The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Couples Retreat (2009)

Cu: Vince Vaughn, Kristen Bell, Jason Bateman, Malin Akerman, Jon Favreau, Kristin Davis
Regia: Peter Billingsley
Scenariul: Jon Favreau

Stiam ca nu o sa-mi placa acest film de la bun început. Un film cu Vince Vaughn si John Favreau nu e genul meu de distractie, pe deasupra nici nu eram de sex masculin (si, evident, cu orientari hetero) ca sa-mi orbeasca Malin Ackerman, Kristen Bell sau Kristin Davis judecata. Am vazut trailerul si mi s-a parut o ocazie foarte buna pentru niste actori de categoria A (fosti, sper eu, dupa mizeria asta) sa se bronzeze natural într-o locatie exotica. Latura masochista a subsemnatei a fost multumita când acest film a fost tot ceea ce speram sa fie.

Actiunea se desfasoara în jurul a patru cupluri: Malin Ackerman si Vince Vaughn, Kristin Bell si Jason Bateman, Kristin Davis si Jon Favreau, Faison Love si o noua amanta post divort care e mai tânara decât durata fostei casnicii. Fiecare dintre aceste cupluri e întruparea unei anumite probleme de cuplu si orice actiune a componentilor e strâns legata de acea dilema si/sau e necesara pentru o gluma fada de o replica. Ei încearca sa îsi rezolve problemele evadând din cotidian într-o vacanta care include, printre scufundari si masaje exotice, terapie de cuplu. Stiu, este foarte original!

Trailerul minte ca o masinarie de marketing bine unsa: prezinta filmul ca o comedie exploziva cu o distributie de nota zece, peisaje incredibile si o actiune centrata pe dragoste. Dar daca ajungi sa cumperi biletul, vei fi întâmpinat de niste fete plictisite care încearca sa-ti vânda niste reziduuri de vata pe bat pufoasa roz denumita generic "dragoste" pe tarâmurile hollywoodiene, încercând sa te convinga ca ceea ce vezi nu sunt niste egoisti plângaciosi cu zero probleme, ci oameni buni care merita sa fie fericiti. Povestile sunt unidimensionale, previzibile si rezolvate repede, si nu exista nicio cantitate suficient de mare de cadre panoramice cu apele cristaline ale marii care sa te faca sa uiti de situatiile total neverosimile pe care încearca acest film sa le dea drept "probleme serioase de cuplu".

Când am citit recenziile, am realizat ca multi oameni au tinut sa precizeze cât de rau le pare ca o distributie atât de talentata a fost târâta în acest festival al cliseelor de prost gust. Nu sunt de acord: oamenii acestia sunt platiti cu milioane de dolari, au oameni care îi sfatuiesc la fiecare pas, care le recomanda roluri, care le revizuiesc contractele. Îsi citesc scenariile, le compara cu cecul, si decid daca îsi leaga numele de acea barca sau nu. Si deci Vaughn îsi merita criticile cu vârf si îndesat, pentru ca a facut tot posibilul sa devina un erou de comedii romantice de dimensiuni Kutcheriene, ba chiar mai rau, pentru ca el a avut ceva ce sotul lui Demi Moore nu o sa aiba niciodata: talent. Jason Bateman si Kristen Bell joaca practic acelasi personaj, doar ca din ratiuni legate strict de desfasurarea actiunii, ea devine o cu totul alta persoana pe la jumatatea filmului pentru ca cei doi sa poata sa îsi "discute si rezolve problemele". Totul este fara cap si coada si, pe alocuri, amuzant în punctele pseudodramatice. Sunt actori simpatici, dar în filmul acesta sunt enervanti de-a dreptul, dar poate e un lucru bun, poate Bell o sa înceteze cu rolurile astea de fetita draguta si o sa îsi asume niste riscuri. Malin Ackerman e subapreciata de sotul ei si ramâne asa si dupa derularea genericului final, chiar daca scenariul sustine contrariul. Si nu în ultimul rând, Faison Love e mai jenant decât propriul nume, dar are noroc ca stafeta se poate cobora si mai jos unde o preiau Jon Favreau (care e si scenarist!) si Kristen Davis.

În timpul vizionarii acestui film îmi plutea prin cap celebra si adevata replica rostita de Roeper vis-a-vis de oribilitatea “What Happens în Vegas”: "Actorii ziceau ca s-au distrat la filmari, ce-ar fi ca ei sa stea sa îsi vada filmul?"

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.

The Skeptic (2009)

Cu: Tim Daly, Tom Arnold, Zoe Saldana, Edward Herrmann, Andrea Roth, Robert Prosky, Bruce Altman, LJ Foley

Regia: Tennyson Bardwell

Scenariul: Tennyson Bardwell

Inspirată de recenziile de săptămâna trecută, am decis să trec peste repulsia mea iniţială şi să mai vizionez nişte filme de groază: am început cu “Orphan” – şi va trebui să îl pun pe Skellington să îmi deconteze factura pentru curentul consumat în nopţile în care a trebuit să dorm cu becul aprins, şi am continuat cu "The Skeptic”, la sfatul monstruleţului care e sora mea cea mică şi aparent drăguţă. Mă îndoiesc că va mai exista o a treia încercare, nu sunt făcută pentru acest gen de filme.

“The Skeptic” spune povestea lui Bryan Becket, interpretat de Tim Daly, care se decide să se mute în casa răposatei lui mătuşi până când soţia lui îl va accepta aşa detaşat emoţional cum l-a cunoscut. Rece, calm şi calculat, el este un perfecţionist care urăşte ataşamentul şi legăturile afective. Singurul lui prieten şi soţia lui sunt ţinuţi la distanţă, orice încercare de şantaj emoţional fiindu-le retezată din start. Asta la început. Pentru că odată instalat în noua casă, el începe să fie martor la nişte evenimente inexplicabile. Un medium cu înfăţişare de supermodel (bine totuşi că nu e savant) îl ajută să descopere cheia acelor fenomene paranormale care pun la îndoială tot ceea ce el susţine. El e, evident, scepticul.

Tim Daly (pe care l-am mai văzut doar în serialul “Private Practice”, unde sincer nu m-a impresionat, fiind imobil, expresiv ca un balot şi având replici mult prea siropoase) mi-a schimbat în bine părerea despre abilităţile sale profesionale, acest film bazându-se pe un personaj principal lipsit de expresivitate şi emoţie. Până la final, a avut câteva scene bune şi am văzut potenţial de mai mult de atât, aşadar cel puţin doi dintre cei 6 cartofi sunt ai lui. Soţia lui e Robin (Andrea Roth), şi niţel cam prea blondă şi preocupată să arate bine pentru gustul meu. Şi nu în ultimul rând, mediumul, interpretat de Zoe Saldana, care începe prin a fi deosebit de enervantă, dar se integrează bine în poveste şi deci devine utilă, dar tot nu indispensabilă.

Cel mai bun actor din film e casa. Mai ştiţi casa mamei lui Norman Bates? Ei bine, aceasta e la fel de îngrozitoare, doar cu un minus notabil la capitolul cinematografie în tonuri de gri. Nu ştiu dacă e un platou sau au folosit o reşedinţă reală, dar dacă există pe undeva prin lumea asta şi cineva o locuieşte, atunci, în ciuda arhitecturii şi a multitudinii de camere, nu există loc pe lumea aceasta faţă de care să vreau să mă aflu mai departe. E genul de casă care urlă "fantome!" chiar şi în mijlocul zilei. Regizorul face o treabă foarte bună concentrându-se pe jocul actorilor, prim-planurile şi cadrele înguste te fac să te întrebi mereu ce se întâmplă în afara cadrului, în fundal sau în raza vizuală a respectivului personaj. Acestea sunt părţile bune.

Cele rele? Scenariul e mediocru către greţos, iar tehnicile de a îngrozi publicul sunt clişee repetitive. Unele momente te fac să strigi: "Gata cu înghesuitul fiecărui obiect de recuzită horror existent pe Terra!", altele doar îţi reamintesc de scene/dialoguri/cadre văzute prin alte filme, ceva mai bune. Te sperie, da, şi deci scopul principal este atins, dar este complet neoriginal şi am senzaţia că nu va impresiona fanii genului (ceea ce eu nu sunt, dar mă bazez pe recenziile dure: 8% pe Rotten Tomatoes), mai ales că ei au şi material de comparaţie. Povestea de bază e bună, dar nu e suficient de consistentă încât să susţină o acţiune de o oră jumătate. Putea fi mai rău, dar putea fi mult, mult mai bine.

"The Skeptic" e un film de groază decent. Nu uimeşte, nu dezamăgeşte, e plictisitor pe alocuri şi înspăimântător în anumite momente, se lasă cam prea mult pe umerii actorilor şi are lacune în departamentul creativitate, dar e potrivit pentru o seară între prieteni.

Orphan (2009)

Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.

Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.

Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.

După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.

Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.

De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.

Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !

The Last House on the Left (2009)

Cu: Tony Goldwyn, Monica Potter, Sara Paxton, Garret Dillahunt, Martha MacIsaac, Riki Lindhome

Regia: Dennis Iliadis
Scenariul: Carl Ellsworth

Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.

Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).

Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.

Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.

Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.

The Ugly Truth (2009)

Cu: Gerard Butler, Katherine Heigl, Cheryl Hines, Bonnie Somerville, Bree Turner, Vicki Lewis

Regia: Robert Luketic

Scenariul: Nicole Eastman

Rating: R for sexual content and language.

Când citeşti un rezumat al filmului “The Ugly Truth” sau vezi un trailer, se poate să rămâi cu senzaţia că nu poate fi atât de rău pe cât pare. Adică totuşi o conţine pe Katherine Heigl, pe lângă puzderia de clişee care au transformat “Knocked Up” într-o senzaţie (bărbat: amuzant, relaxat şi cu frică de a se aşeza la casa lui, femeie: responsabilă, stresată şi cu frica de nu rămâne singură). S-ar putea să fii tentat să vezi părţile pozitive: “Măcar nu e despre extratereştri!” sau „Măcar nu conţine nuditate frontală totală” sau „Măcar Seth Rogen s-a ţinut departe de ăsta!”. Aceste senzaţii sunt înşelătoare şi dăunează clarităţii judecăţii: eu am văzut trailerul în timp ce scriam recenzia şi am avut tendinţa să urc nota cu cel puţin un punct pentru că părea mult mai amuzant decât ce ţineam eu minte. Acel trailer are absolut toate glumiţele mediocre, singurele care sunt atinse de o urmă de umor.

Aşteptările mele erau joase încă de când am auzit că Heigl interpretează din nou un personaj nedemn de talentul ei, aşa cum mereu se plânge de fiecare dată (prima oara: după „Knocked Up”) de parcă nu i s-ar da scenariile să le citescă înainte de a-şi semna numele pe cecul ăla cu şase zerouri. Ei bine, am văzut “27 Dresses”. Am văzut şi “Knocked Up”. Şi vreo patru sezoane de pseudodrama care e sitcomul “Grey’s Anatomy”. Am văzut că e o actriţă foarte talentată, chiar şi atunci când i se dau replici de trei metri lungime şi un milimetru adâncime, pe deasupra are şi o rară calitate de a se face plăcută indiferent de nivelul de penibil în care se scufundă personajul ei. Acest film e cea mai proastă mişcare a carierei ei (da, am inclus şi „Grey’s” – deşi, ca să fiu corectă, nu am ajuns la partea cu „Izzie are vise umede cu Denny”) şi sper că strânge pe undeva bani sau îi investeşte, pentru că nu are cum să o mai ducă mult cu actoria dacă o ţine tot aşa, e foarte greu să ieşi din tipologia în care tu singur te-ai complăcut. Personajul interpretat de ea, Abby Richter, e un fel de tanti din “Sex and the City”(filmul), doar că fără haine extravagante, fără să aibă parte de sex şi fără prietene (nici măcar rude) cu care să vorbească despre singurul subiect în jurul căruia se învârte lumea: bărbaţii – nevoile lor, aşteptările lor de la femei şi tot ceea ce este necesar pentru a obţine acea relaţie glorioasă care duce la căsătorie, care e tot ce vor femeile şi în acelaşi timp coşmarul oricărui bărbat. Pentru că Dumnezeu ştie că nu s-au făcut destule filme axate pe aşa-zisul „război al sexelor” şi acest film este FOARTE original. Şi deci ea se vede forţată să apeleze la un străin, Mike Chadway, un fel de Dan Diaconescu amestecat cu Bivolaru, prezentator al unui talkshow despre sex, maimuţe şi alte orătănii. Farmecul şi aşa anemic al lui Heigl e tocat mărunt de dialogul nefiresc şi de certurile neamuzante dintre ei care par a dura o eternitate şi din care inmugureşte subit o dragoste total nesusţinută de evenimentele anterioare.

De Gerard Butler nu mai zic nimic, mi-e milă. Alte personaje nu mai sunt. Îmi amintesc vag de o păpuşă Ken care se dezbracă la un moment dat, dar nu prea mi-a păsat de el pentru că era atât de clar introdus în scenariu ca să aibă cuplul principal de ce se împiedica încât ar fi putut foarte bine să poarte o pancardă cu: „obstacol în calea iubirii adevărate”. O cutie cu eticheta asta ar fi făcut asta pe gratis.

Nu vreau să credeţi că nu mi-a plăcut filmul pentru că era misogin. Nici vorbă de aşa ceva: dacă e cineva prezentat prost aici, acela e sexul masculin. Femeile sunt nişte isterice idioate care nu reuşesc să găsească pe nimeni dornic de a face sex cu ele şi din acest motiv uneori ajung să poarte chiloţi vibratori la şedinţele de afaceri. Care pornesc în public. Ha. Ha. Ha. Nimeni, de la filmul mut încoace, nu s-a gândit la aşa ceva. Excepţie făcând Nora Ephron, scenarista care a scris “When Harry Met Sally”. Şi Mark Neveldine şi Brian Taylor, scenariştii thrillerului “Crank”. Şi aproape orice scenarist de sitcomuri sau filme seria B din ultimii 20 de ani. Am fost chiar uşurată că eram femeie în sala respectivă de cinema. Pariez că şi Gerard Butler şi-ar fi tăiat braţul stâng ca să joace orice alt rol în afară de al lui. Singurele care au fost mai umilite decât el au fost gemenele care se luptau în gelatină. Dar pe ele le-am înţeles pentru că asta era şansa lor la celebritate. Dar dacă eşti deja o vedetă, DE CE să-ţi faci aşa ceva? Personajul lui nu era nici măcar abraziv ca cele care i se dau de obicei lui Rogen. Nici măcar dur. Nici măcar rău. Nici măcar distractiv. Era doar o caricatură absurdă a BĂRBATULUI adevărat, aşa cum este el văzut de scenarista cu grave probleme de percepţie: el începe ca un posibil violator în serie cu capsa pusă şi termină ca un adolescent la prima dragoste.

Nu este un film pentru cei care se enervează uşor. Un posibil test pentru a verifica dacă la sfârşit veţi fi tentaţi să strângeţi casierul cinematografului de gât până returnează banii daţi pe bilet este acesta: Ai putea să vezi “Dude, Where’s My Car?” fără să schimbi canalul? Ai râs de minim două ori văzându-l? Râsetele respective au fost cauzate de vreo replică şi nu erau ironice? Dacă răspunsul e da la toate cele trei, atunci puteţi să vedeţi acest film.

Duplicity (2009)

Cu : Julia Roberts, Clive Owen, Paul Giamatti, Tom Wilkinson
Regia si Scenariul : Tony Gilroy
Rating : PG-13 for language and some sexual content.

Spionajul este, a fost, şi va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scenarişti. Şi de ce nu ? Posibilităţile sunt infinite. Însă pe măsură ce anii se indreptau vertiginos spre noul mileniu, spionii clasici au început să-şi piardă aura misterioasă. James Bond se prăfuise de mult, în ciuda reboot-ului cu Pierce Brosnan, „Misiune:Imposibilă” urma să aibă parte în 2000 de o continuare cel puţin dubioasă, departe de originile lui Ethan Hunt, filmele după romanele lui Tom Clancy se răriseră şi ele etc., astfel încât genul filmelor de spionaj părea să aibă soarta epicelor istorice. Însă noul mileniu a venit cu câteva surprize. În 2001, „The Bourne Identity” a repornit interesul, iar la televizor, serialul „24” făcea furori, ambele readucând în atenţie tipul de spion/agent perfect antrenat şi relativ invincibil cu un „twist” modern, o sensibilitate întunecată, care a devenit un model urmat chiar şi de seria 007. Partea lui de vină pentru această revenire spectaculoasă îi revine lui Tony Gilroy, scenaristul seriei Bourne (şi mai puţin cunoscut poate pentru „Proof of Life” şi „Dolores Claiborne”). Acum, domnul Gilroy însuşi îşi încearcă mâna ca regizor, cel mai de amploare proiect al său fiind „Michael Clayton” (o grămadă de nominalizări la Oscar) şi cel mai recent „Duplicity”.

Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.

La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.

Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.

The Hangover (2009)

Cu: Bradley Cooper, Ed Helms, Zach Galifianakis, Justin Bartha, Jeffrey Tambor, Rachel Harris, Heather Graham, Rob Riggle
Regia: Todd Phillips
Scenariul: Jon Lucas, Scott Moore, Todd Phillips, Jeremy Garelick

După 15 minute de la începerea filmului încă nu găsisem un personaj demn de o minimă simpatie. În plus, pe fundal se auzea acel hit O-Zone pe care l-a adoptat Rihanna şi a reuşit să-l cânte şi mai fals. Urmat de "Who Let The Dogs Out". Sincer nu credeam că am să rezist până la sfârşit. Dacă ştiam că urechile au să-mi fie torturate de "Candy Shop", varianta slow, probabil că fugeam mâncând pământul.

Şi tocmai când să ies din sală, are loc "marea mahmureală", moment în care mă prinde: personajele principale, patru bărbaţi aflaţi în etape diferite ale vieţii/relaţiilor - Doug, Stu, Phil şi Alan, petrec o noapte atât de nebună în Vegas încât se trezesc dimineaţa cu un dinte şi om în minus (tocmai mirele pentru care se dădea petrecerea burlacilor, Doug) şi un copil şi un tigru în plus. Am fost curioasă să văd ce s-a întâmplat, deşi aveam o vagă bănuială care speram să nu se adeverească. Se pare că urmăritul serialelor dăunează vizionării de filme: după ani de "Lost", mă aşteptam la răsturnări de situaţie gen "nimic nu e real, sunt drogaţi", "e o conspiraţie". De asemenea, acest film a ignorat calea cea evidentă şi a sfârşit prin a mă impresiona plăcut la capitolul imprevizibilitate.

Filmul se străduieşte prea tare cu nişte glume sărace în conţinut şi un umor de situaţie discutabil. Astea sunt punctele forte. Mai conţine nişte scălămbăieli indescifrabile, cameo cam inutil şi nesărat marca Mike Tyson, nişte personaje feminine neremarcabile atunci când nu sunt de-a dreptul dezgustătoare, un mafiot asiatic caricatural şi pe Bradley Cooper plus Heather Graham, două dintre fobiile mele cinematografice. Toată adunătura glorioasă de personaje pseudo comice are un singur efect benefic: mirele iese în evidenţă ca fiind cel mai breaz dintre ei, lucru care nu e greu de realizat când concurezi cu o gaşcă alcătuită dintr-un individ cam retardat care este posibil să aibă interdicţie de a se apropia la mai puţin de 100 metri de şcoli, un profesor care îşi însuşeşte banii elevilor fără jenă şi un dentist căruia nu i se vede părul de papucul gigantic al prietenei sale.

Toţi se străduiesc să afle ce au făcut în noaptea cu pricina, trecând prin cea mai lungă zi a vieţii lor. Există şi momente amuzante, dar sunt cam rare şi cam forţate. De fapt, secvenţa la care am râs cel mai mult a fost cea cu colajul pozelor din noaptea respectivă, şi nici măcar acesta nu a fost un moment original, pentru că l-am mai văzut în "What Happens in Vegas". A da, ambele sunt localizate în Vegas şi fac uz de umor alcoolic, plus sunt jucate de actori la modă care atrag mulţimi în săli. "The Hangover" este totuşi un pas mai evoluat, măcar pentru personajele bine conturate şi lipsa romantismului: stripteuza nu e o fată cu inima de aur captivă într-o lume crudă, ci o realistă - "I am actually an escort, but as a striper I find customers more easily". Şi parcă distribuţia e mai bine aleasă. Dar sincer, nu era nevoie de atâţia scenarişti pentru acest produs final.

Pe scurt: nimic notabil, nimic de revăzut, dar o pierdere decentă a timpului punctată de câteva râsete vă va deconta preţul biletelor. Şi dacă sunteţi mai bine dispuşi decât am fost eu când l-am văzut s-ar putea să vă şi placă.

Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs (2009)

Cu: Ray Romano, John Leguizamo, Denis Leary, Queen Latifah, Simon Pegg

Regia: Carlos Saldanha

Scenariul: Michael Berg, Peter Ackerman, Mike Reiss, Yoni Brenner

Suntem în epoca 3D, mergem cu paşi mari către 6D. Se ia una bucată film plictisitor de serie maxim B, genul de film la care te uiţi doar la televizor şi doar pentru că pe toate celelalte canale e epidemie de teleshopping şi afară plouă cu găleata; se adaugă efecte speciale în valoare de milioane de dolari a căror realizare durează de câteva ori peste durata filmării tuturor scenelor, efecte făcute de acei oameni mult mai talentaţi decât "starurile" principale şi care se găsesc întotdeauna la sfârşitul filmului, pe nişte mici rânduleţe pe care nu stă nimeni să le citescă; adaugi un trailer alcătuit din toate cele 3 maximum 4 scene de efect, astfel încât omul să se simtă tras pe sfoară că a plătit să vadă tot filmul; angajezi nişte oameni frumoşi cvasi celebri şi obţii MARELE BLOCKBUSTER 3D cu o infinitate de semne de exclamare în coadă. Ca şi "Journey to the Centre of the Earth”, nu trebuie să fie bun sau cu actori de Oscar, pentru că toată lumea a venit să se uite prin ochelarii pătraţi.

Apoi ar mai fi filmele bune: cele care sunt piratate intens, cele care aparţin unor nişe precum "Animaţie" sau "Pentru copii", care au un public redus şi care nu îşi permit să îl împartă cu “Transformers: Revenge of the Fallen”. Şi atunci oamenii fac ceea ce se cere: iau câteva scene, de obicei terţiare, adaugă puţină grafică 3D, scriu cuvintele magice în articolele promoţionale şi atrag mulţimile la film. Altfel, de când cu plasmele gigant şi torrentele, oricine poate să vizioneze un film 2D la el acasă, pe gratis.

“Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs” e unul dintre acele filme. Deşi Rotten Tomatoes l-a notat sub 50%, mie mi-a plăcut fiecare secundă şi cred sincer că, dacă nu ar fi existat predecesoarele, criticii ar fi fost mult mai generoşi. Animaţia este incredibil de bine realizată şi impresionează chiar şi pe cei care nu sunt mari fani ai animaţiilor în general. Se vede mâna sigură şi siguranţa unui scenariu etanş şi amuzant. Personajele sunt aceleaşi, pentru a nu dezamăgii fanii, dar toate sunt reînnoite pentru a evita repetitivitatea: Ellie e gravidă (sau gestantă, dacă e să fim corecţi), Manny e un tătic cam prea îngrijorat, în Sid înfloresc instinctele materne, Diego atinge criza vârstei de mijloc, gemenii îşi întâlnesc naşul şi Scrat e atins de Cupidon. Pe deasupra, creatorii ne fac cunoştinţă cu noi personaje: Buck, supravieţuitorul puţin dereglat care e posibil să fie însurat cu un ananas, o familie de T Rex pe cât de adorabilă pe atât de feroce, despărţită de Sid, Rudy, spaima ultimilor dinozauri de pe faţa planetei, până şi aluna lui Scrat devine un personaj: reprezentanta tuturor amantelor părăsite. Am râs tot filmul şi până am ajuns la resuscitarea gură la gură a pterodactilului aveam deja lacrimi. Din acelea de bine, de "Ce bine că am venit să văd acest film!".

Însă n-a prea fost 3D. Să nu mă înţelegeţi greşit, e un exemplu de animaţie perfectă, creată cu un respect impecabil faţă de public, potrivit pentru orice vârstă. Dar puţinele scene 3D par introduse forţat şi ar putea fi scoase fără ca să se observe o prea mare diferenţă. În final, te simţi cam tras pe sfoară. Nu m-am gândit la acest lucru în timpul vizionării pentru că eram prea ocupată cu râsul, dar după ce am ajuns acasă am încercat să îmi amintesc scenele în care să iasă ceva în relief şi am fost surprinsă să descopăr că nu eram în stare să localizez una. Este desenat fără cusur, dar nu e 3D. Pentru mine nu a prea contat, dar când am întrebat printre prieteni cum li s-a părut mezinul francizei, majoritatea masculină a început cu: "Dar nu a fost nimic 3D".

Mergeţi să vedeţi acest film dacă aveţi chef de râs şi sunteţi interesaţi de cum ar suna întruchiparea combinaţiei dintre Ahab şi Indiana Jones cu chip de nevăstuică. Să îl vedeţi ca să aflaţi ce mai face gaşca de prieteni preistorici, sau dacă Scrat îşi va pune aluna în cui pentru o veveriţă zburătoare roşiatică, într-una dintre cele mai amuzante aluzii la viaţa după căsătorie, mult peste orice sitcom de speţa Bundy. Nu cred că veţi regreta, mai ales la ce ofertă slabă avem în faţă vara asta.

The Proposal (2009)

Cu: Sandra Bullock, Ryan Reynolds, Malin Akerman, Craig T. Nelson, Mary Steenburgen, Betty White, Denis O'Hare, Oscar Nunez
Regia: Anne Fletcher
Scenariul: Peter Chiarell

„The Proposal” este filmul care a contrazis toate aşteptările avizate. Se zicea că Julia Roberts, la 42 ani, este prea bătrână pentru a duce un film pe locul întâi din primul weekend de la lansare, şi iată că vine Sandra Bullock, la cei 45 ani ai ei, şi doboară recorduri de încasări, deşi se aştepta ca filmul să aducă sume medii, specifice comediilor romantice scrise la formulă. Criticii nu au fost impresionaţi, dar asta nu a împiedicat valuri de oameni să vină la premieră. Un real succes pentru ea, atât ca expunere (devenise aproape irelevantă) cât şi financiar, şi nimeni nu se poate plânge că s-a vândut: ea joacă în comedii romantice de când s-a lansat, rareori alege roluri dramatice.

În „The Proposal” ea interpretează o şefă de coşmar, rudă apropiată cu Miranda din „The Devil Wears Prada”, care se găseşte în pericol de a fi deportată pentru că a fost prea ocupată cu serviciul ca să mai citească avertismentele trimise de la Imigrări. Ideea salvatoare e să îl şantajeze pe asistentul ei să se însoare cu ea. Bietul asistent e interpretat de Ryan Reynolds, a cărui specialitate sunt comediile de „frăţie” şi care aparent a evoluat. El este bun, frumos şi răbdător, bărbatul ideal. Dacă acceptăm premisa subţire, urmează o serie de aventuri şi mai neverosomile acasă la părinţii lui, pe care cei doi îi mint fără ruşine.

Mă aşteptam să mă înfior la acest film. Am văzut multe comedii de genul acesta la viaţa mea, şi nu pot spune că aveam speranţe prea roz. Cu toate acestea, am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut cei doi actori principali, atât luaţi separat, cât şi împreună. Sandra Bullock e o marcă înregistrată. Are o stăpânire a gesturilor şi o precizie a timpilor lansării replicilor ce ar trebui predată la şcoala de actorie. Poate mai învaţă şi Kate Hudson ceva. Într-o comedie, e în elementul ei şi se vede. Deşi personajul ar fi odios în viaţa de zi cu zi, ea îl face suportabil. Ryan Reynolds îi face faţă cu succes, cele mai bune momente ale filmului fiind cele în care cei doi se contrează neîncetat. E foarte credibil în rolul angajatului stresat şi al bărbatului abuzat. Am râs de câteva ori, în ciuda mea, şi am vrut ca cei doi să se iubească şi să fie fericiţi împreună (să ne prefacem că acest lucru nu era total previzibil), ceea ce nu pot spune despre alte cupluri din comedii romantice (1,2,3), cărora le doream muncă silnică. Un alt mare plus: nici o glumă, aluzie, replică pe seama diferenţei de vârstă (Reynolds are 32 ani), deşi alte comedii nu cred că ar fi ratat ocazia. Fanii Sandrei vor vedea mai mult din ea decât a arătat în orice alt film, iar fanele lui Ryan vor fi încântate de felul în care acesta ascultă muzică.

Trebuie să fie şi părţi rele, nu? Ei bine, restul personajelor sunt în plus, introduse în încercarea zadarnică de a mai acorda o dimensiune poveştii. Betty White are o apariţie penibilă, într-una dintre cele mai inutile scene din film. Compensează mimând un atac de cord. Timpul acordat dezvoltării poveştii de dragoste, minciună, fraudă este foarte scurt, şi nu prea înţelegi cum doi oameni care lucrează împreună de 3 ani se pot îndrăgosti în 72 de ore atât de profund. În mâinile unor actori mai puţin simpatici şi charismatici (atenţie, nu neapărat mai puţin talentaţi, pentru că nu doar talentul îi face pe cei doi o forţă), scenariul ar fi fost bun de aruncat în groapa de unde se tot zbate să iasă Matthew McConaughey. Şi au loc nişte scene de striptease pe care nu le mai povestesc de jenă, dar şi din cauză că mi-ar lua foc retina să mi le reamintesc. Şi nu în ultimul rând, nici un moment nu se îndepărtează de la succesiunea de paşi arhitestată. Totul, de la început până la sfârşit, merge pe clişee clasice şi riscuri minime, denunţând o bună cunoaştere a publicului ţintă şi o lipsă de disponibilitate de a câştiga fani din altă categorie, de frică să nu îndepărteze pe cei existenţi. Se observă clar un calcul rece al tuturor căilor de a obţine cât mai mulţi bani, şi aplicarea lui cu stricteţe.

Nota 6 pentru o după amiază plăcută, în care am râs şi m-am simţit bine, alături de doi actori buni, o poveste uşurică, de vară, şi o sumedenie de întâmplări pe care nu m-am deranjat să le înţeleg sau să le judec la rece, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi dacă aveţi de gând să vizionaţi acest film.

He's Just Not That Into You (2009)

Cu: Ben Affleck, Jennifer Aniston, Drew Barrymore, Jennifer Connelly, Kevin Connolly, Bradley Cooper, Ginnifer Goodwin, Scarlett Johansson, Justin Long, Kris Kristofferson
Regia: Ken Kwapis
Scenariul: Abby Kohn, Marc Silverstein

Avertisment! Conţine spoilere!

În weekendul acesta am avut neşansa de a viziona „He's Just Not That into You”. Filmul nu mi s-ar fi părut extraordinar de prost dacă nu ar fi avut o constelaţie de actori dintre care câţiva au Oscarul pe raft. Dacă era vreo prostiuţă fără pretenţii ca „How to Lose a Guy in Ten Days” , unde bruma de chimie dintre personajele-clişeu (Kate Hudson şi Matthew McConaughey) a fost stoarsă la maxim şi scoasă la produs; „Fool’s Gold”, altă producţie jenantă cu figurine de carton (tot cei doi, doar că acum cu un scenariu demn de ciornele Disney) sau „Made of Honor”, bazat pe şarmul televizat inexistent al lui dr. Derek Shepard (cum îl cheamă pe actor?!) şi în care fraze promoţionale de cărţi de self-help erau servite pe post de filosofii de viaţă; nu aş fi fost atât de enervată de importanţa pe care şi-o dă această poveste care pare a combina toate momentele acelea în care prietena ta ţi se tot plânge cât de imbecil e prietenul ei şi cum o răneşte zilnic, dar ea nu face niciodată nimic concret pentru a scăpa de el, şi ajungi la concluzia dureroasă că se merită reciproc şi nu mai vrei să auzi smiorcăiala pentru că ştii că eşti doar receptorul tuturor reproşurilor adresate de fapt lui. Mai rău, e ca şi cum aceeaşi prietenă ţi-ar ţine predici despre bărbaţi.

Asta este acest film: este o continuă văicăreală feminină, în ciuda etichetării de comedie romantică. Gigi (Ginnifer Goodwin) este o fată fără noroc în dragoste. Spun noroc pentru că nimic altceva nu ar ţine un bărbat normal lângă ea: este stresantă şi se agaţă ca o iederă de nişte semnale pe care doar în generală le mai poţi interpreta ca dovezi de simpatie. Pe scurt, refuză să priceapă că un tip n-o place. Drept urmare, refuză să rezolve acele probleme psihice care o fac total neatrăgătoare. În goana ei după p.. ahem, bărbaţi, ahem, anyone, ahem, THE ONE, întâlneşte un manager de bar care îi explică (aşa, ca pentru şcoala ajutătoare) că dacă un bărbat o vrea, se vede. Justin Long reuşeşte să nu devină odios în rolul acesta şi asta este o mărturie a unui talent pe care nu ştiam că-l are. Până la urmă, cei doi, din senin, decid că se iubesc şi în mod total previzibil, ea devine „excepţia lui”. Bravo, tu!!!! Ai reuşit ceea ce noi restul doar visăm.

Să coborâm o treaptă mai jos. Aici avem un câştigător al Academiei şi unul dintre actorii mei preferaţi: Ben Affleck. El formează un cuplu cu Jennifer Aniston, deţinătoare de Emmy, care de ceva vreme acceptă, din motive care îmi scapă, roluri care o parodiază direct. Amândoi sunt frumoşi, au un apartament scos din revistele de decoraţiuni interioare, se iubesc şi sunt fericiţi. Dar unde e drama? Iat-o: ea decide că vrea măritiş sau despărţire pentru că la locul de muncă a auzit de la Gigi (un guru al relaţiilor de durată şi expertă în bărbaţi) că dacă un bărbat nu te ia de nevastă în timp util (poate trebuia să ne spună şi nouă cam de cât timp vorbim: o zi, o lună, 3 luni maximum?), nu te mai ia deloc. Astfel ea ajunge singură la nunta surorii ei şi în continuare avem scene din „Bridget Jones Diary”, cu toate că acolo măcar empatizai cu personajul pentru că te mai regăseai pe alocuri în el, aici ţi-e greu să simţi ceva pentru Jennifer (în ciuda faptului că joacă foarte bine un rol scris submediocru) , care arată mai bine la 40 ani decât 90% din populaţia globului la 20, mai ales că a fost decizia ei să rupă relaţia, şi nu prea crezi că va rămâne singură şi tristă toată viaţa. Cei doi se impacă. Ştiu, şi eu am fost şocată.

Mai e loc să coborâm? Aparent da. Ben (Bradley Cooper) e căsătorit cu Janine (Jennifer Connelly, ce dracu’ faci aici? Cine e agentul tău? Încă mai e agentul tău? Sper că ai fost foarte bine plătită să scuipi pe Oscarul tău! Măcar Ben Affleck are scuza de a fi otrava box office-ului şi apare foarte puţin în film, dar tu?!) şi se îndrăgosteşte de Anna (Scarlett Johansson) , instructor de yoga. În ciuda disperării mele de mai sus, Connelly joacă foarte bine şi personajul ei e cel mai bine conturat datorită ei. Adică vedem şi noi ceva care seamănă a emoţie umană comună nevestelor care simt trădarea: frică, anxietate şi nesiguranţă, toate mascate de negare. Soţul ei e o poză cu nişte muşchi, am şi uitat de el. Ah, da: joacă în singura scenă de sex din film, alături de Scarlett în furou roşu, scenă care e foarte sexi până apare nevasta care continuă ce a început amanta, după ce aceasta s-a ascuns în clasicul dulap de unde are privilegiul să asculte tot. Aici, orice om cu o minimă decenţă vede trei alternative posibile: Anna - ieşi urgent din dulap şi extrage-te din relaţia cu sosia lui Popeye, Ben – opreşte-ţi nevasta sub absolut orice pretext (mimează un atac de cord, un acces de tuse, o nevoie fiziologică!!), şi Janine – cască ochii şi observă că soţul nu prea vrea să facă sex, totuşi omul e la birou şi poate are treabă! Singura parte bună e că toate aceste personaje rămân singure la final.

În film mai joacă Drew Barrymore, oarecum interesantă şi ironică în rolul unei dependente de relaţii internautice/telefonice, dar aproape invizibilă, şi Kevin Connolly, care interpretează un agent imobiliar îndrăgostit de Anna, şi a cărui strategie de marketing este să se prefacă homosexual. Aş comenta, dar am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă. Ah, şi obligatoriu: amicii gay care consolează.

Am criticat actorii deşi ei sunt cea mai bună parte a acestui film, alături de micile interviuri la întâmplare care deschid fiecare capitol şi care au conţinut cele două glume la care am surâs. Scenariul, bazat pe o carte bazată pe o (una singura!) replică din „Sex and the City” (serialul), e inuman. Mă simt insultată de cele 2(!!!) ore de platitudini şi comportament pueril prezentate ca experienţă necesară de viaţă, cu seriozitatea unor candidaţi la premiul Nobel. Dacă cineva a aflat un lucru nou despre relaţii din filmul acesta şi are peste 16 ani, îl rog să mă contacteze, poate am ratat toată ideea. Dacă singurul scop al regiei este să transforme nişte oameni frumoşi în nişte oameni foarte frumoşi, felicitări! Dacă cei de la editare au considerat că tot acest material este vital, nu vreau să îmi imaginez ce au tăiat.

Acest film este la egalitate calitativă cu „Sex and the City”, varianta de cinema, şi nu l-aş revedea nici dacă viaţa unor mici căţeluşi huskey ar depinde de asta.