The Hours (2002)

Cu: Nicole Kidman, Meryl Streep, Julianne Moore, Toni Collette, Claire Danes, Ed Harris, Allison Janney, John C. Reilly, Eileen Atkins, Stephen Dillane
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: David Hare

În timp ce citeam “Miss Dalloway” a Virginiei Woolf, mi-am amintit de “The Hours”, filmul extraordinar regizat de Stephen Daldrz pe un scenariu de David Hare care combina frânturi din vieţile a trei femei diferite, din perioade diferite, dar cu asemănări tragice: Virginia Woolf interpretată de Nicole Kidman, o scriitoare în pragul nebuniei şi cu episoade de luciditate din ce în ce mai rare; Laura, o gospodină a anilor '50, cu o viaţă în aparenţă perfectă, interpretată de Julianne Moore şi o Miss Dalloway contemporană, Clarissa, interpretată de Meryl Streep.

Elementul principal comun al celor trei este însă talentul actoricesc. Nasul fals pe care a trebui să îl poarte Nicole Kidman, care până atunci jucase doar în filme care o avantajau fizic şi îi menţineau imaginea de fată frumoasă, a generat mare vâlvă la momentul respectiv, aproape mai mare ca ştirea că Nicole o va interpreta pe Virginia Wolf în adaptarea pentru marele ecran a romanului câştigător în 1998 al premiului Pulitzer, scris de Michael Cunningham. Mulţi, inclusiv subsemnata, au crezut că nu e potrivită. Nu mi s-a părut niciodată o actriţă de carton, dar nici nu aş fi nominalizat-o ca o actriţă excelentă: mi se părea plictisitoare şi fără elan, o boală pe care ea şi Gwineth Paltrow au transformat-o într-o carieră. Aici însă e minunată, spre surprinderea mea, reuşind să răzbată din spatele protezei care o făcea de nerecunoscut. Julianne Moore interpretează o mamă care se luptă cu depresia şi nefericirea unei vieţi pe care nu şi-a dorit-o dar pe care parcă s-a trezit că o trăieşte şi încearcă în zadar să se adune. Scenele dintre ea şi fiul ei (Jack Rovello) sunt perfect jucate şi regizate. Şi nu în ultimul rând, Meryl Streep, o forţă la capitolul dramă (ca de altfel, la orice are legătură cu actoria), este o new yorkeză modernă pusă în faţa unei realităţi cumplite: fostul ei iubit e pe moarte, bolnav de SIDA. Ea face ca portretizarea forţei, durerii şi tristeţii să pară atât de facilă încât le dă o senzaţie eronată tinerelor "speranţe" ale Hollywoodului, care nu au imaginaţia necesară ca să detecteze munca şi incredibilul talent depus (recent, Jessica Biel s-a comparat cu Streep and Blanchett şi a fost citată spunând că diferenţa principală dintre ea şi cele două mari actriţe e frumuseţea ei spectaculoasă care pare să stea în calea obţinerii unui rol bun. Cum să nu.)

"Orele" trec încet, parcă la viteză redusă, şi datorită schimbării de planuri temporale şi de poveşti în desfăşurare, spectatorul e captiv într-o pânză alcătuită din emoţii dintr-un spectru larg care variază de la furie, depresie şi frică la pace, fericire şi curaj. Acest film ne reaminteşte că deşi durerea şi singurătatea pot părea de nesuportat, de fapt propria noastră incapacitate de a comunica (sau de a schimba acele aspecte ale vieţii noastre care ne dor) este cea care ne consumă resursele sufleteşti. Şi ca şi "Volver", alt film de suflet de-al meu, este despre femei puternice şi în acelaşi timp fragile, femei care pot încălca legea şi înfrunta dezaprobarea generală, prizoniere a unor timpuri în care nu se pot adapta, fie pentru că le-o iau înainte, fie că rămân în urmă, dar care nu pot suporta gândul singurătăţii sau al alienării de cei dragi. Femei care au curajul să mute munţii din loc pentru alţii, dar care nu găsesc cuvintele să exprime durerea dinăuntrul sufletului lor şi o lasă să putrezească până nu mai rămâne nimic. Femei care oferă totul şi nu aşteaptă nimic.

Era clar din preţiozitatea scenariului şi din tematica abordată că acest film ţintea la Oscar. A fost la fel de evident că “Bridget Jones”–izarea lui Nicole Kidman avea acelaşi scop. Dar asta nu schimbă calitatea acestei producţii şi nici nu minimizează munca distribuţiei aleasă pe sprânceană. “The Hours” e unul dintre puţinele filme recente bune.