus, introduse în încercarea zadarnică de a mai acorda o dimensiune poveştii. Betty White are o apariţie penibilă, într-una dintre cele mai inutile scene din film. Compensează mimând un atac de cord. Timpul acordat dezvoltării poveştii de dragoste, minciună, fraudă este foarte scurt, şi nu prea înţelegi cum doi oameni care lucrează împreună de 3 ani se pot îndrăgosti în 72 de ore atât de profund. În mâinile unor actori mai puţin simpatici şi charismatici (atenţie, nu neapărat mai puţin talentaţi, pentru că nu doar talentul îi face pe cei doi o forţă), scenariul ar fi fost bun de aruncat în groapa de unde se tot zbate să iasă Matthew McConaughey. Şi au loc nişte scene de striptease pe care nu le mai povestesc de jenă, dar şi din cauză că mi-ar lua foc retina să mi le reamintesc. Şi nu în ultimul rând, nici un moment nu se îndepărtează de la succesiunea de paşi arhitestată. Totul, de la început până la sfârşit, merge pe clişee clasice şi riscuri minime, denunţând o bună cunoaştere a publicului ţintă şi o lipsă de disponibilitate de a câştiga fani din altă categorie, de frică să nu îndepărteze pe cei existenţi. Se observă clar un calcul rece al tuturor căilor de a obţine cât mai mulţi bani, şi aplicarea lui cu stricteţe.
Nota 6 pentru o după amiază plăcută, în care am râs şi m-am simţit bine, alături de doi actori buni, o poveste uşurică, de vară, şi o sumedenie de întâmplări pe care nu m-am deranjat să le înţeleg sau să le judec la rece, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi dacă aveţi de gând să vizionaţi acest film.
Regia: Anne Fletcher
Scenariul: Peter Chiarell
„The Proposal” este filmul care a contrazis toate aşteptările avizate. Se zicea că Julia Roberts, la 42 ani, este prea bătrână pentru a duce un film pe locul întâi din primul weekend de la lansare, şi iată că vine Sandra Bullock, la cei 45 ani ai ei, şi doboară recorduri de încasări, deşi se aştepta ca filmul să aducă sume medii, specifice comediilor romantice scrise la formulă. Criticii nu au fost impresionaţi, dar asta nu a împiedicat valuri de oameni să vină la premieră. Un real succes pentru ea, atât ca expunere (devenise aproape irelevantă) cât şi financiar, şi nimeni nu se poate plânge că s-a vândut: ea joacă în comedii romantice de când s-a lansat, rareori alege roluri dramatice.
În „The Proposal” ea interpretează o şefă de coşmar, rudă apropiată cu Miranda din „The Devil Wears Prada”, care se găseşte în pericol de a fi deportată pentru că a fost prea ocupată cu serviciul ca să mai citească avertismentele trimise de la Imigrări. Ideea salvatoare e să îl şantajeze pe asistentul ei să se însoare cu ea. Bietul asistent e interpretat de Ryan Reynolds, a cărui specialitate sunt comediile de „frăţie” şi care aparent a evoluat. El este bun, frumos şi răbdător, bărbatul ideal. Dacă acceptăm premisa subţire, urmează o serie de aventuri şi mai neverosomile acasă la părinţii lui, pe care cei doi îi mint fără ruşine.
Mă aşteptam să mă înfior la acest film. Am văzut multe comedii de genul acesta la viaţa mea, şi nu pot spune că aveam speranţe prea roz. Cu toate acestea, am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut cei doi actori principali, atât luaţi separat, cât şi împreună. Sandra Bullock e o marcă înregistrată. Are o stăpânire a gesturilor şi o precizie a timpilor lansării replicilor ce ar trebui predată la şcoala de actorie. Poate mai învaţă şi Kate Hudson ceva. Într-o comedie, e în elementul ei şi se vede. Deşi personajul ar fi odios în viaţa de zi cu zi, ea îl face suportabil. Ryan Reynolds îi face faţă cu succes, cele mai bune momente ale filmului fiind cele în care cei doi se contrează neîncetat. E foarte credibil în rolul angajatului stresat şi al bărbatului abuzat. Am râs de câteva ori, în ciuda mea, şi am vrut ca cei doi să se iubească şi să fie fericiţi împreună (să ne prefacem că acest lucru nu era total previzibil), ceea ce nu pot spune despre alte cupluri din comedii romantice (1,2,3), cărora le doream muncă silnică. Un alt mare plus: nici o glumă, aluzie, replică pe seama diferenţei de vârstă (Reynolds are 32 ani), deşi alte comedii nu cred că ar fi ratat ocazia. Fanii Sandrei vor vedea mai mult din ea decât a arătat în orice alt film, iar fanele lui Ryan vor fi încântate de felul în care acesta ascultă muzică.
Trebuie să fie şi părţi rele, nu? Ei bine, restul personajelor sunt în plus, introduse în încercarea zadarnică de a mai acorda o dimensiune poveştii. Betty White are o apariţie penibilă, într-una dintre cele mai inutile scene din film. Compensează mimând un atac de cord. Timpul acordat dezvoltării poveştii de dragoste, minciună, fraudă este foarte scurt, şi nu prea înţelegi cum doi oameni care lucrează împreună de 3 ani se pot îndrăgosti în 72 de ore atât de profund. În mâinile unor actori mai puţin simpatici şi charismatici (atenţie, nu neapărat mai puţin talentaţi, pentru că nu doar talentul îi face pe cei doi o forţă), scenariul ar fi fost bun de aruncat în groapa de unde se tot zbate să iasă Matthew McConaughey. Şi au loc nişte scene de striptease pe care nu le mai povestesc de jenă, dar şi din cauză că mi-ar lua foc retina să mi le reamintesc. Şi nu în ultimul rând, nici un moment nu se îndepărtează de la succesiunea de paşi arhitestată. Totul, de la început până la sfârşit, merge pe clişee clasice şi riscuri minime, denunţând o bună cunoaştere a publicului ţintă şi o lipsă de disponibilitate de a câştiga fani din altă categorie, de frică să nu îndepărteze pe cei existenţi. Se observă clar un calcul rece al tuturor căilor de a obţine cât mai mulţi bani, şi aplicarea lui cu stricteţe.
Nota 6 pentru o după amiază plăcută, în care am râs şi m-am simţit bine, alături de doi actori buni, o poveste uşurică, de vară, şi o sumedenie de întâmplări pe care nu m-am deranjat să le înţeleg sau să le judec la rece, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi dacă aveţi de gând să vizionaţi acest film.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.