The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.

Trick 'r Treat (2008)

Cu : Anna Paquin, Brian Cox, Dylan Baker, Leslie Bibb
Regia si Scenariul : Michael Dougherty
Rating : R for horror violence, some sexuality/nudity and language.

“Trick ’r Treat” este un film care a avut parte de o lansare extrem de ciudată. Deşi era programat să apară de Halloween în 2007, studiourile Warner Bros. au hotărat să-l amâne, probabil de frica concurenţei (“Saw”). Doi ani mai târziu, nici un fel de lansare pe marele ecran, în schimb Warner a hotărât până la urmă să capituleze şi să ofere filmului ocazia să apară, însă direct pe DVD. Şi cum Halloween-ul a fost doar acum câteva zile, am hotărât să văd şi eu ce e cu sarbatoarea asta de e toata lumea înnebunită după ea.

Filmul intercalează patru poveşti separate care au loc în noaptea de Halloween, într-un mod asemănător cu “Pulp Fiction”. Directorul Wilkins, cu un apetit pentru crimă şi o pasiune un pic prea mare pentru Halloween, cinci adolescenţi care doresc să aducă un omagiu victimelor unui incident cunoscut drept “The School Bus Massacre”, Laurie, o virgină de 22 de ani, îmbrăcată ca Scufiţa Roşie, în căutare de băieţi, şi Dl. Kreeg, un bătrân care urăşte Halloween-ul, dar care este pe cale să primească o lecţie dureroasă în ceea ce priveşte ignorarea tradiţiei. Nu doresc să intru în prea multe detalii legate de poveşti, deoarece în primul rând e mult prea distractiv să le descoperi pe parcurs, iar în al doilea rând, există synopsisuri complete şi pline de spoilere pentru doritori pe Wikipedia sau IMDb.

De ce atâta entuziasm pentru filmul acesta ? Poate, pentru că genul filmelor horror este atât de saturat în ziua de azi de aşa-numitul “torture porn” (vezi “Saw”), încât este revigorant să vezi o schimbare, un proiect independent ale cărui atuuri sunt atmosfera şi tonul jucăuş-răutăcios al naraţiunii (ca pe vremea lui “Gremlins”). Nostalgia spaimelor copilăriei permeează atmosfera întregului film, genul de sperieturi care ne făceau să dormim cu lumina aprinsă şi uşa de la dulap închisă, deşi poate filmul nu va părea prea înfricoşător (cel puţin mie nu mi s-a părut). Oferă însă destul suspans şi o atmosferă specifică unei nopţi stranii în care legendele, imaginaţia şi goticul se îmbină cu rezultate suprarealiste. În permanenţă filmul te face să te întrebi ce mai urmează şi nu dezamăgeşte. Este destul de violent, dar nu teribil de explicit, iar surpriza plăcută o reprezintă faptul că se bazează în mare parte pe efecte vizuale clasice.

Ideea filmului sugerează multă afecţiune a regizorului pentru Halloween. Din câte am citit, Michael Dougherty a mai regizat un scurt-metraj de animaţie legat de Halloween în 1996 ,”Season’s Greetings”, deci e clar că “Trick ’r Treat” este filmul pe care aştepta de mult să-l facă. Cele patru povestioare vor fi familiare ca abordare fanilor unor seriale TV precum “Tales from the Crypt”, dar datorită unui scenariu abil scris şi a unui tratament vizual excelent, materialul standard este împrospătat cu mult stil şi o abordare clar influenţată de stilul benzilor desenate. Dialogurile nu sunt însă la fel de interesante, ceea ce mie mi s-a părut a fi un minus şi o ocazie ratată de a duce mai departe umorul negru deja prezent.

“Trick ’r Treat” este filmul de Halloween perfect. Chiar dacă eu personal nu împărtăşesc ideea de a adopta sărbătoarea, recunosc că este o ocazie perfectă de a lua parte la un maraton de filme horror, iar acest film va fi cu siguranţă printre primele pe lista mea de acum încolo. Este chiar posibil ca şi cei care nu sunt fani ai genului să găsească ceva care să le placă la el. Aşa că, Amelie, încep să strâng bani pentru factura la curent, pentru că trebuie neapărat să-l vezi şi pe ăsta.

Orphan (2009)

Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.

Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.

Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.

După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.

Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.

De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.

Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !

Longford (2006)

Cu: Jim Broadbent, Samantha Morton, Andy Serkis
Regia: Tom Hooper
Scenariul: Peter Morgan

Francis Aungier Pakenham, conte de Longford, a fost cu siguranţă una din figurile controversate ale Marii Britanii. Membru al partidului laburiştilor, preşedinte al Camerei Lorzilor, personalitate marcantă în guvern de-a lungul anilor, şi catolic fervent, Lord Longford s-a făcut remarcat de opinia publică prin caracterul său excentric şi numeroasele sale iniţiative de ordin social, majoritatea marcate de controverse, în special lupta sa publică de a reintegra puşcăriaşii în societate şi campania sa împotriva pornografiei.

Filmul, producţie originală HBO, urmăreşte activitatea lui Longford (Jim Broadbent) începând cu anul 1965, în special eforturile sale de a o elibera din închisoare pe Myra Hindley (Samantha Morton), condamnată pe viaţă pentru uciderea unor copii împreună cu iubitul său Ian Brady (Andy Serkis), pe care el o consideră nevinovată. Deşi descurajat în permanenţă de soţia sa, Elizabeth (Lindsay Duncan), de familie, colegi şi presă, Longford nu a renunţat nici o clipă la a încerca să o reabiliteze pe tânăra criminală, iniţiativă ce-i va aduce excluderea din Camera Lorzilor.

Într-adevăr Longford este un personaj excentric, însă deosebit de interesant. Prietenia sa cu Myra a reprezentat ceva scandalos în acele vremuri şi aduce în discuţie ideea iertării chiar şi celor mai atroce fapte, el însuşi considerând că nimeni nu este dicolo de orice salvare. Eforturile pe care le depune în favoarea Myrei ar părea nebuneşti, însă pentru el, este datoria sa de bun catolic să facă tot ce îi stă în putere pentru a salva sufletele rătăcite. Însă, la un moment dat, Myra trădează prietenia Lordului Longford recunoscându-şi implicarea directă în uciderea copiilor, faptă ce aduce cu sine distrugerea renumelui acestuia, aducându-l chiar în pragul unei crize de credinţă. Fortat să se retragă din viaţa publică, acesta şi-a regăsit forţa propriilor convingeri şi a continuat să viziteze puşcăriaşii până la moartea sa în 2001, la 95 de ani.

Filmul este o producţie meritorie, ca majoritatea realizărilor HBO, dovadă stând şi premiile Globul de Aur şi nominalizările la Emmy şi BAFTA TV. Actorii sunt de-a dreptul senzaţionali, Broadbent aducând în faţa noastră nu doar manierismele şi aspectul fizic al personajului, dar şi trăirile profunde, inocenţa şi complexitatea unui om care nu crede în răul absolut. Samantha Morton, este întotdeauna o prezenţă puternică, conferind Myrei o dualitate stranie, o nevinovăţie aparentă, mister şi demnitate, acceptându-şi vinovăţia şi sfidând orice formă de ajutor. Andy Serkis, în rolul iubitului Myrei este extrem de sinistru şi ameninţător, fără să se forţeze, fără să exagereze, chiar dacă apare destul de puţin. În mare aş putea spune că distribuţia face ca acest film să merite atâtea laude. Discuţiile celor trei personaje reprezintă sarea şi piperul filmului, un duel al sentimentelor şi spiritului uman.

Aş fi preferat, însa, ca durata filmului să fie mai mare, deoarece materialul ar fi fost destul de stufos pentru un film mai lung de 90 de minute, dar fiind o producţie de televiziune, bănuiesc că abilitatea de a sintetiza este o virtute. Ar fi făcut o mini-serie deosebită, dar chiar şi aşa, există destulă complexitate şi profunzime pentru a oferi o experienţă unică.

The Hours (2002)

Cu: Nicole Kidman, Meryl Streep, Julianne Moore, Toni Collette, Claire Danes, Ed Harris, Allison Janney, John C. Reilly, Eileen Atkins, Stephen Dillane
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: David Hare

În timp ce citeam “Miss Dalloway” a Virginiei Woolf, mi-am amintit de “The Hours”, filmul extraordinar regizat de Stephen Daldrz pe un scenariu de David Hare care combina frânturi din vieţile a trei femei diferite, din perioade diferite, dar cu asemănări tragice: Virginia Woolf interpretată de Nicole Kidman, o scriitoare în pragul nebuniei şi cu episoade de luciditate din ce în ce mai rare; Laura, o gospodină a anilor '50, cu o viaţă în aparenţă perfectă, interpretată de Julianne Moore şi o Miss Dalloway contemporană, Clarissa, interpretată de Meryl Streep.

Elementul principal comun al celor trei este însă talentul actoricesc. Nasul fals pe care a trebui să îl poarte Nicole Kidman, care până atunci jucase doar în filme care o avantajau fizic şi îi menţineau imaginea de fată frumoasă, a generat mare vâlvă la momentul respectiv, aproape mai mare ca ştirea că Nicole o va interpreta pe Virginia Wolf în adaptarea pentru marele ecran a romanului câştigător în 1998 al premiului Pulitzer, scris de Michael Cunningham. Mulţi, inclusiv subsemnata, au crezut că nu e potrivită. Nu mi s-a părut niciodată o actriţă de carton, dar nici nu aş fi nominalizat-o ca o actriţă excelentă: mi se părea plictisitoare şi fără elan, o boală pe care ea şi Gwineth Paltrow au transformat-o într-o carieră. Aici însă e minunată, spre surprinderea mea, reuşind să răzbată din spatele protezei care o făcea de nerecunoscut. Julianne Moore interpretează o mamă care se luptă cu depresia şi nefericirea unei vieţi pe care nu şi-a dorit-o dar pe care parcă s-a trezit că o trăieşte şi încearcă în zadar să se adune. Scenele dintre ea şi fiul ei (Jack Rovello) sunt perfect jucate şi regizate. Şi nu în ultimul rând, Meryl Streep, o forţă la capitolul dramă (ca de altfel, la orice are legătură cu actoria), este o new yorkeză modernă pusă în faţa unei realităţi cumplite: fostul ei iubit e pe moarte, bolnav de SIDA. Ea face ca portretizarea forţei, durerii şi tristeţii să pară atât de facilă încât le dă o senzaţie eronată tinerelor "speranţe" ale Hollywoodului, care nu au imaginaţia necesară ca să detecteze munca şi incredibilul talent depus (recent, Jessica Biel s-a comparat cu Streep and Blanchett şi a fost citată spunând că diferenţa principală dintre ea şi cele două mari actriţe e frumuseţea ei spectaculoasă care pare să stea în calea obţinerii unui rol bun. Cum să nu.)

"Orele" trec încet, parcă la viteză redusă, şi datorită schimbării de planuri temporale şi de poveşti în desfăşurare, spectatorul e captiv într-o pânză alcătuită din emoţii dintr-un spectru larg care variază de la furie, depresie şi frică la pace, fericire şi curaj. Acest film ne reaminteşte că deşi durerea şi singurătatea pot părea de nesuportat, de fapt propria noastră incapacitate de a comunica (sau de a schimba acele aspecte ale vieţii noastre care ne dor) este cea care ne consumă resursele sufleteşti. Şi ca şi "Volver", alt film de suflet de-al meu, este despre femei puternice şi în acelaşi timp fragile, femei care pot încălca legea şi înfrunta dezaprobarea generală, prizoniere a unor timpuri în care nu se pot adapta, fie pentru că le-o iau înainte, fie că rămân în urmă, dar care nu pot suporta gândul singurătăţii sau al alienării de cei dragi. Femei care au curajul să mute munţii din loc pentru alţii, dar care nu găsesc cuvintele să exprime durerea dinăuntrul sufletului lor şi o lasă să putrezească până nu mai rămâne nimic. Femei care oferă totul şi nu aşteaptă nimic.

Era clar din preţiozitatea scenariului şi din tematica abordată că acest film ţintea la Oscar. A fost la fel de evident că “Bridget Jones”–izarea lui Nicole Kidman avea acelaşi scop. Dar asta nu schimbă calitatea acestei producţii şi nici nu minimizează munca distribuţiei aleasă pe sprânceană. “The Hours” e unul dintre puţinele filme recente bune.

Crimson Tide (1995)

Cu : Denzel Washington, Gene Hackman, Viggo Mortensen, James Gandolfini

Regia : Tony Scott

Scenariul : Michael Schiffer

Rating : R for strong language

Poţi număra pe degete filmele cu submarine bune. Cele vechi sunt în dulcea tradiţie a filmelor cu eroi din al Doilea Război Mondial. Apoi în anii ‚80, „Das Boot” în regia lui Wolfgang Petersen (care din nefericire este vinovat şi de catastrofa numită „Troy”) schimbă la faţă genul. Filmul lui Petersen este brutal, realist şi aruncă spectatorul în nebunia claustrofobică a unui sumarin german, fiind o odă închinată tinerilor marinari, dar şi o operă de suspans desăvârşită. Puţine filme de aceeaşi calitate au mai urmat. Anul '95 a venit însă cu o surpriză.

Producătorul Jerry Bruckheimer şi regizorul Tony Scott şi-au unit forţele pentru a treia oară după „Top Gun” şi „Days of Thunder” şi au adus pe ecrane probabil cea mai bună colaborare a lor. Numele sumarinului este „Alabama”, înzestrat cu un arsenal nuclear, căpitanul său este un anume Ramsey (Gene Hackman), iar secundul său este un tânăr comandant, Hunter (Denzel Washington). În Rusia, forţe rebele conduse de extremistul Radchenko au pus stăpânire pe arsenalul nuclear, iar codurile de lansare criptate sunt singurul lucru care îi împiedică de la a declanşa Al Treilea Război Mondial. Submarinul „Alabama” primeşte misiunea de a se poziţiona în aşa fel încât să poată răspunde la o posibilă ameninţare înainte ca aceasta să se concretizeze. Însă războiul care stă să se declanşeze la suprafaţă, va izbucni pe puntea de comandă a submarinului. Ramsey şi Hunter reprezintă două şcoli de gândire diferite. Ramsey este un comandant cu experienţa a 25 de ani pe puntea submarinelor, un conducător ferm care crede în disciplina dură. Spre exemplu, în momentul în care un incendiu izbucneşte în bucătăria vasului, porneşte o manevră de antrenament, pentru a-i ţine pe oameni în formă. Hunter nu este însă de acord cu decizia sa, la care răspunsul lui Ramsey este : „We're here to preserve democracy, not practice it.” Hunter este tânăr, neexperimentat, cu o viziune modernă asupra războiului şi a modului de a conduce un submarin. Părerea sa despre posibilitatea unui război nuclear se observă în replica următoare : „In the nuclear world, the true enemy is war itself.” Animozităţile dintre Ramsey şi Hunter cresc de la începutul misiunii datorită acestor diferenţe de viziune. Un submarin rusesc îi atacă distrugându-le capacitatea de a primi mesaje, exact în momentul în care primeau o transmisiune de mare importanţă. Textul incomplet poate sugera fie un ordin de a lansa rachetele nucleare, fie un ordin de a anula misiunea. Ramsey este de părere că trebuie să atace, Hunter crede că ar fi bine să aştepte până când este reparată aparatura de recepţie pentru a vedea mesajul întreg. Cum relaţiile dintre cei doi nu sunt tocmai bune, un simplu schimb de argumente devine un război al orgoliior care degenerează în împărţirea submarinului în două tabere şi lupta acerbă pentru comanda submarinului, miza finală fiind chiar soarta lumii.

„Crimson Tide” trebuie să fie probabil cel mai bun film al lui Tony Scott şi unul din puţinele cazuri în care tehnicile sale stilistice nu acoperă restul filmului ci îl susţin. Montajul hiperactiv, cadrele texturate ultra-sugestive, muzica agresivă, toate sunt acolo, însă nu ele sunt acum vedetele filmului, ci, tensiunea remarcabilă scoasă în evidenţă de aceste tehnici, şi scenariul surprinzător al filmului. Da, conţine majoritatea clişeelor filmelor cu submarine, dintre care obligatoria scenă în care datorită avariilor care ameninţă integritatea vasului, căpitanul trebuie să ordone închiderea unui compartiment în care mai sunt încă oameni, sau scufundarea la o adâncime critică şi redresarea în ultimul moment. Dar pe langă elementele de acţiune, se construieşte un film serios, un duel tensionat între doi comandanţi care în acelaşi timp au şi n-au dreptate. Denzel şi Hackman sunt doi actori remarcabili, iar interpretările lor pot fi in acelasi timp pline de nuanţe, dar şi explozive, iar scenariul le oferă nişte schimburi de replici excelente. Un exemplu : un dialog halucinant despre rase de cai în momentul cel mai tensionat al finalului. Quentin Tarantino a rescris neoficial dialogurile la cererea regizorului pentru a le face mai interesante, iar exemplul de mai înainte pare exact genul de dialog marca Tarantino (în plus există numeroase referiri pe parcurs la personaje de benzi desenate şi Star Trek). Personajele secundare sunt bine construite tot prin intermediul dialogului, altfel ele riscând să rămână stereotipuri neremarcabile. Atmosfera submarinului este superb realizată în tradiţia lui „Das Boot”. Camera de filmat se mişcă ameţitor printre membrii echipajului, aruncându-se la propriu prin toate colţurile culoarelor întunecate, iar decorurile şi imaginea filmului dau un fior de claustrofobie care adaugă la suspans. Prim-planuri cu feţe transpirate, membrii ai echipajului care urlă prin staţiile radio, deşi as fi crezut că în marină sunt învăţaţi să comunice calm şi clar, muzica adrenalinizată a lui Hans Zimmer, întregesc tabloul haosului, făcând parte dintr-un trend care nici până acum nu a dispărut din cinema-ul mainstream.

Marele câştig al filmului îl reprezintă faptul că nu este doar un film de acţiune ci şi o perspectivă incitantă asupra perspectivei plasării responsabilităţii declanşării unui razboi nuclear în mâinile unui comandant de submarin şi ce se poate întâmpla atunci când mecanismul ierarhic nu mai funcţionează într-un moment critic. De altfel, începând din 1996, decizia lansării arsenalului nuclear depinde numai de preşedintele Statelor Unite ale Americii. Probabil au văzut şi ei filmul.

Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs (2009)

Cu: Ray Romano, John Leguizamo, Denis Leary, Queen Latifah, Simon Pegg

Regia: Carlos Saldanha

Scenariul: Michael Berg, Peter Ackerman, Mike Reiss, Yoni Brenner

Suntem în epoca 3D, mergem cu paşi mari către 6D. Se ia una bucată film plictisitor de serie maxim B, genul de film la care te uiţi doar la televizor şi doar pentru că pe toate celelalte canale e epidemie de teleshopping şi afară plouă cu găleata; se adaugă efecte speciale în valoare de milioane de dolari a căror realizare durează de câteva ori peste durata filmării tuturor scenelor, efecte făcute de acei oameni mult mai talentaţi decât "starurile" principale şi care se găsesc întotdeauna la sfârşitul filmului, pe nişte mici rânduleţe pe care nu stă nimeni să le citescă; adaugi un trailer alcătuit din toate cele 3 maximum 4 scene de efect, astfel încât omul să se simtă tras pe sfoară că a plătit să vadă tot filmul; angajezi nişte oameni frumoşi cvasi celebri şi obţii MARELE BLOCKBUSTER 3D cu o infinitate de semne de exclamare în coadă. Ca şi "Journey to the Centre of the Earth”, nu trebuie să fie bun sau cu actori de Oscar, pentru că toată lumea a venit să se uite prin ochelarii pătraţi.

Apoi ar mai fi filmele bune: cele care sunt piratate intens, cele care aparţin unor nişe precum "Animaţie" sau "Pentru copii", care au un public redus şi care nu îşi permit să îl împartă cu “Transformers: Revenge of the Fallen”. Şi atunci oamenii fac ceea ce se cere: iau câteva scene, de obicei terţiare, adaugă puţină grafică 3D, scriu cuvintele magice în articolele promoţionale şi atrag mulţimile la film. Altfel, de când cu plasmele gigant şi torrentele, oricine poate să vizioneze un film 2D la el acasă, pe gratis.

“Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs” e unul dintre acele filme. Deşi Rotten Tomatoes l-a notat sub 50%, mie mi-a plăcut fiecare secundă şi cred sincer că, dacă nu ar fi existat predecesoarele, criticii ar fi fost mult mai generoşi. Animaţia este incredibil de bine realizată şi impresionează chiar şi pe cei care nu sunt mari fani ai animaţiilor în general. Se vede mâna sigură şi siguranţa unui scenariu etanş şi amuzant. Personajele sunt aceleaşi, pentru a nu dezamăgii fanii, dar toate sunt reînnoite pentru a evita repetitivitatea: Ellie e gravidă (sau gestantă, dacă e să fim corecţi), Manny e un tătic cam prea îngrijorat, în Sid înfloresc instinctele materne, Diego atinge criza vârstei de mijloc, gemenii îşi întâlnesc naşul şi Scrat e atins de Cupidon. Pe deasupra, creatorii ne fac cunoştinţă cu noi personaje: Buck, supravieţuitorul puţin dereglat care e posibil să fie însurat cu un ananas, o familie de T Rex pe cât de adorabilă pe atât de feroce, despărţită de Sid, Rudy, spaima ultimilor dinozauri de pe faţa planetei, până şi aluna lui Scrat devine un personaj: reprezentanta tuturor amantelor părăsite. Am râs tot filmul şi până am ajuns la resuscitarea gură la gură a pterodactilului aveam deja lacrimi. Din acelea de bine, de "Ce bine că am venit să văd acest film!".

Însă n-a prea fost 3D. Să nu mă înţelegeţi greşit, e un exemplu de animaţie perfectă, creată cu un respect impecabil faţă de public, potrivit pentru orice vârstă. Dar puţinele scene 3D par introduse forţat şi ar putea fi scoase fără ca să se observe o prea mare diferenţă. În final, te simţi cam tras pe sfoară. Nu m-am gândit la acest lucru în timpul vizionării pentru că eram prea ocupată cu râsul, dar după ce am ajuns acasă am încercat să îmi amintesc scenele în care să iasă ceva în relief şi am fost surprinsă să descopăr că nu eram în stare să localizez una. Este desenat fără cusur, dar nu e 3D. Pentru mine nu a prea contat, dar când am întrebat printre prieteni cum li s-a părut mezinul francizei, majoritatea masculină a început cu: "Dar nu a fost nimic 3D".

Mergeţi să vedeţi acest film dacă aveţi chef de râs şi sunteţi interesaţi de cum ar suna întruchiparea combinaţiei dintre Ahab şi Indiana Jones cu chip de nevăstuică. Să îl vedeţi ca să aflaţi ce mai face gaşca de prieteni preistorici, sau dacă Scrat îşi va pune aluna în cui pentru o veveriţă zburătoare roşiatică, într-una dintre cele mai amuzante aluzii la viaţa după căsătorie, mult peste orice sitcom de speţa Bundy. Nu cred că veţi regreta, mai ales la ce ofertă slabă avem în faţă vara asta.

Elite Squad (2007)

Cu : Wagner Moura, Caio Junqueira, Andre Ramiro
Regia : Jose Padihla
Scenariul : John Kaylin, Braulio Mantovani, Jose Padilha, Rodrigo Pimentel. Bazat pe un roman de Andre Batista, Rodrigo Pimentel si Luiz Eduardo Soares
Rating : R for strong violence, pervasive language and drug content.

1997, Rio de Janeiro. Străzile sunt copleşite de crime şi corupţie. Traficul de droguri a atins cote alarmante. Situaţia este atât de disperată încât poliţia nu mai poate face faţă, mai ales pentru că instituţia în sine adăposteşte ofiţeri corupţi. Răspunsul la problemele oraşului este oferit de BOPE, o echipă paramilitară care loveşte acolo unde poliţia nu poate şi răspund violenţei cu violenţă. Povestea din “Elite Squad” vizează atât viaţa dură din Rio de Janeiro, cât şi activitatea BOPE, cu stilul şi forţa narativă a unor fillme precum “Cidade de Deus”.

În atenţie ne sunt aduse câteva personaje. Căpitanul Nascimento al trupelor BOPE, a cărui muncă începe să-i afecteze psihicul, şi împreună cu stresul datorat sarcinii soţiei sale şi a perspectivei creşterii unui copil, se găseşte în postura de a îşi dori să părăsească echipa. Neto şi Matias sunt doi prieteni buni, încă din copilărie, acum membrii ai forţelor de poliţie, idealisti, care în momentul în care vor să facă ceea ce este corect, aproape că îşi pierd vieţile, ceea ce îi determină să se înscrie în BOPE, chiar la timp pentru ca Nascimento să poată să-şi găsească un înlocuitor. Acesta este suportul pe care se desfăşoară povestea din “Elite Squad”.

Firele narative sunt împletite într-o manieră fragmentată, iar povestea se mişcă într-un ritm ameţitor, ceea ce ar putea descuraja spectatorii nepregătiţi pentru aşa ceva. A nu se urmări dacă aveţi chef de un film la care nu trebuie să gândiţi. Pe la jumătate, însă povestea începe să-şi facă cunoscute intenţiile, şi se înscrie în tipare mai convenţionale. Nu pot spune neaparăt că povestea nu este destul de clar adaptată, dar pare să lipsească multă informaţie care probabil exista în carte, aşa că de multe ori, trebuie să prinzi detaliile din zbor. De asemenea, stilul său de filmare, imaginea superbă şi montajul hiperactiv, care aduc aminte de “Cidade de Deus”, distrage atenţia, astfel încât vă puteţi trezi că nu aţi fost atenţi la dialog. Din punct de vedere al dezvoltării personajelor, scenariştii au făcut o treabă bună în a crea personaje în carne şi oase cu care ne putem identifica şi de care să ne pese. Conflictele lor interioare, lupta lor pentru supravietuire, iubirile şi prieteniile lor, totul este viu colorat cu detalii profunde. Mai ales pentru că este un film foarte violent şi uneori axat pe acţiune, exista riscul ca personajele să se piardă într-o mare de sânge şi impuşcături.

Ca să fiu sincer, prima dată cand am auzit că acest film a câştigat Ursul de Aur la Berlin, mi-am dat ochii peste cap şi m-am gândit “fireşte că i-au dat premiul, fiind o clonă de “Cidade de Deus” cu teme sociale asemănătoare.” Dar pe măsură ce urmăream filmul, mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Desigur, au un stil cinematografic asemănător în felul în care expun povestea, dar problemele pe care le analizează diferă oarecum, mai ales în nuanţe si tonul de film poliţist. Acest film analizează în termeni mai duri modul în care violenţa şi corupţia afectează vieţile şi sufletul celor implicaţi. De asemenea, filmul este foarte direct în sublinierea mesajului de luptă împotriva violenţei prin violenţă. BOPE nu este văzută ca o forţă abuzivă, ci ca un grup de anti-eroi necesari într-o lume nebună. Nu incearcă să evite problema, nici să se îndrepte spre o politică mai liberală. Ne oferă o realitate dură, indiferent de convingerile noastre politice. Căpitanului Nascimento şi oamenilor săi nu le pasă de politică. Urăsc corupţia şi vor face orice pentru a o distruge.

Seven (1995)

Cu: Brad Pitt, Morgan Freeman, Gwyneth Paltrow, Kevin Spacey, John Cassini, Bob Mack, Peter Crombie, R. Lee Ermey, Richard Portnow, Daniel Zacapa, Andy Walker

Regia: David Fincher

Scenariul: Andrew Kevin Walker

„Seven” e unul dintre filmele mele preferate şi primul în care am realizat că Brad Pitt nu e doar un băiat frumuşel, ci şi un actor foarte bun. Nu am avut ocazia să văd altceva în afară de „Legendele Toamnei” până atunci, graţie televiziunilor noastre extraordinare care deţin serii întregi cu Hulk Hogan, dar filme bune difuzează din an în Paşte (cât mă bucur că suntem în era internetului, poate dau faliment aşa cum meritau de la prima emisie „Din dragoste” sau „La Bloc”!), şi nu pot spune că am fost impresionată nici de el nici de film. Dar „Seven” parcă a fost conceput în data de 13 într-o vineri seară cu lună plină în care s-au aliniat planetele: e un film destul de comercial încât să se obosească ProTV să-l achiziţioneze, beneficiază de mâna magică a lui David Fincher, actorii sunt excelenţi, pe deasupra bine distribuiţi, are ca personaj principal un star care sigur atrage mulţimi în cinematografe, are ca subiect urmărirea unui criminal în serie şi mai are loc şi de dispute religioase.

Eram destul de tânără când l-am văzut, îmbuibat de reclame, sâmbăta seara, împreună cu toată familia. Nu ştiam eu atunci de miracolele internetului, nu apăruseră DVDurile, recenziile le scriau oameni care în general traduceau prost un comentariu din străinătate, depindeam de moguli şi atât de obişnuită eram cu filmele de categoria D spre E (cele bune, în cazul extrem în care le difuza cineva, erau bine ascunse şi în general nu aveau nici măcar un promo – de exemplu: „Pianistul” l-am prins întâmplător pe TVR2, mi-a atras atenţia şi m-am uitat, abia apoi am citit în program ce-cum-când-unde) încât ţin minte că am întrebat-o şocată pe mama: „Dar de ce filmează scândurile?”. Nu mai văzusem aşa ceva. Fincher ţinea camera nepermis de mult pe scena crimei, obsesiv de atent la detalii, aparent pentru a îngreţoşa, dar cu un scop precis: construcţia. Totul este fix, etajat, compus ca un mic puzzle şi un mare tablou. Crimele sunt simetrice, au cadenţă, au „scenariu” datorită scheletului celor 7 păcate capitale şi în jurul lor se conturează alte poveşti, alte întrebări. Şocurile vizuale din acest film astăzi probabil par soft în comparaţie cu ceea ce au adus ultimii ani pe masa filmelor despre criminali în serie, mâncatul până la moarte nu mai înseamnă nimic pe lângă alergatul printr-o gară cu jumătate de faţă atârnată de o bucată de piele (scenă din „Hostel”), iar tăiatul unei livre din carne vie probabil că îi trezeşte un mic surâs ironic lui Jigsaw: „Amatori!”. Diferenţa este că Fincher nu arată nimic gratuit, lecţie pe care unii ar trebui să o înveţe cât mai repede.

Brad Pitt este Mills, un poliţist proaspăt transferat să lucreze împreună cu blazatul viitor pensionar Somerset (Morgan Freeman) care mai are câteva zile (un mic clişeu, dar cumva încadrat perfect) până la retragere. Subiectul se poate povesti şi aşa: filmul prezintă ultima săptămână a detectivului Somerset în cadrul poliţiei, săptămână care îi aduce un nou partener cu un entuziasm enervant şi un criminal în serie de prins, pentru că e greu de determinat care dintre cei doi actori iese mai mult în evidenţă: ambii merită cu prisosinţă lauri. Personal, înclin spre Freeman, dar doar pentru că în apatia personajului rezona şi o parte din mine. Înţelegeam lentoarea bătrânului poliţist, nici eu nu m-aş fi grăbit către finalitatea cazului după mii de cazuri rezolvate ştiind că niciodată nu poţi spune: asta e cea mai îngrozitoare faptă pe care am văzut-o vreodată, mereu va apărea una mai oribilă. Îi urmărim printr-un oraş bolnav, vedem indiciile în pas cu ei, şi deşi începi prin a te simţi ca Mills: grăbit, direct, gata de acţiune, cu speranţe pentru o lume ceva mai bună, sfârşeşti ca Somerset: bătrân, pesimist, ursuz şi fără elan.

I-aş fi dat 10, dar sunt conştientă că nu îl merită – nu este un film perfect, nici măcar cel mai bun film al lui Fincher nu e, şi pe deasupra o conţine şi pe Gwineth Paltrow, iniţiatoarea curentului „Lifeless”, a cărei moştenire o duce mai departe Keira. Nu-mi place Paltrow, nu în sensul că o urăsc, ci că mereu uit de ea prin filme, e ca o piesă de mobilier. Nu joacă prost pentru că nu joacă, maxim se interpretează pe ea.

9 pentru străbunicul filmelor „Fight Club”, altă colaborare Pitt-Fincher, „Panic Room”, „Zodiac” şi „The Curious Case of Benjamin Button”, pentru că foarte rar se fac filme cu o mână aşa sigură regizate de un (aproape) novice în lumea cinematografiei de mare anvergura.

Rollerball (1975)

Cu : James Caan, John Beck, John Houseman, Maud Adams.
Regia : Norman Jewison
Scenariul : William Harrison
Rating : R

Nu ştiu câtă lume ştie de acest film, majoritatea aducându-şi mai degrabă aminte de varianta idioată din 2002, cu LL Cool J. Prima dată când am aflat eu de existenţa sa a fost acum vreo 10 ani, într-o revistă de cinema de la noi (care dupa alte două numere a dat faliment), unde fusese trecut într-un top 20 al celor mai bune filme SF din toate timpurile, alături de “Odiseea Spatială”, “Alien”, “Războiul Stelelor”, “Blade Runner” etc. Deşi poate nu la fel de faimos ca filmele amintite mai sus, în mod sigur “Rollerball” a inspirat în felul lui cinematografia SF prin viziunea sa unică (ex : The Running Man” ).

În viitorul îndepărtat, lumea s-a schimbat enorm. Nu mai există naţiuni, războaie, foamete, totul este condus de corporaţii. Şi prin “condus” a se înţelege mai degrabă “controlat”. Nu mai există gândire liberă, nu mai există nici măcar cărţi. Singura realitate este realitatea impusă de corporaţii. Şi în această realitate, tăcerea maselor este cumpărată prin iluzia comfortului. “Rollerball” este un joc de mare succes în jurul căruia se grupează această societate utopică. Un fel de fotbal amerian, pe role şi motociclete, care se desfăşoară într-o arenă circulară, în care două echipe au ca obiectiv să înscrie puncte cu o bilă metalică, şi în care violenţa este la ea acasă, deşi penalizată după un regulament asemănător celui de la hochei. Eroul acestui joc este Jonathan E. (James Caan), cel mai puternic jucător, dominând campionatul de peste 10 ani. Totul se schimbă însă în momentul în care unul din directorii corporaţiilor, Batholomew (John Houseman) îi cere să se retragă definitiv din arena sportivă. Simţind ceva în neregulă, Johnathan refuză, şi începe să devină din ce în ce mai interesat de istoria corporaţiilor şi ierarhia acesteia, însă informaţia este greu de obţinut şi cenzurată. În plus, corporaţiile, iritate de refuzul său hotărăsc că e timpul să scape de Jonathan, modificând treptat regulile jocului, până când Rollerball-ul devine un joc al exterminării.

Designul lumii viitorului din “Rollerball” este atent stilizat, dar nu exagerează. Nu se compară cu “Blade Runner”, nici măcar nu-şi propune să-ţi ia ochii. Societatea prezentată este una fadă, arhitectura şi decoraţiunile parcă sunt menite să nu stârnească nici un fel de emoţie, o perfecţiune rece ( ca design-ul din “Equilibrium” ). Totul este iluzie. Chiar şi jocul în sine este doar o formă de control a maselor, iar Jonathan este periculos pentru echilibrul social, deoarece a devenit eroul acestora, un simbol al individualităţii, opus efortului colectiv supus. Celor care se aşteaptă ca filmul să fie plin de acţiune, s-ar putea să nu le fie pe plac. Spre deosebire de varianta din 2002, singurele scene de acţiune sunt cele desfăşurate în timpul meciurilor, fără a fi, însă, din cale afară de spectaculoase. Jocul este extrem de violent, în special în timpul meciului final, în care regulamentul devine inexistent, orice fiind permis, degenerând într-un măcel în toată regula. Dar acel meci devine un simbol. Efectul este interesant. Pe de-o parte filmul analizează subliminal fascinaţia oamenilor pentru violenţă, brutalitătile şi chiar crima în arenă, fiind încurajate şi răsplătite de publicul avid de sânge. Pe de altă parte, însă, sapă mai adânc de atât în esenţa umană. Jonathan este un personaj mai complex decât i-ar permite genul. Iubeşte jocul, este cel mai bun în ceea ce face, dar refuză să se retragă nu doar din pasiune pentru Rollerball, ci pentru că în adâncul fiinţei sale simte că ceva este în neregulă cu lumea în care trăieşte. El îşi descoperă umanitatea, pe măsură ce comfortul material se prăbuşeste în jurul său şi propria sa existenţă este pusă în pericol. Finalul îl pune faţă în faţă nu doar cu o echipă adversă, ci cu intregul concept de dezumanizare, iar lupta sa este o luptă nu pentru a obţine o victorie, ci pentru a-şi câştiga dreptul de a exista ca fiinţă umană şi individ.