Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.

The Last House on the Left (2009)

Cu: Tony Goldwyn, Monica Potter, Sara Paxton, Garret Dillahunt, Martha MacIsaac, Riki Lindhome

Regia: Dennis Iliadis
Scenariul: Carl Ellsworth

Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.

Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).

Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.

Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.

Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.