Couples Retreat (2009)

Cu: Vince Vaughn, Kristen Bell, Jason Bateman, Malin Akerman, Jon Favreau, Kristin Davis
Regia: Peter Billingsley
Scenariul: Jon Favreau

Stiam ca nu o sa-mi placa acest film de la bun început. Un film cu Vince Vaughn si John Favreau nu e genul meu de distractie, pe deasupra nici nu eram de sex masculin (si, evident, cu orientari hetero) ca sa-mi orbeasca Malin Ackerman, Kristen Bell sau Kristin Davis judecata. Am vazut trailerul si mi s-a parut o ocazie foarte buna pentru niste actori de categoria A (fosti, sper eu, dupa mizeria asta) sa se bronzeze natural într-o locatie exotica. Latura masochista a subsemnatei a fost multumita când acest film a fost tot ceea ce speram sa fie.

Actiunea se desfasoara în jurul a patru cupluri: Malin Ackerman si Vince Vaughn, Kristin Bell si Jason Bateman, Kristin Davis si Jon Favreau, Faison Love si o noua amanta post divort care e mai tânara decât durata fostei casnicii. Fiecare dintre aceste cupluri e întruparea unei anumite probleme de cuplu si orice actiune a componentilor e strâns legata de acea dilema si/sau e necesara pentru o gluma fada de o replica. Ei încearca sa îsi rezolve problemele evadând din cotidian într-o vacanta care include, printre scufundari si masaje exotice, terapie de cuplu. Stiu, este foarte original!

Trailerul minte ca o masinarie de marketing bine unsa: prezinta filmul ca o comedie exploziva cu o distributie de nota zece, peisaje incredibile si o actiune centrata pe dragoste. Dar daca ajungi sa cumperi biletul, vei fi întâmpinat de niste fete plictisite care încearca sa-ti vânda niste reziduuri de vata pe bat pufoasa roz denumita generic "dragoste" pe tarâmurile hollywoodiene, încercând sa te convinga ca ceea ce vezi nu sunt niste egoisti plângaciosi cu zero probleme, ci oameni buni care merita sa fie fericiti. Povestile sunt unidimensionale, previzibile si rezolvate repede, si nu exista nicio cantitate suficient de mare de cadre panoramice cu apele cristaline ale marii care sa te faca sa uiti de situatiile total neverosimile pe care încearca acest film sa le dea drept "probleme serioase de cuplu".

Când am citit recenziile, am realizat ca multi oameni au tinut sa precizeze cât de rau le pare ca o distributie atât de talentata a fost târâta în acest festival al cliseelor de prost gust. Nu sunt de acord: oamenii acestia sunt platiti cu milioane de dolari, au oameni care îi sfatuiesc la fiecare pas, care le recomanda roluri, care le revizuiesc contractele. Îsi citesc scenariile, le compara cu cecul, si decid daca îsi leaga numele de acea barca sau nu. Si deci Vaughn îsi merita criticile cu vârf si îndesat, pentru ca a facut tot posibilul sa devina un erou de comedii romantice de dimensiuni Kutcheriene, ba chiar mai rau, pentru ca el a avut ceva ce sotul lui Demi Moore nu o sa aiba niciodata: talent. Jason Bateman si Kristen Bell joaca practic acelasi personaj, doar ca din ratiuni legate strict de desfasurarea actiunii, ea devine o cu totul alta persoana pe la jumatatea filmului pentru ca cei doi sa poata sa îsi "discute si rezolve problemele". Totul este fara cap si coada si, pe alocuri, amuzant în punctele pseudodramatice. Sunt actori simpatici, dar în filmul acesta sunt enervanti de-a dreptul, dar poate e un lucru bun, poate Bell o sa înceteze cu rolurile astea de fetita draguta si o sa îsi asume niste riscuri. Malin Ackerman e subapreciata de sotul ei si ramâne asa si dupa derularea genericului final, chiar daca scenariul sustine contrariul. Si nu în ultimul rând, Faison Love e mai jenant decât propriul nume, dar are noroc ca stafeta se poate cobora si mai jos unde o preiau Jon Favreau (care e si scenarist!) si Kristen Davis.

În timpul vizionarii acestui film îmi plutea prin cap celebra si adevata replica rostita de Roeper vis-a-vis de oribilitatea “What Happens în Vegas”: "Actorii ziceau ca s-au distrat la filmari, ce-ar fi ca ei sa stea sa îsi vada filmul?"

The Ugly Truth (2009)

Cu: Gerard Butler, Katherine Heigl, Cheryl Hines, Bonnie Somerville, Bree Turner, Vicki Lewis

Regia: Robert Luketic

Scenariul: Nicole Eastman

Rating: R for sexual content and language.

Când citeşti un rezumat al filmului “The Ugly Truth” sau vezi un trailer, se poate să rămâi cu senzaţia că nu poate fi atât de rău pe cât pare. Adică totuşi o conţine pe Katherine Heigl, pe lângă puzderia de clişee care au transformat “Knocked Up” într-o senzaţie (bărbat: amuzant, relaxat şi cu frică de a se aşeza la casa lui, femeie: responsabilă, stresată şi cu frica de nu rămâne singură). S-ar putea să fii tentat să vezi părţile pozitive: “Măcar nu e despre extratereştri!” sau „Măcar nu conţine nuditate frontală totală” sau „Măcar Seth Rogen s-a ţinut departe de ăsta!”. Aceste senzaţii sunt înşelătoare şi dăunează clarităţii judecăţii: eu am văzut trailerul în timp ce scriam recenzia şi am avut tendinţa să urc nota cu cel puţin un punct pentru că părea mult mai amuzant decât ce ţineam eu minte. Acel trailer are absolut toate glumiţele mediocre, singurele care sunt atinse de o urmă de umor.

Aşteptările mele erau joase încă de când am auzit că Heigl interpretează din nou un personaj nedemn de talentul ei, aşa cum mereu se plânge de fiecare dată (prima oara: după „Knocked Up”) de parcă nu i s-ar da scenariile să le citescă înainte de a-şi semna numele pe cecul ăla cu şase zerouri. Ei bine, am văzut “27 Dresses”. Am văzut şi “Knocked Up”. Şi vreo patru sezoane de pseudodrama care e sitcomul “Grey’s Anatomy”. Am văzut că e o actriţă foarte talentată, chiar şi atunci când i se dau replici de trei metri lungime şi un milimetru adâncime, pe deasupra are şi o rară calitate de a se face plăcută indiferent de nivelul de penibil în care se scufundă personajul ei. Acest film e cea mai proastă mişcare a carierei ei (da, am inclus şi „Grey’s” – deşi, ca să fiu corectă, nu am ajuns la partea cu „Izzie are vise umede cu Denny”) şi sper că strânge pe undeva bani sau îi investeşte, pentru că nu are cum să o mai ducă mult cu actoria dacă o ţine tot aşa, e foarte greu să ieşi din tipologia în care tu singur te-ai complăcut. Personajul interpretat de ea, Abby Richter, e un fel de tanti din “Sex and the City”(filmul), doar că fără haine extravagante, fără să aibă parte de sex şi fără prietene (nici măcar rude) cu care să vorbească despre singurul subiect în jurul căruia se învârte lumea: bărbaţii – nevoile lor, aşteptările lor de la femei şi tot ceea ce este necesar pentru a obţine acea relaţie glorioasă care duce la căsătorie, care e tot ce vor femeile şi în acelaşi timp coşmarul oricărui bărbat. Pentru că Dumnezeu ştie că nu s-au făcut destule filme axate pe aşa-zisul „război al sexelor” şi acest film este FOARTE original. Şi deci ea se vede forţată să apeleze la un străin, Mike Chadway, un fel de Dan Diaconescu amestecat cu Bivolaru, prezentator al unui talkshow despre sex, maimuţe şi alte orătănii. Farmecul şi aşa anemic al lui Heigl e tocat mărunt de dialogul nefiresc şi de certurile neamuzante dintre ei care par a dura o eternitate şi din care inmugureşte subit o dragoste total nesusţinută de evenimentele anterioare.

De Gerard Butler nu mai zic nimic, mi-e milă. Alte personaje nu mai sunt. Îmi amintesc vag de o păpuşă Ken care se dezbracă la un moment dat, dar nu prea mi-a păsat de el pentru că era atât de clar introdus în scenariu ca să aibă cuplul principal de ce se împiedica încât ar fi putut foarte bine să poarte o pancardă cu: „obstacol în calea iubirii adevărate”. O cutie cu eticheta asta ar fi făcut asta pe gratis.

Nu vreau să credeţi că nu mi-a plăcut filmul pentru că era misogin. Nici vorbă de aşa ceva: dacă e cineva prezentat prost aici, acela e sexul masculin. Femeile sunt nişte isterice idioate care nu reuşesc să găsească pe nimeni dornic de a face sex cu ele şi din acest motiv uneori ajung să poarte chiloţi vibratori la şedinţele de afaceri. Care pornesc în public. Ha. Ha. Ha. Nimeni, de la filmul mut încoace, nu s-a gândit la aşa ceva. Excepţie făcând Nora Ephron, scenarista care a scris “When Harry Met Sally”. Şi Mark Neveldine şi Brian Taylor, scenariştii thrillerului “Crank”. Şi aproape orice scenarist de sitcomuri sau filme seria B din ultimii 20 de ani. Am fost chiar uşurată că eram femeie în sala respectivă de cinema. Pariez că şi Gerard Butler şi-ar fi tăiat braţul stâng ca să joace orice alt rol în afară de al lui. Singurele care au fost mai umilite decât el au fost gemenele care se luptau în gelatină. Dar pe ele le-am înţeles pentru că asta era şansa lor la celebritate. Dar dacă eşti deja o vedetă, DE CE să-ţi faci aşa ceva? Personajul lui nu era nici măcar abraziv ca cele care i se dau de obicei lui Rogen. Nici măcar dur. Nici măcar rău. Nici măcar distractiv. Era doar o caricatură absurdă a BĂRBATULUI adevărat, aşa cum este el văzut de scenarista cu grave probleme de percepţie: el începe ca un posibil violator în serie cu capsa pusă şi termină ca un adolescent la prima dragoste.

Nu este un film pentru cei care se enervează uşor. Un posibil test pentru a verifica dacă la sfârşit veţi fi tentaţi să strângeţi casierul cinematografului de gât până returnează banii daţi pe bilet este acesta: Ai putea să vezi “Dude, Where’s My Car?” fără să schimbi canalul? Ai râs de minim două ori văzându-l? Râsetele respective au fost cauzate de vreo replică şi nu erau ironice? Dacă răspunsul e da la toate cele trei, atunci puteţi să vedeţi acest film.

Definitely, Maybe (2008)

Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Derek Luke, Abigail Breslin, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Kevin Kline
Regia: Adam Brooks
Scenariul: Adam Brooks

„Definitely, Maybe” este o lungă istorioară spusă de către un tată (Ryan Reynolds) aflat în plin proces de divorţ către fiica lui foarte inteligentă şi drăguţă (Abigail Breslin, pe care am mai văzut-o şi admirat-o în „Little Miss Sunshine”), un "mister de dragoste" care se învârte în jurul a trei femei importante din viaţa lui, dintre care una este chiar mama fetei. El însă schimbă numele, astfel încât Sarah din actele de divorţ poate fi oricare dintre blonda Emily (Elizabeth Banks), roşcata April (Isla Fisher) sau bruneta Summer (Rachel Weisz). Şi totuşi concluzia finală e surprinzător în afara acestei dileme. Şi când zic "surprinzător" vreau să zic "din senin".

Filmul mi s-a părut nenecesar de lung, şi cu toate acestea personajele sunt inacceptabil de subdezvoltate. Personajul principal, un tânăr din Wisconsin cu ambiţii prezidenţiale şi susţinător al lui Clinton, se mută în New York ca intern la campania democrată. Toate acestea sunt stabilite în primele 5 minute şi apoi repetate at nauseam, evident fără a se mai aduce vreo trăsătură personajului. Poate doar auto-compătimirea de care suferă. În ciuda faptului că e bi-dimensional, el găseşte trei femei frumoase care se îndrăgostesc de el. Prima e Emily, prietena lui din facultate. Ea stă şi mai rău: are doar o singură dimensiune - fată simplă din Wiconsin cu o pasiune pentru pulovere. Din cauza personajului prost conturat, atunci când un figurant îşi rosteşte replica, devine clar a) ce se va întâmpla, b) că este hiperimportant în poveste şi c) că nu îi pasă nimănui. Următoarea e Summer, o jurnalistă boemă, şi ştim că trebuie să fie o artistă foarte talentată pentru că are la activ o experienţă lesbiană şi un concubinaj cu mentorul ei sexagenar. Şi nu în ultimul rând, April a Islei Fisher: fata libertină şi cu suflet tânăr care caută cartea pe care tatăl ei i-a dat-o şi pe care a pierdut-o. Aceşti oameni frumoşi cu micile lor probleme banale par a fi singurii locuitori ai Manhattanului pentru că se tot întâlnesc din întâmplare ani la rând. Din fericire, drama lor deloc emoţionantă e ocazional întreruptă de fiica lui Will, singura care e capabilă să exprime şi să trezească empatie.

Ritmul e insuportabil de lent. Suntem trataţi cu scene lungi şi inutile care cred că au fost introduse ca o compensaţie a lipsei de unitate a haosului tematic, iar scenaristul-regizor încearcă din răsputeri să evoce anii ’90 ("Haahhahaha, aveau celulare cărămidă în’92!”, “mai ştiţi scandalul Lewinsky?”, “Bush e prost”) dar singurul lucru pe care îl obţine e un remediu împotriva insomniei pentru care ar trebui să primească un Nobel. Veşti pentru creatorii acestui film: dacă etichetaţi un film "comedie romantică", oamenii se vor aştepta să: a) râdă măcar o dată, b) nu fie tentaţi să verifice ceasul din minut în minut, c) nu vadă însăilări de material respins la festivaluri independente şi d) nu observe că filmul e voit plictisitor pentru că s-ar putea să nu va aprecieze "creativitatea".

Will operează în două moduri: atunci când nu ştie ce vrea şi nu îşi iubeşte partenera o cere în căsătorie, iar atunci când o iubeşte o insultă de pe calul lui alb de fost asistent de campanie sau îi cere să nu-şi facă meseria pentru că îl încurcă pe el. Asta în timp ce suferă "mari" lovituri ale sorţii bine meritate şi pe care în general şi le cauzează singur. Interpretarea de zombi a lui Reynolds nu ajută deloc povestea şi în timpul lungii lui călătorii el qqqqqqdsffffffjaosfsanvasifajfnvnaigssagiaosgosagoasgasgagasgosagiasoi

gagoasogaosgoiasoaviasgaosgiasogosaogaogoasdccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc… Scuze, am adormit. Unde eram? Ah, da, diferitele nivele sfsdfsdgtryuilkjhgfhjkllllllllllllllllllllllllllllllll… Ok, trebuie să sar peste partea asta.

Am fost surprinsă de ratingul de 72% de pe Rotten Tomatoes. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva (în afară de Abigail fără de care aş fi plecat cu mult înainte de sfârşit) din cauză că mă fixasem pe durata inumană şi trecerea dureroasă a secundelor. Dar apoi mi-am amintit că am supravieţuit lui “The Hours” , pe deasupra am văzut toate episoadele din "90210” cel nou fără ca măcar să mă plâng de idioţenia scenariului. Dar primul are substrat şi al doilea nu se pretinde altceva decât o telenovelă fără sens, iar "Definitely, Maybe" nu iese din banal cu toată sforţarea actorilor maxim mediocri şi a scenariului lipsit de substanţă.

Sex and the City (2008)

Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Cattrall, Cynthia Nixon, Kristin Davis, Jennifer Hudson, Candice Bergen, Chris Noth, David Eigenberg, Evan Handler, Jason Lewis, Mario Cantone
Regia: Michael Patrick King
Scenariul: Michael Patrick King

“Sex and the City” e o comedie romantică, adaptarea pentru marile ecrane a seriei omonime produse de HBO, serial bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de Candace Bushnell, şi are ca focus principal vieţile a patru prietene new yorkeze şi legăturile strânse dintre ele. Personajul principal, Carrie Bradshaw, este o scriitoare în vogă şi editorialistă a unei rubrici de succes, dar mai presus de toate ea are ocupaţia de a fi fabuloasă. Are trei prietene egal de fabuloase şi împreună dezbat tot. Ceea ce m-a enervat la acest film, şi în mai mică măsură la serial, este că se vrea un ghid pentru femeile moderne, dar cumva tot idei prăfuite pe o tavă Gucci ne oferă.

Prima temă este, ca în toate filmele în vogă care doresc să promoveze femeia modernă şi de carieră, prietenia între patru reprezentante ale sexului frumos: Carrie, Samantha, Miranda, Charlotte. Nici nu ne săturasem de ele în cele 10 sezoane ale serialului.Acestea se iubesc atât de mult încât merg până şi în luna de miere împreună. Râd, plâng, se iubesc, discută, ţin teorii şi sunt îmbrăcate trendy. Practic, ele sunt tot aceleaşi din serial, doar că acum avem privilegiul să le vedem în mijlocul relaţiilor pe care le începuseră în episodul final. Prietenia lor se bazează pe nişte principii pe care le-am văzut dezvoltate ad nauseam în serial. Ele au discuţii vagi şi în care nimeni nu e de acord cu nimeni, doar de dragul de a prezenta patru puncte de vedere, dar care pot fi uşor sintetizate într-unul singur: I LOVE NEW YORK. Sau ceva de genul.

Prietenia lor e atât de strânsă încât nimeni nu se deranjează să îi spună lui Carrie ce preş este, ştiind probabil că ea va trece instant peste şi tot la Big se va întoarce. Sincer, nici eu nu m-aş fi obosit, iar fetele au avans vreo 5462 episoade de ascultat şi de dat sfaturi în relaţia foarte tumultoasă şi cool în care Carrie cea emancipată a fost călcată în picioare doar atât cât trebuia. Miranda are de luptă cu infidelitatea soţului ei care s-a culcat cu alta pentru că ea nu vroia să facă sex, aşa cum e datoria unei neveste. Desigur. Toate trecem prin asta, trebuie doar să ierţi şi mariajul continuă mai fericit ca niciodată, ba chiar şi pofta de sex revine. Şi neapărat, terapie de cuplu!!!! Ca nu cumva să nu ştii cum, cât şi unde te-a înşelat, ci să mai afli şi cum eşti tu de vină. Charlotte vrea cu disperare un copil, şi nu am să comentez pentru că personajul a trecut prin cel mai umilitor şi inutil moment din film(cu o competiţie acerbă), iar Samantha îşi continuă viaţa de cuplu cu tânărul Smith, dar apare o arătare latină şi paf, zece ani de evoluţie a personajului se şterg şi ne întâlnim din nou cu Samantha sezonului unu. Asta era a doua temă: dragostea. Serios. Există chiar şi un email “I screwed up” care e de amor. Serios!

Dat fiind că au avut 10 ani de repetiţii, actorii parcă se confundă cu personajele, şi în general fac o treabă bună. Au introdus şi un personaj pentru diversificarea rasială, după criticile la adresa distribuţiei strict caucaziene din serial: Jennifer Hudson, care o interpretează pe asistenta lui Carrie şi e singurul personaj care mi-a plăcut. În lipsa unor replici amuzante din scenariu, regizorul a trebuit să improvizeze. Astfel, pe post de scene amuzante, avem o burtă cauzată de mâncatul necontrolat din cauza lipsei sexului (HAHAHAHA!!!!! ), frica de a pierde copilul pentru că ai o viaţă perfectă (HIHIHIHIHIHI!!!!!) şi o scenă conţinând caca (..da, nevermind…) Face o treabă extraordinară, pentru că sala a râs. Bine, tot aceiaşi oameni au plâns la momentul abandonării la altar, adevăratul moment comic al filmului, aşa că nu am încredere în gusturile lor.

Bancul filmului e că între personajele pricipale e dragoste adevărată, în ciuda standardelor şi a regulilor. Standarde şi reguli pe care serialul le-a impus. Dar de care se dezic. Îmi scapă ceva?