A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.

The Big White (2005)

Cu: Robin Williams, Giovanni Ribisi, Holly Hunter, Alison Lohman.
Regia : Mike Nylod.
Scenariu : Collin Friesen.
Rating : R for language including sexual references and some violence.

Regizorul Mike Mylod, specializat în producţii de televiziune, în CV-ul său figurând şi 15 epsioade din Entourage, şi-a încercat norocul şi pe marele ecran în 2005 cu acest film. Marea revelaţie pe care probabil şi-o dorea, nu s-a produs, deoarece filmul nu a beneficiat de o lansare în cinematografe, şi nici măcar pe DVD nu a fost prea bine reprezentat. Abia dacă ai norocul să-l prinzi pe la televizor pe undeva (aşa cum am făcut eu din pură întâmplare). E adevărat că fiind o producţie independentă, s-a supus acestui risc din primul moment, deoarece nu toate filmele facute în acest regim îşi găsesc sprijin pentru distribuţie din partea vreunui studio mai mare. În cazul acesta, bănuiesc că ceea ce i-a făcut pe distribuitori să şovăie, este puternica inspiraţie din stilul filmelor fraţilor Coen, în special „Fargo” (ca intrigă). Poate s-au gândit că ar suferi în urma unei asemenea comparaţii şi expunerea negativă ar fi mult prea dăunatoare încasărilor. Oricum, păcat, pentru că filmul chiar are merite, chiar dacă nu se ridică la nivelul creaţiilor Coeniene.

Unul dintre ele este chiar scenariul. Inspirat sau nu de fraţii Coen, umorul său întunecat (căci negru este uneori prea puţin spus aici) este principalul atu al filmului, desigur, pentru spectatorul care gustă aşa ceva. Povestea îl are în prim plan pe Paul Barnell (Robin Williams), un agent de turism dintr-un mic orăsel din Alaska, cu grave probleme financiare care-l fortează să folosească un cadavru descoperit întâmplător, pentru a înscena moartea fratelui său şi a încasa poliţa de asigurare a acestuia în valoare de un milion de dolari. Încercarea sa disperată de îmbogăţire nu este lipsită de complicaţii. Printre ele se numără doi ucigaşi plătiţi care îi răpesc soţia, Margaret (Holly Hunter) pentru a recupera cadavrul, un detectiv de asigurări suspicios, Ted Waters (Giovani Ribisi) care vede în demascarea faptelor lui Paul o oportunitate de promovare care va aduce cu sine şi relocarea sa în alt oraş mai călduros, şi chiar fratele lui Paul, Raymond (Woody Harrelson) întors în oraş pentru a cere explicaţii. De departe cel mai savuros personaj este Margaret, care suferă de sindromul Tourette (deşi este sugerat subtil că s-ar preface), aceasta transformându-se rapid din victimă în agresor în ceea ce-i priveşte pe cei doi ucigaşi amatori.

Muzica, montajul, imaginea, sunt conforme idealului de film independent, caracterizat prin minimalism si multe cadre prelungite care parcă nu se mai termină. Există destulă calitate şi eficienţă pentru a nu îl cataloga drept un film „ieftin” din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, însă, interacţiunea personajelor ţine fiecare scenă în mişcare. Robin Williams îşi adoptă din nou mimica de om chinuit, disperat, temperându-şi ieşirile comice cu care ne-a obişnuit. Giovanni Ribisi îşi transformă personajul cu totul, pe masură ce Ted, pornit în cruciada împotriva lui Paul, îşi distruge singur propriile visuri şi idealuri, trecând pe rând prin inerţia cauzată de dependenţa de muncă, speranţă şi în cele din urmă disperare şi traume fizice. Şi desigur, Holly Hunter oferă cele mai amuzante momente ale filmului, menţinând mereu asupra ei suspiciunea subtilă că şi-ar falsifica simptomele, în felul acesta găsind propria scapare din realitatea vieţii ei şi evitând asumarea consecinţelor propriilor acţiuni. E mult mai uşor sa înjuri oameni pe care nu-i suporti, dacă ei cred că suferi de o boală care îţi provoacă astfel de ieşiri. Acesta nu este un film care depinde de urmăriri, sau filmări complicate. Totul ţine numai de modul în care motivaţiile personajelor se ciocnesc şi transformă pustiul îngheţat al Alaskăi într-un ring al intrigilor. Şi trebuie spus că întinderile nesfârşite de alb contribuie neaşteptat la atmsofera încarcătă. În cele din urmă, se poate spune că Paul şi Ted sunt mai asemănători decat ar vrea să recunoască, împărtăşind un vis comun : evadarea din „marele alb”.