Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

Babylon A.D. (2008)

Cu : Vin Diesel, Michelle Yeoh, Melanie Thierry, Gerard Depardeu, Charlotte Rampling
Regia : Mathieu Kassovitz
Scenariul : Mathieu Kassovitz, Joseph Simas
Rating : PG-13 for intense sequences of violence and action, language and some sexuality

Mathieu Kassovitz este un regizor de real talent. În 1995 primea premiul de regie la Cannes pentru “La Haine” (filmul fiind nominalizat la Palme D’Or). În ’97 următorul său film “Assassin(s)” este din nou nominalizat la Palme D’Or (procedură standard pentru regizorii favoriţi ai francezilor, indiferent de calitatea filmului). Dupa aceea însă a urmat un şir de filme, care părăsesc definitiv arena marilor competiţii cinematografice : “Les Rivieres Pourpres”, “Gothika” şi indiscutabil esecul său absolut : “Babylon A.D.”. Dacă primele două sunt acceptabile ( “Gothika” chiar mi-a plăcut în ciuda clişeelor şi a unui scenariu oarecare ), ultimul este, din câte am înţeles, regretat chiar de către Kassovitz, care l-a descris cu gura lui ca fiind asemenea unui episod prost din serialul “24”.

Problemele se spune că au apărut chiar din timpul producţiei, studiourile intervenind des în eforturile lui Kassovitz, alterând scenariul şi viziunea regizorului în mod constant. Şi ce scenariu complex trebuie să fi fost, dacă i-a luat cinci ani să-l scrie. Mai mult, se pare că din film lipsesc 70 de minute pe care studiourile le-au tăiat, contrar voinţei regizorului. Dacă ele chiar ar fi contat până la urmă, e greu de spus, pentru că “Babylon AD” este o catastrofă cinematografică.

Plasat undeva într-un viitor relativ apropiat, Vin Diesel interpretează rolul lui Toorop, un mercenar cinic care primeşte o misiune delicată de la un mafiot rus numit Gorsky (Gerard Depardieu). Misiunea constă în a o escorta pe o tânără misterioasă, Aurora (Melanie Thierry) şi protectoarea acesteia, sora Rebeka (Michelle Yeoh) la New York. Cele două fac parte dintr-o sectă religioasă globală, Neoliţii, a căror ambitie este aceea de a deveni un cult religios cu influenţă globală. Întregul drum parcurs de cei trei, din pustiul ingheţat rusesc până în inima New York-ului poartă spectatorul prin numeroase locaţii, fără a intra prea mult în detalii despre lumea viitorului, cu excepţia design-ului vizual menit a ne convinge că omenirea este în declin. De unde şi titlul de “Babylon A.D.” În plus, misiunea lui Toorop suferă complicaţii în momentul în care descoperă că Aurora are şi abilităţi paranormale, de o natură nu foarte clar definită. Poate vedea în viitor, poate simţi suferinţa celor din jur, şi per total se comportă ca un fel de mesia al viitorului. Intră în joc şi Înalta Preoteasă a Neoliţilor (Charlotte Rampling), cu o conduită nu tocmai demnă de un bun samaritean, şi tatăl demult dispărut al Aurorei, care pare să orchestreze din umbră tentative de recuperare a fiicei sale. Toorop şi Rebeka joacă rolul de îngeri păzitori într-un conflict invizibil, al carui miză pare a fi chiar soarta omenirii.

Desigur există surprize şi răsturnări de situaţie care completează povestea, motiv pentru care închei sinopsis-ul aici. N-o fi mare lucru de capul filmului, dar ajută să nu fi citit chiar totul pe vreun blog. Defectul său cel mai mare este incoerenţa poveştii. Poate şi datorită lipsei celor 70 de minute, filmul pare incomplet, sare repede peste elemente cruciale, exclude dezvoltarea personajelor şi masacrează mesajele subliminale pe care le poartă. Filmul se vrea un fel de SF moralizator cum se purta pe vremuri, care să sublinieze defectele omenirii şi direcţia greşită în care ne îndreptăm, o lume cu metropole sufocate de lăcomia corporaţiilor, cu panouri publicitare care acoperă în întregime clădirile pe toate feţele, iar la polul opus, ţări din lumea a treia îngropate în sărăcie, foamete, războaie, conduse de mafioţi şi mercenari. O viziune apocaliptică cu o regie artistică destul de unică în felul ei, care creează atmosfera potrivită, subminată, însă, de o naraţiune ciopârţită. Cam jumătate din film decurge oarecum normal (dacă şi aşteptările sunt reduse), oferind acţiune, efecte vizuale (reuşite pentru un film cu constrângeri de buget), şi urme sporadice de intelect. Vin Diesel este convingător, mai ales prin prezenţa fizică impunătoare, şi ţinând cont că nu i se cere decât să pară ameninţător şi să mormăie replici, se descurcă onorabil. Restul actorilor scapă şi ei atât cat se poate de bine, toţi contribuind muncitoreşte la ce se întâmplă pe ecran. Însă, pe măsură ce implicaţiile poveştii se fac remarcate din ce în ce mai stângaci, mai ales paralelele religioase, pe măsură ce personajele îşi încurcă mai mult iţele motivaţiilor, până se formează un nod care blochează orice logică, totul degenerează într-un spectacol gol pe dinăuntru care nu mai funcţioneză pe nici un nivel, nici măcar pe cel al scenelor de acţiune. Dacă măcar spectaculosul era lăsat intact era ceva, dar până şi una din scenele cheie de acţiune, o confruntare de amploare în mijlocul unei intersecţii aglomerate, printre maşini, este confuză şi neinteresantă. Din acel punct, filmul scapă de sub control, firele narative se destramă, iar finalul este absolut nesatisfăcător şi în ciuda duratei scurte a filmului, pare să vină chiar prea târziu.

Nu mă grăbesc să dau vina pe regizor. Dacă e adevărat ce se spune, atunci e vina studiourilor, iar Kassovitz a păţit la fel ca David Fincher cu “Alien 3”, un alt film cu ambiţii mai presus de nivelul francizei, care a eşuat datorită intruziunilor producătorilor. Asta însă nu scuteşte produsul final de o notă foarte proastă. Mi-ar fi plăcut să văd un Director’s Cut, ceva complet şi rearanjat, deoarece ideile sunt acolo, dar nu sunt folosite. Ce rămâne este pur şi simplu o babilonie.

Rollerball (1975)

Cu : James Caan, John Beck, John Houseman, Maud Adams.
Regia : Norman Jewison
Scenariul : William Harrison
Rating : R

Nu ştiu câtă lume ştie de acest film, majoritatea aducându-şi mai degrabă aminte de varianta idioată din 2002, cu LL Cool J. Prima dată când am aflat eu de existenţa sa a fost acum vreo 10 ani, într-o revistă de cinema de la noi (care dupa alte două numere a dat faliment), unde fusese trecut într-un top 20 al celor mai bune filme SF din toate timpurile, alături de “Odiseea Spatială”, “Alien”, “Războiul Stelelor”, “Blade Runner” etc. Deşi poate nu la fel de faimos ca filmele amintite mai sus, în mod sigur “Rollerball” a inspirat în felul lui cinematografia SF prin viziunea sa unică (ex : The Running Man” ).

În viitorul îndepărtat, lumea s-a schimbat enorm. Nu mai există naţiuni, războaie, foamete, totul este condus de corporaţii. Şi prin “condus” a se înţelege mai degrabă “controlat”. Nu mai există gândire liberă, nu mai există nici măcar cărţi. Singura realitate este realitatea impusă de corporaţii. Şi în această realitate, tăcerea maselor este cumpărată prin iluzia comfortului. “Rollerball” este un joc de mare succes în jurul căruia se grupează această societate utopică. Un fel de fotbal amerian, pe role şi motociclete, care se desfăşoară într-o arenă circulară, în care două echipe au ca obiectiv să înscrie puncte cu o bilă metalică, şi în care violenţa este la ea acasă, deşi penalizată după un regulament asemănător celui de la hochei. Eroul acestui joc este Jonathan E. (James Caan), cel mai puternic jucător, dominând campionatul de peste 10 ani. Totul se schimbă însă în momentul în care unul din directorii corporaţiilor, Batholomew (John Houseman) îi cere să se retragă definitiv din arena sportivă. Simţind ceva în neregulă, Johnathan refuză, şi începe să devină din ce în ce mai interesat de istoria corporaţiilor şi ierarhia acesteia, însă informaţia este greu de obţinut şi cenzurată. În plus, corporaţiile, iritate de refuzul său hotărăsc că e timpul să scape de Jonathan, modificând treptat regulile jocului, până când Rollerball-ul devine un joc al exterminării.

Designul lumii viitorului din “Rollerball” este atent stilizat, dar nu exagerează. Nu se compară cu “Blade Runner”, nici măcar nu-şi propune să-ţi ia ochii. Societatea prezentată este una fadă, arhitectura şi decoraţiunile parcă sunt menite să nu stârnească nici un fel de emoţie, o perfecţiune rece ( ca design-ul din “Equilibrium” ). Totul este iluzie. Chiar şi jocul în sine este doar o formă de control a maselor, iar Jonathan este periculos pentru echilibrul social, deoarece a devenit eroul acestora, un simbol al individualităţii, opus efortului colectiv supus. Celor care se aşteaptă ca filmul să fie plin de acţiune, s-ar putea să nu le fie pe plac. Spre deosebire de varianta din 2002, singurele scene de acţiune sunt cele desfăşurate în timpul meciurilor, fără a fi, însă, din cale afară de spectaculoase. Jocul este extrem de violent, în special în timpul meciului final, în care regulamentul devine inexistent, orice fiind permis, degenerând într-un măcel în toată regula. Dar acel meci devine un simbol. Efectul este interesant. Pe de-o parte filmul analizează subliminal fascinaţia oamenilor pentru violenţă, brutalitătile şi chiar crima în arenă, fiind încurajate şi răsplătite de publicul avid de sânge. Pe de altă parte, însă, sapă mai adânc de atât în esenţa umană. Jonathan este un personaj mai complex decât i-ar permite genul. Iubeşte jocul, este cel mai bun în ceea ce face, dar refuză să se retragă nu doar din pasiune pentru Rollerball, ci pentru că în adâncul fiinţei sale simte că ceva este în neregulă cu lumea în care trăieşte. El îşi descoperă umanitatea, pe măsură ce comfortul material se prăbuşeste în jurul său şi propria sa existenţă este pusă în pericol. Finalul îl pune faţă în faţă nu doar cu o echipă adversă, ci cu intregul concept de dezumanizare, iar lupta sa este o luptă nu pentru a obţine o victorie, ci pentru a-şi câştiga dreptul de a exista ca fiinţă umană şi individ.

The Incredible Hulk (2008)

Cu : Edward Norton, Liv Tyler, William Hurt, Tim Roth.
Regia: Louis Leterrier.
Scenariul : Zak Penn.
Rating : PG-13 for sequences of intense action violence, some frightening sci-fi images, and brief suggestive content.

E mare, e verde, şi stă prost cu nervii. Hulk se întoarce într-o nouă formă, mult simplificată faţă de ambiţiosul film al lui Ang Lee, care se zbătea să fie ceva mai mult decat o simplă adaptare a unor benzi desenate, îmbinând psihologia primară cu un firav strat simbolistic şi ingeniozitate vizuală la kilogram. Această „restartare” a francizei dă jos de pe Hulk tot ce părea mai complex, turează la maxim acţiunea şi speră să nu observe nimeni că nu e decât o încercare obosită de a stoarce bani de la publicul avid de efecte vizuale şi acţiune fără minte şi acei fani dezamăgiţi de primul film.

Într-un fel povestea continuă de unde a rămas. Într-un fel. Bruce Banner (Edward Norton) şi alter-ego-ul sau muşchiulos, s-au exilat pe undeva prin Brazilia. Bruce îşi petrece timpul încercând să găsească un antidot, învăţând tehnici de suprimare a furiei şi lucrând la o fabrică de imbuteliat băuturi răcoritoare. Cand generalul Ross (William Hurt) îi dă de urmă, Bruce fuge înapoi în Statele Unite şi apelează la ajutorul fostei sale colege, fiica generalului, Betty (Liv Tyler). Personajul negativ nu este, însă, generalul Ross, ci Emil Blonsky, memebru al forţelor speciale, care după operaţiunea din Brazilia devine fascinat de uriaşul verde şi este la rândul său cooptat într-o serie de experimente militare care îl transformă în cele din urmă într-un monstru diform, cunoscut din benzile desenate sub numele de Abomination. Iar singurul care îl poate opri este Hulk. Ce context mai potrivit pentru scene de distrugere masivă dintr-un colţ în celălalt al formatului widescreen.

Ca detaliu de trivia, originile lui Hulk sunt schimbate aici şi povestite prin intermediul flashback-urilor. În filmul lui Ang Lee, în urma unui accident, pentru a salva viaţa unui coleg, Bruce s-a expus radiaţiilor Gamma care în combinaţie cu ceva care exista deja în sângele lui, a dus la apariţia monstrului verde. Acum însă, conform flash-urilor, experimentul s-a desfăsurat sub supravegherea armatei, iar Bruce s-a oferit voluntar să încerce pe pielea lui, rezultatele fiind catastrofale pentru el. Pentru fanii benzilor desenate, cel mai important este, desigur, care dintre cele două variante ale originii personajului este mai apropiată de materialul sursă. Bănuiesc că a doua variantă este mai apropiată. Nu că ar aduce vreun beneficiu filmului de faţă.

N-aş putea spune că e un film prost. Doar că, nu aduce nimic nou. Nu văd un motiv bun pentru care Marvel să fi dorit să reinventeze totul. E drept că primul nu a scos încasările la care se aşteptau, iar încercarea lui Ang Lee de a face ceva mai deosebit a îndepărtat publicul-ţintă, fanii benzilor desenate. „The Incredible Hulk” face un singur lucru, dar destul de bine. Spectacol. Nu mai încearcă nimic nou, reduce la minim explorarea dimensiunilor personajelor, dă volumul mai tare, şi aplică teoria distrugerii totale. Hulk şi Abomination au o confruntare finală în Harlem, unde încearcă tot ce se poate, inclusiv ruperea unei maşini în două şi folosirea celor două bucăţi astfel rezultate pe post de mănuşi de box. Efectele vizuale sunt îmbunătăţite faţă de primul, Hulk arată un pic mai bine, dar tot nu scapă de aspectul de desen animat. Şi, parcă prea multe scene sunt construite numai cu ajutorul efectelor digitale. Actorii în carne şi oase fac şi ei ce pot, cât să nu pară penibili. Personajul Blonsky avea potenţialul să fie cu adevărat fascinant, un personaj ale carui transformări psihologice derivă din cele fizice, iar iluzia puterii îl transformă in Abomination cu mult înainte ca acesta să-şi arate faţa monstruoasă în văzul lumii. Regizorul Louis Leterrier nu se remarcă prin ceva anume, filmul putând foarte bine să fie regizat şi de John Woo. Merge pe premisa „să dăm publicului ce îşi doreşte”. Chiar şi aşa, încasările au fost aproape identice cu primul, singurele modificări vizibile stau mai degrabă în nota de pe IMDb.com, care oricum au dat-o fanii probabil, şi reacţia uşor mai pozitivă a unor critici.

Auzisem zvonuri cum că varianta pe Blu-Ray a filmului ar conţine cam o oră şi ceva de scene în plus. Poate că Leterrier a inclus şi ceva profunzime pe acolo prin scenele lipsă. Poate incluse în film conferă acestuia o a treia dimensiune. S-a mai întâmplat şi altor filme. Aş zice că are potenţial, însă în forma actuală, „The Incredible Hulk” este departe de standardele impuse de „Iron Man” şi „The Dark Knight” şi probabil că se vor gândi de două ori înainte de a mai încerca o continuare. Sper.