Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.
Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.
Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.
Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.
Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.
Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.
Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.
Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.