Black Christmas (1974)

Cu: Olivia Hussey, Margot Kidder, Andrea Martin
Regia: Bob Clark
Scenariul: Roy Moore
Rating : R

Genul Slasher este probabil unul dintre cele mai populare în lume de peste 30 de ani. Primul film din acest gen poate fi considerat “Psycho” al lui Hichcock, deşi unii ar arăta şi spre “Thirteen Women” (1932). Acela a fost precedentul care a creat moda filmelor care au ca element central activitatea criminală a unui ucigaş psihopat. De-a lungul timpului genul a suferit modificări şi transformări, ajungând chiar şi în sfera SF-ului, fiind stors şi de ultimul strop de originalitate. Freddie Kruger, Jason Vorhees, Michael Myers, Hannibal Lecter, Leatherface, Chucky, Jigsaw sunt câteva dintre numele cele mai cunoscute din panteonul groazei. Primele filme care au stabilit “regulile” genului, în 1974, au fost “The Texas Chainsaw Massacre” şi “Black Christmas”, însă abia succesul de box-office din 1978 al lui “Halloween” a pornit cu adevărat nebunia.

“Black Christmas” are o poveste slasher standard. O casă a unei frăţii de fete din Canada este terorizată de un psihopat de la care fetele primesc telefoane obscene. Ascuns în podul casei, acesta trece repede de la apeluri telefonice, la execuţii brutale, eliminându-le pe fete una câte una, totul petrecându-se în preajma Craciunului.

Distribuţia este în mare parte formată din necunoscuţi, mai puţin Olivia Hussey (Maria din “Iisus din Nazaret” al lui Zeffireli) şi Margot Kidder (Lois Lane din “Superman”-ul vechi). Adevărata vedetă a filmului este însă, conform genului, ucigaşul nevăzut. Crime sunt destule, dar loviturile cauzatoare de deces au loc în afara cadrului, sau suferă puternice stilizări vizuale. Violenţa este astfel redusă la nivel de sugestie, însă rămâne eficientă.

Momentele de suspans sunt interesante şi funcţionează, chiar dacă în principiu filmul este depăşit ca tehnică şi acţiune din perspectiva spectatorului modern. Menţionez în special o scenă în care poliţia incearcă să depisteze o serie de apeluri telefonice. Şi nu e vorba de aparatură hi-tech ca în ziua de azi, cu nişte tipi în jurul telefonului, cu calculatoare care să le indice sursa apelului. În nici un caz, doar sunt anii ’70. La fiecare apel, un ofiter de poliţie aflat la centrala telefonică, trebuie să alerge printr-o sală plină de aparatură mecanică de telefonie până găseşte exact aparatul care face legătura. Şi evident, vorbim de o sală imensă, iar dacă nu aleargă destul de repede, nu găseşte aparatul corespunzător adresei de unde a pornit apelul. Comparativ cu cât de uşor este în ziua de azi să depistezi un telefon, scena e hilară, însă, din punct de vedere al construcţiei suspansului, funcţionează (dacă reusesti să-ţi revii din şocul prăpastiei tehnologice).

Se poate spune usor că “nu este în nici un caz cel mai bun film făcut vreodată”, însă filmele slasher intră într-o categorie aparte care nu permite astfel de aprecieri. Într-un fel, ele fac apel la acea latură întunecată a noastră care ne face să simţim plăcerea unui astfel de spectacol sinistru, latură care vrea să traiască senzaţiile intense ale terorii. Nivelul lor calitativ este extrem de subiectiv în funcţie de preferinţele fiecăruia. În nici un caz nu e un gen dedicat criticilor de film. Singurul motiv pentru care merită o notă mare este originalitatea abordării în contextul vremurilor respective.

Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.

The Breakfast Club (1985)

Cu: Paul Gleason, Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, John Kapelos, Judd Nelson, Ally Sheedy, Ron Dean
Scenariul şi regia: John Hughes

John Hughes a murit în august anul acesta, dar rămîn în urma lui unele dintre cele mai de succes pelicule ale anilor 80 şi 90, pe care semnează ca scenarist, regizor sau producător: “National Lampoon’s Vacation”, ”Ferris Bueller’s Day Off”, “Weird Science”, “ The Breakfast Club”, “Some Kind of Wonderful”, “Sixteen Candles”, “Pretty in Pink”, “Planes”, “Trains and Automobiles”, “Uncle Buck”, “Home Alone” şi continuarea “Home Alone 2: Lost in New York”. Capacitatea sa de a se adresa adolescenţilor fără a le vorbi de sus, fără a le minimiza durerile şi mai ales fără a face greşeala de căpătâi a filmelor de gen - mutatul focusului pe generaţia trecută în loc de cea curentă au facut ca filmele sale să fie foarte bine primite. Câteva dintre ele au dat tonul a nenumărate seriale şi filme care menţionează măcar în treacăt emblematicul “The Breakfast Club”, de multe ori imitând scene întregi în speranţa că farmecul originalului va ridica nivelul copiei.

E uimitor câte se pot face într-un cadru restrâns şi cu o idee simplă: cinci adolescenţi foarte diferiţi de statuturi contrastante sunt obligaţi să îşi petreacă sâmbăta împreună în biblioteca şcolii, fiind pedepsiţi. Andrew (Emilio Estevez) e un sportiv popular cu posibilitatea de a face o carieră în wrestling, dar ambiţiile de genul acela sunt mai degrabă ale tatălui său decât ale lui. Presiunea constantă îl aduce în punctul în care îşi doreşte o accidentare permanentă şi îl face să îi terorizeze pe cei mai slabi ca el, fapte care îi cauzează un dezgust faţă de sine care adaugă şi mai multă presiun ... toate formând un cerc fără scăpare. Claire Standish (Molly Ringwald) e regina balului, premiul pe care se luptă două jumătăţi ale unei căsnicii ratate. Ea e răsfăţată şi răsplătită material, dar nu i se oferă nicio urmă de afecţiune reală. John Bender (Judd Nelson) e infractorul grupului şi singurul provenind din clasa muncitoare. Abuzul suferit acasă îl transformă într-un individ care se străduieşte din răsputeri să enerveze pe toată lumea. El este cel care pune întrebările dificile care stabilesc premisa. Brian Johnson (Anthony Michael Hall) este deşteptul grupului, un tocilar care nu poate să accepte o notă mică şi care, după o notă proastă la atelier face un gest necugetat. Şi în final, nebuna: Allison Reynolds (Ally Sheedy), o cleptomană şi o mincinoasă compulsivă care e ignorată sistematic în familie şi care trebuie să recurgă la gesturi dramatice pentru a se apropia de oameni. Ei vorbesc ca nişte adolescenţi ai vremiurilor lor şi încă replicile lor sună veridice (sau sunt eu foarte bătrână). Fiecare încearcă să iasă în evidenţă, să încalce norme, să fie unici. Dar mai presus de toate vor cu disperare să fie iubiţi pentru ceea ce sunt cu adevărat.

Acest film a pus bazele stereotipurilor vieţii de liceu: majoretele sunt frumoase şi populare, tocilarii sunt hărţuiţi zilnic şi ciudaţii sunt arătaţi cu degetul. Sincer, nu îmi amintesc ca viaţa de liceu să fi fost aşa stresantă în era cretacică. Evident că exista dorinţa de a nu fi la baza piramidei sociale, dar, în afară de asta, era frumoasă. Sau aşa ar trebui să fie pentru toţi. Scenariul nu are nevoie să surprindă: tâlcul poveştii e că măştile generice ascund probleme de familie banale, dar nu nedureroase. Nimic nu e dus la extrem pentru că un asemenea truc ieftin ar îndepărta exact publicul ţintă, cei care ar trebui să îşi poată alege câte un personaj şi să zică: "Fix aşa eram eu în clasa a 10a!". John Hughes preferă autenticitatea în locul exagerărilor de orice fel.

Se pare că tot autenticitatea e şi unul dintre punctele tari ale distribuţiei. Se completează foarte bine şi fiecare îşi intră în rol fără niciun efort aparent, întorcându-se în adolescenţă in mod natural. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care le-aş aduce pentru a susţine distribuţia de tip “Beverly Hills 90210” (vă amintiţi adolescentul de 16 ani cu început de chelie Dylan McKay? dar pe Andrea, editoarea ziarului liceului ajunsă la menopauză?): faptul că o experienţă mai mare duce la o interpretare mai reuşită, evitându-se astfel stridenţa sau lipsa de orice talent (Shanae Grimes şi jocul ei de epileptică pe steroizi e jenant de privit şi imposibil de ignorat, din păcate timpul în cazul ei nu cred că mai poate repara ceva).

Scenariul lui John Hughes conţine o replica: "atunci când te maturizezi îţi moare sufletul". El a vrut să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla cu personajele lui, astfel încât a refuzat toate ofertele de a realiza o continuare, deşi ştia ce se va întâmpla cu fiecare. Nimeni nu va vedea pe ecrane altceva decât cele 90 de minute din vieţile lor. Şi poate e mai bine aşa, poate din acest motiv lumea încă nu s-a săturat încă de unul dintre cele mai menţionate filme din toate timpurile, un adevărat clasic al filmelor cu adolescenţi.

Duplicity (2009)

Cu : Julia Roberts, Clive Owen, Paul Giamatti, Tom Wilkinson
Regia si Scenariul : Tony Gilroy
Rating : PG-13 for language and some sexual content.

Spionajul este, a fost, şi va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scenarişti. Şi de ce nu ? Posibilităţile sunt infinite. Însă pe măsură ce anii se indreptau vertiginos spre noul mileniu, spionii clasici au început să-şi piardă aura misterioasă. James Bond se prăfuise de mult, în ciuda reboot-ului cu Pierce Brosnan, „Misiune:Imposibilă” urma să aibă parte în 2000 de o continuare cel puţin dubioasă, departe de originile lui Ethan Hunt, filmele după romanele lui Tom Clancy se răriseră şi ele etc., astfel încât genul filmelor de spionaj părea să aibă soarta epicelor istorice. Însă noul mileniu a venit cu câteva surprize. În 2001, „The Bourne Identity” a repornit interesul, iar la televizor, serialul „24” făcea furori, ambele readucând în atenţie tipul de spion/agent perfect antrenat şi relativ invincibil cu un „twist” modern, o sensibilitate întunecată, care a devenit un model urmat chiar şi de seria 007. Partea lui de vină pentru această revenire spectaculoasă îi revine lui Tony Gilroy, scenaristul seriei Bourne (şi mai puţin cunoscut poate pentru „Proof of Life” şi „Dolores Claiborne”). Acum, domnul Gilroy însuşi îşi încearcă mâna ca regizor, cel mai de amploare proiect al său fiind „Michael Clayton” (o grămadă de nominalizări la Oscar) şi cel mai recent „Duplicity”.

Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.

La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.

Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.

Animal House (1978)

Cu : John Belushi, Tim Matheson, Tom Hulce, Donald Sutherland
Regia: John Landis
Scenariul : Harold Ramis, Douglas Kenney
Rating : R for sexuality/nudity, strong language, and some drug content.

„Animal House” este în felul său o legendă. Este primul din seria „National Lampoon” şi cel mai bun dealtfel. A reprezentat intrarea în scenă a echipei Harold Ramis-Ivan Reitman, care vor mai scrie şi regiza numeroase comedii, dintre care mai cunoscute sunt „Caddyshack, „Groundhog Day”, „Ghosbusters”, „Kindergarten Cop”. Eu zic că pe vremuri se făceau filme mai bune. Până şi filmele proaste (unele dintre ele cel puţin) sunt mai bune decât ciorbele reîncălzite de acum. „Animal House” a popularizat genul comediei cu tineri care nu vor de la viaţă decat sex, băutură, droguri, şi petreceri care să le combine pe toate trei.

Filmul lui John Landis ne introduce în lumea fraţiilor colegiului Faber. Avem pe de-o parte frăţia cea bună, Alpha Phi Omega, condusă de decanul Vernor Wormer (John Vernon), şi de cealaltă parte, frăţia Delta, oaia neagră a campusului, ale căror întruniri au loc într-o casă dărăpănată, cuibuşor de nebunii, în care petreceri zgomotoase se dezlănţuie spre oroarea decanului. Şi dacă asta ar fi tot, dar membrii casei Delta sunt pui de anarhişti, puşi pe lupta împotriva sistemului tiranic care conduce şcoala. Decanul Wormer îşi pune în gând să desfiinţeze frăţia şi să scape de elementele perturbatoare, în timp ce petrecăreţii îşi continuă rutina de zi cu zi îmbibată în alcool şi vise erotice, fără a bănui pericolul care-i pândeşte.

Primul lucru pe care l-am remarcat este cat de bine funcţionează încă rutina comică, deşi filmul e vechi de 30 de ani. De departe cel mai talentat membru al distribuţiei este John Belushi în rolul lui Bluto, o brută de om care înghite alcoolul ca pe apă şi este în sine o forţă distructivă a naturii. Fiecare scenă în care apare este o reală plăcere. Şi ceilalţi se descurcă bine, deşi dintre tineri, nu există actori pe care să-i mai fi văzut şi prin alte filme. O notă de culoare este dată şi de apariţia unor feţe uşor de recunsocut, cum ar fi Donald Sutherland în rolul unui profesor de literatură drogat, pe aceeaşi lungime de undă cu petrecăreţii, şi mereu gata să se „împrietenească” cu vreo studentă. Apare chiar şi Kevin Bacon, care pe vremea aceea era un puştan necunoscut. În plus, aici nu există rol principal. Filmul este structurat ca o înlănţuire de scenete cu un „punchline” la sfarşit, legate în ansamblu de firul narativ principal, scenete care redau năzbâtiile frăţiei Delta. Chiar se poate spune că nu este o experienţă constantă, unele scene funcţionează, altele nu. Genul acesta de comedie însă se bazează pe ideea ca, în mare, numarul de scene reuşite să fie mai mare decat cele nereuşite. Un raport Hit and Miss, cum ar spune americanii. Unele te vor face să râzi in hohote, altele vor trece doar cu un zâmbet în colţul gurii. În mare, este ca o colecţie de scurtmetraje nostime. Dar, trebuie să recunosc că scenele reusite au ieşit în avantaj.. După părerea mea, cea mai tare se desfăşoară în biroul directorului, având ca element central un cal mort. Trebuie să vezi ca să crezi.

„Animal House” este o comedie mai proaspătă ca niciodată. La fel de ciudată şi depravată ca orice altă comedie despre sex si adolescenţi din ziua de azi, dar cu un simţ al umorului mai ascuţit şi cu o distribuţie talentată. S-ar putea spune că acest film este un fel de „ground zero” al creaţiilor moderne de genul „American Pie”, însă chiar şi acum, după trei decenii, este mult superior.

Love Actually (2003)

Cu: Hugh Grant, Liam Neeson, Colin Firth, Keira Knightley, Laura Linney, Emma Thompson, Alan Rickman, Bill Nighy, Rowan Atkinson, Martine McCutcheon, Shannon Elizabeth
Regia:Richard Curtis
Scenariul: Richard Curtis

După două ore din viaţă petrecute cu “He’s Just Not That Into You” pe care nu le mai recuperez niciodată, am zis să văd de unde şi-au tras creatorii inspiraţia şi am decis să vizionez “Love Actually”. Apărut pe marile ecrane în 2003, filmul este prima încercare regizorală a lui Richard Curtis, până atunci doar scenarist, dar care avea la activ producţii majore precum “Four Weddings And a Funeral”, “Nothing Hill” sau “Bridget Jones Diary”. Toate au în comun umorul britanic crud, poveştile de dragoste neobişnuite în banalitatea lor, abundenţa clişeelor autoironice şi pe Hugh Grant.

Da, filmul este diabetic de am fost în pericol să mi se strepezească dinţii. Regizorul/scenaristul (tot Curtis) nu a făcut niciun efort să mascheze sau să tempereze zaharina cu care a garnisit acest mare tort roz. Avem toate situaţiile standard romantice posibile, de la fuga prin aeroport la nunta cu „All You Need Is Love”, de la comunicarea între doi oameni care vorbesc limbi diferite la declararea mută a iubirii, de la dragoste timidă la cereri în căsătorie în faţa a 50 de străini. Avem până şi un montaj cu scene de la aeroportul Heathrow, cu oameni care se bucură să se revadă! Se face chiar şi o mică referire (dedicaţie) la evenimentele din 11 septembrie! Toate melodiile dulcege vechi („Love Is All Arround”, „All You Need is Love”) şi noi („Too Lost in You”) se află pe coloana sonoră a acestui film. E Crăciun, sărbătoarea bucuriei!

Dar aici vine mâna magică a lui Curtis: toate poveştile au o doză de amar şi una de surpriză. Dragostea timidă se înfiripă între două dubluri de actori de filme porno (Martin Freeman şi Joanna Page). Şi e înduioşătoare! Un tată (Liam Neeson, foarte bun), proaspăt văduv, îşi ajută fiul (Thomas Sangster, perfect) să-şi cucerească dragostea vieţii lui (sau, aşa cum zicem noi, cei peste 11 ani: să îi spună celei mai populare fete din şcoală că o place). Un bărbat (Andrew Lincoln) se comportă absurd de rece cu proaspăta nevastă a prietenului său cel mai bun (Keira Knightley) pentru ca apoi să o filmeze exclusiv la nuntă. Cel mai improbabil prim ministru din lume, după Boc, dezvoltă o pasiune pe o stagiară (Martine McCutcheon) din prima clipă în care pune ochii pe ea. Hugh Grant se joacă din nou pe sine, dar cu atât de mult şarm încât am zâmbit fără voia mea de fiecare dată când apărea pe ecran. Şi nu sunt fană! O nevastă (Emma Thompson, extraordinară pe muzica lui Joni Mitchell) vede cum soţul ei (Alan Rickman) tinde către secretara tânără şi disponibilă. Un scriitor (Colin Firth) îşi află perechea în Marsilia, în persoana unei menajere portugheze (Lúcia Moniz). O fostă vedetă rock (Bill Nighy, care fură focusul principal în scurtul timp în care apare pe ecran) se luptă cu Blue pentru locul 1 în topuri, şi nu se promovează deloc ortodox, spre deliciul publicului. O femeie (Laura Linney) îşi refuză dreptul la iubire pentru a-şi purta mai departe povara. Apare şi un vânzător încurcăreţ (Rowan Atkinson). Distribuţia e fantastică şi toată lumea pare a se distra de minune.

Am să mă prefac că nu au existat scene cu un anumit individ care pleacă în America şi sfârşeşte prin a face sex cu Ivana Milicevic, January Jones şi Elisha Cuthbert datorită accentului, pentru ca apoi să se întoarcă acasă cu Shannon Elizabeth şi Denise Richards - pachet pentru prietenul lui cel mai bun. Şi nu-mi place Keira. Nici Billy Bob Thornton. Am încercat, credeţi-mă.

Cea mai bună parte? Filmul nu se ia în serios. Vezi, „He’s Just Not That Into You”, unde ai greşit? Nu îţi ţine predici, ci pur şi simplu îţi arată nişte mici situaţii de viaţă, invelite în miere. Unele se încheie cu bine, altele mai rău, altele deloc,dar, după mai bine de două ore petrecute în acel microcosmos, ieşi nu obosit de prostia personajelor, ci înviorat. Nu e un film perfect, dar nici nu îşi propune.

The Big White (2005)

Cu: Robin Williams, Giovanni Ribisi, Holly Hunter, Alison Lohman.
Regia : Mike Nylod.
Scenariu : Collin Friesen.
Rating : R for language including sexual references and some violence.

Regizorul Mike Mylod, specializat în producţii de televiziune, în CV-ul său figurând şi 15 epsioade din Entourage, şi-a încercat norocul şi pe marele ecran în 2005 cu acest film. Marea revelaţie pe care probabil şi-o dorea, nu s-a produs, deoarece filmul nu a beneficiat de o lansare în cinematografe, şi nici măcar pe DVD nu a fost prea bine reprezentat. Abia dacă ai norocul să-l prinzi pe la televizor pe undeva (aşa cum am făcut eu din pură întâmplare). E adevărat că fiind o producţie independentă, s-a supus acestui risc din primul moment, deoarece nu toate filmele facute în acest regim îşi găsesc sprijin pentru distribuţie din partea vreunui studio mai mare. În cazul acesta, bănuiesc că ceea ce i-a făcut pe distribuitori să şovăie, este puternica inspiraţie din stilul filmelor fraţilor Coen, în special „Fargo” (ca intrigă). Poate s-au gândit că ar suferi în urma unei asemenea comparaţii şi expunerea negativă ar fi mult prea dăunatoare încasărilor. Oricum, păcat, pentru că filmul chiar are merite, chiar dacă nu se ridică la nivelul creaţiilor Coeniene.

Unul dintre ele este chiar scenariul. Inspirat sau nu de fraţii Coen, umorul său întunecat (căci negru este uneori prea puţin spus aici) este principalul atu al filmului, desigur, pentru spectatorul care gustă aşa ceva. Povestea îl are în prim plan pe Paul Barnell (Robin Williams), un agent de turism dintr-un mic orăsel din Alaska, cu grave probleme financiare care-l fortează să folosească un cadavru descoperit întâmplător, pentru a înscena moartea fratelui său şi a încasa poliţa de asigurare a acestuia în valoare de un milion de dolari. Încercarea sa disperată de îmbogăţire nu este lipsită de complicaţii. Printre ele se numără doi ucigaşi plătiţi care îi răpesc soţia, Margaret (Holly Hunter) pentru a recupera cadavrul, un detectiv de asigurări suspicios, Ted Waters (Giovani Ribisi) care vede în demascarea faptelor lui Paul o oportunitate de promovare care va aduce cu sine şi relocarea sa în alt oraş mai călduros, şi chiar fratele lui Paul, Raymond (Woody Harrelson) întors în oraş pentru a cere explicaţii. De departe cel mai savuros personaj este Margaret, care suferă de sindromul Tourette (deşi este sugerat subtil că s-ar preface), aceasta transformându-se rapid din victimă în agresor în ceea ce-i priveşte pe cei doi ucigaşi amatori.

Muzica, montajul, imaginea, sunt conforme idealului de film independent, caracterizat prin minimalism si multe cadre prelungite care parcă nu se mai termină. Există destulă calitate şi eficienţă pentru a nu îl cataloga drept un film „ieftin” din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, însă, interacţiunea personajelor ţine fiecare scenă în mişcare. Robin Williams îşi adoptă din nou mimica de om chinuit, disperat, temperându-şi ieşirile comice cu care ne-a obişnuit. Giovanni Ribisi îşi transformă personajul cu totul, pe masură ce Ted, pornit în cruciada împotriva lui Paul, îşi distruge singur propriile visuri şi idealuri, trecând pe rând prin inerţia cauzată de dependenţa de muncă, speranţă şi în cele din urmă disperare şi traume fizice. Şi desigur, Holly Hunter oferă cele mai amuzante momente ale filmului, menţinând mereu asupra ei suspiciunea subtilă că şi-ar falsifica simptomele, în felul acesta găsind propria scapare din realitatea vieţii ei şi evitând asumarea consecinţelor propriilor acţiuni. E mult mai uşor sa înjuri oameni pe care nu-i suporti, dacă ei cred că suferi de o boală care îţi provoacă astfel de ieşiri. Acesta nu este un film care depinde de urmăriri, sau filmări complicate. Totul ţine numai de modul în care motivaţiile personajelor se ciocnesc şi transformă pustiul îngheţat al Alaskăi într-un ring al intrigilor. Şi trebuie spus că întinderile nesfârşite de alb contribuie neaşteptat la atmsofera încarcătă. În cele din urmă, se poate spune că Paul şi Ted sunt mai asemănători decat ar vrea să recunoască, împărtăşind un vis comun : evadarea din „marele alb”.