Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

The Skeptic (2009)

Cu: Tim Daly, Tom Arnold, Zoe Saldana, Edward Herrmann, Andrea Roth, Robert Prosky, Bruce Altman, LJ Foley

Regia: Tennyson Bardwell

Scenariul: Tennyson Bardwell

Inspirată de recenziile de săptămâna trecută, am decis să trec peste repulsia mea iniţială şi să mai vizionez nişte filme de groază: am început cu “Orphan” – şi va trebui să îl pun pe Skellington să îmi deconteze factura pentru curentul consumat în nopţile în care a trebuit să dorm cu becul aprins, şi am continuat cu "The Skeptic”, la sfatul monstruleţului care e sora mea cea mică şi aparent drăguţă. Mă îndoiesc că va mai exista o a treia încercare, nu sunt făcută pentru acest gen de filme.

“The Skeptic” spune povestea lui Bryan Becket, interpretat de Tim Daly, care se decide să se mute în casa răposatei lui mătuşi până când soţia lui îl va accepta aşa detaşat emoţional cum l-a cunoscut. Rece, calm şi calculat, el este un perfecţionist care urăşte ataşamentul şi legăturile afective. Singurul lui prieten şi soţia lui sunt ţinuţi la distanţă, orice încercare de şantaj emoţional fiindu-le retezată din start. Asta la început. Pentru că odată instalat în noua casă, el începe să fie martor la nişte evenimente inexplicabile. Un medium cu înfăţişare de supermodel (bine totuşi că nu e savant) îl ajută să descopere cheia acelor fenomene paranormale care pun la îndoială tot ceea ce el susţine. El e, evident, scepticul.

Tim Daly (pe care l-am mai văzut doar în serialul “Private Practice”, unde sincer nu m-a impresionat, fiind imobil, expresiv ca un balot şi având replici mult prea siropoase) mi-a schimbat în bine părerea despre abilităţile sale profesionale, acest film bazându-se pe un personaj principal lipsit de expresivitate şi emoţie. Până la final, a avut câteva scene bune şi am văzut potenţial de mai mult de atât, aşadar cel puţin doi dintre cei 6 cartofi sunt ai lui. Soţia lui e Robin (Andrea Roth), şi niţel cam prea blondă şi preocupată să arate bine pentru gustul meu. Şi nu în ultimul rând, mediumul, interpretat de Zoe Saldana, care începe prin a fi deosebit de enervantă, dar se integrează bine în poveste şi deci devine utilă, dar tot nu indispensabilă.

Cel mai bun actor din film e casa. Mai ştiţi casa mamei lui Norman Bates? Ei bine, aceasta e la fel de îngrozitoare, doar cu un minus notabil la capitolul cinematografie în tonuri de gri. Nu ştiu dacă e un platou sau au folosit o reşedinţă reală, dar dacă există pe undeva prin lumea asta şi cineva o locuieşte, atunci, în ciuda arhitecturii şi a multitudinii de camere, nu există loc pe lumea aceasta faţă de care să vreau să mă aflu mai departe. E genul de casă care urlă "fantome!" chiar şi în mijlocul zilei. Regizorul face o treabă foarte bună concentrându-se pe jocul actorilor, prim-planurile şi cadrele înguste te fac să te întrebi mereu ce se întâmplă în afara cadrului, în fundal sau în raza vizuală a respectivului personaj. Acestea sunt părţile bune.

Cele rele? Scenariul e mediocru către greţos, iar tehnicile de a îngrozi publicul sunt clişee repetitive. Unele momente te fac să strigi: "Gata cu înghesuitul fiecărui obiect de recuzită horror existent pe Terra!", altele doar îţi reamintesc de scene/dialoguri/cadre văzute prin alte filme, ceva mai bune. Te sperie, da, şi deci scopul principal este atins, dar este complet neoriginal şi am senzaţia că nu va impresiona fanii genului (ceea ce eu nu sunt, dar mă bazez pe recenziile dure: 8% pe Rotten Tomatoes), mai ales că ei au şi material de comparaţie. Povestea de bază e bună, dar nu e suficient de consistentă încât să susţină o acţiune de o oră jumătate. Putea fi mai rău, dar putea fi mult, mult mai bine.

"The Skeptic" e un film de groază decent. Nu uimeşte, nu dezamăgeşte, e plictisitor pe alocuri şi înspăimântător în anumite momente, se lasă cam prea mult pe umerii actorilor şi are lacune în departamentul creativitate, dar e potrivit pentru o seară între prieteni.

Defiance (2008)

Cu: Daniel Craig, Liv Schreiber, Jamie Bell
Regia: Edward Zwick
Scenariul: Clayton Frohman si Edward Zwick
Rating : R for violence and language

Specialitatea lui Edward Zwick ca regizor Hollywoodian o reprezintă filmele epice. Are ochiul format pentru genul acesta de filme. N-or fi ele cele mai originale creaţii întâlnite vreodată ( aşa cum, de exemplu, “Ultimul Samurai” e ca un fel de “Dansând cu Lupii” cu samurai în loc de indieni ), dar au ce oferi publicului larg. Sunt filme ce urmează şi exploatează principiile de bază ale cinematografiei comerciale, profesionist lucrate, ce sunt alimentate de emoţiile spectatorului şi bazate pe clişee.

Un astfel de film este şi “Defiance”, bazat pe o poveste adevărată care nu a fost spusă niciodată, din cel de-al Doilea Război Mondial, despre un grup de aproximativ 1000 de evrei est-europeni, care au scăpat de maşinăria de exterminare nazistă şi au format o mică comunitate în pădurile locale unde au luptat să supravieţuiască atât în faţa cruzimii naturii cât şi a fiinţei umane. Grupul de fugari este condus de fraţii Bielski : Tuvia (Daniel Craig), Zus (Liv Schreiber) şi Asael (Jamie Bell), care la rândul lor şi-au pierdut familiile. Cei trei pornesc cu scopul de a se răzbuna, dar pe măsură ce salvează din ce în ce mai mulţi oameni, devine evident că singurul mod in care pot supravieţui este prin formarea unei aşezări, cât mai adânc in pădurile pe care le cunoşteau de mici copii, un sanctuar care să le permită să trăiască departe de nebunia războiului. Tuvia şi Zus au viziuni diferite asupra modului in care trebuie condusă aşezarea, Zus fiind mai dornic să lupte contra nemţilor şi mai puţin dispus să facă compromisuri, ceea ce-l determină să se alăture partizanilor, in timp ce Tuvia, mai interesat de soarta celor pe care ii are alături, işi asumă responsabilitatea de conducător. Cronologia filmului acoperă o perioadă de timp cuprinsă intre toamna anului 1941, până in primăvara lui ’42. Momente cheie ale filmului cuprind scene in care : populaţia nou formată este forţată să-şi mute tabăra după ce sunt descoperiţi, personajele incearcă să obină hrană, apare şi iarna cu imagini albăstrii care parcă induc o senzaţie de frig, se iscă revolte in sânul comunităţii, se infiripă idile ce sfidează disperarea situaţiei, şi totul se termină cu o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu armata germană.

Filmul are meritele sale, in special datorită unei poveşti interesante, absentă până acum de pe scena filmelor despre Holocaust. Insă are şi multe aspecte negative, in special faptul că nu este un film atât de interesant pe cât ar fi meritat povestea. Originalitatea nu este neapărat punctul forte al lui Zwick, dar nu există scuză pentru abundenţa de clişee. In ciuda poveştii originale, personajele şi acţiunile lor sunt mult prea familiare şi standardizate conform regulilor Hollywood-ului. Printre atuuri se numără interpretarea excelentă a lui Liv Schreiber şi coloana sonoră emoţionantă a lui James Newton Howard (nominalizată la Oscar anul acesta). Singurul moment in care filmul capătă intensitate este exact singurul moment care nu ar fi trebuit să conteze atât de mult, scena de acţiune de la final. Naraţiunea inaintează parcă conştientă că povestea se spune şi singură, ţinută in spate numai de actori buni, care nici măcar nu primesc replici decente. Există multe idei interesante, cum ar fi limitele umane depăşite pentru supravieţuire sau relaţiile ciudate ce se formează in momentul in care ne indepărtăm de civilizaţie, dar sunt atinse doar in treacăt, superficial, şi foarte curat, in ciuda faptului că deja se adresează unui public matur (rating R). Unul din motive ar putea fi şi subiectul sensibil (Holocaustul), deşi Spielberg a avut tupeul să meargă până la capăt cu “Munich”, in ciuda controverselor iscate. Zwick insă navighează pe mări mai liniştite, exporând natura intunecată a fiinţei umane de la o distanţă sigură, şi bazându-se pe melodramă grosolană pentru efect. Nu este prima dată când alege calea bătută, de unde se pot culege şi ceva premii Oscar, şi de cele mai multe ori chiar s-a ales cu ceva. A fost o mare surpriză pentru mine când al său “Blood Diamond” (alt amestec de poveste serioasă şi film de acţiune) a adunat 5 nominalizări la Oscar, printre care 2 pentru actor in rol principal şi secundar. De data aceasta insă, nu s-a putut face mai nimic, indiferent cât de zgomotoasă a fost maşinăria de publicitate, pentru că Zwick nu a inzestrat filmul cu energia unui epic demn de luat in seamă..

Nu vreau să fiu prea rău cu Edward Zwick. Sunt un admirator al filmelor sale. Mi-a plăcut chiar şi “Legends of the Fall”, care slavă Domnului are şi el problemele lui. Dar “Defiance” pur şi simplu nu are acel ceva care să-l recomande pentru o vizionare obligatorie. Merită văzut o dată măcar pentru lecţia de istorie inedită, dar ca realizare cinematografică, este o ocazie ratată.

The Proposal (2009)

Cu: Sandra Bullock, Ryan Reynolds, Malin Akerman, Craig T. Nelson, Mary Steenburgen, Betty White, Denis O'Hare, Oscar Nunez
Regia: Anne Fletcher
Scenariul: Peter Chiarell

„The Proposal” este filmul care a contrazis toate aşteptările avizate. Se zicea că Julia Roberts, la 42 ani, este prea bătrână pentru a duce un film pe locul întâi din primul weekend de la lansare, şi iată că vine Sandra Bullock, la cei 45 ani ai ei, şi doboară recorduri de încasări, deşi se aştepta ca filmul să aducă sume medii, specifice comediilor romantice scrise la formulă. Criticii nu au fost impresionaţi, dar asta nu a împiedicat valuri de oameni să vină la premieră. Un real succes pentru ea, atât ca expunere (devenise aproape irelevantă) cât şi financiar, şi nimeni nu se poate plânge că s-a vândut: ea joacă în comedii romantice de când s-a lansat, rareori alege roluri dramatice.

În „The Proposal” ea interpretează o şefă de coşmar, rudă apropiată cu Miranda din „The Devil Wears Prada”, care se găseşte în pericol de a fi deportată pentru că a fost prea ocupată cu serviciul ca să mai citească avertismentele trimise de la Imigrări. Ideea salvatoare e să îl şantajeze pe asistentul ei să se însoare cu ea. Bietul asistent e interpretat de Ryan Reynolds, a cărui specialitate sunt comediile de „frăţie” şi care aparent a evoluat. El este bun, frumos şi răbdător, bărbatul ideal. Dacă acceptăm premisa subţire, urmează o serie de aventuri şi mai neverosomile acasă la părinţii lui, pe care cei doi îi mint fără ruşine.

Mă aşteptam să mă înfior la acest film. Am văzut multe comedii de genul acesta la viaţa mea, şi nu pot spune că aveam speranţe prea roz. Cu toate acestea, am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut cei doi actori principali, atât luaţi separat, cât şi împreună. Sandra Bullock e o marcă înregistrată. Are o stăpânire a gesturilor şi o precizie a timpilor lansării replicilor ce ar trebui predată la şcoala de actorie. Poate mai învaţă şi Kate Hudson ceva. Într-o comedie, e în elementul ei şi se vede. Deşi personajul ar fi odios în viaţa de zi cu zi, ea îl face suportabil. Ryan Reynolds îi face faţă cu succes, cele mai bune momente ale filmului fiind cele în care cei doi se contrează neîncetat. E foarte credibil în rolul angajatului stresat şi al bărbatului abuzat. Am râs de câteva ori, în ciuda mea, şi am vrut ca cei doi să se iubească şi să fie fericiţi împreună (să ne prefacem că acest lucru nu era total previzibil), ceea ce nu pot spune despre alte cupluri din comedii romantice (1,2,3), cărora le doream muncă silnică. Un alt mare plus: nici o glumă, aluzie, replică pe seama diferenţei de vârstă (Reynolds are 32 ani), deşi alte comedii nu cred că ar fi ratat ocazia. Fanii Sandrei vor vedea mai mult din ea decât a arătat în orice alt film, iar fanele lui Ryan vor fi încântate de felul în care acesta ascultă muzică.

Trebuie să fie şi părţi rele, nu? Ei bine, restul personajelor sunt în plus, introduse în încercarea zadarnică de a mai acorda o dimensiune poveştii. Betty White are o apariţie penibilă, într-una dintre cele mai inutile scene din film. Compensează mimând un atac de cord. Timpul acordat dezvoltării poveştii de dragoste, minciună, fraudă este foarte scurt, şi nu prea înţelegi cum doi oameni care lucrează împreună de 3 ani se pot îndrăgosti în 72 de ore atât de profund. În mâinile unor actori mai puţin simpatici şi charismatici (atenţie, nu neapărat mai puţin talentaţi, pentru că nu doar talentul îi face pe cei doi o forţă), scenariul ar fi fost bun de aruncat în groapa de unde se tot zbate să iasă Matthew McConaughey. Şi au loc nişte scene de striptease pe care nu le mai povestesc de jenă, dar şi din cauză că mi-ar lua foc retina să mi le reamintesc. Şi nu în ultimul rând, nici un moment nu se îndepărtează de la succesiunea de paşi arhitestată. Totul, de la început până la sfârşit, merge pe clişee clasice şi riscuri minime, denunţând o bună cunoaştere a publicului ţintă şi o lipsă de disponibilitate de a câştiga fani din altă categorie, de frică să nu îndepărteze pe cei existenţi. Se observă clar un calcul rece al tuturor căilor de a obţine cât mai mulţi bani, şi aplicarea lui cu stricteţe.

Nota 6 pentru o după amiază plăcută, în care am râs şi m-am simţit bine, alături de doi actori buni, o poveste uşurică, de vară, şi o sumedenie de întâmplări pe care nu m-am deranjat să le înţeleg sau să le judec la rece, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi dacă aveţi de gând să vizionaţi acest film.

Needful Things (1993)

Cu : Ed Harris, Bonnie Bedelia, Max Von Sydow, JT Walsh, Amanda Plummer
Regia : Fraser Clarke Heston
Scenariul : W.D. Richter
Rating : R

Sunt mare fan Stephen King. Îmi plac enorm cărţile lui şi încerc pe cât posibil să ţin pasul şi cu adaptările cinematografice ale romanelor sale şi nu e tocmai simplu, pentru că sunt extrem de multe. De la filme horror de duzină, eşecuri monumentale (“Cujo”, “Silver Bullet”, “Pet Sematary”, “Maximum Overdrive”, ultimul scris şi regizat de el însuşi), la filme clasice, chiar de Oscar (“Carrie”, “Misery”, “Shinning”, “The Dead Zone”, “Shawshank Redemption”, “The Green Mile”) şi producţii de televiziune (“Kingdom Hospital”, “Rose Red”), King şi-a trecut numele pe genericul a tot felul adaptări. Unele mai bune, altele mai proaste, unele mai cunoscute, altele extrem de greu de găsit. Cel mai mult, romanele lui m-au atras prin caracterizările sale solide, mare parte din cărţile sale depinzând de psihologia personajelor, nu de senzaţionalul situaţiilor, pentru a genera groaza, aspect pe care de cele mai multe ori adaptările îl ignoră în favoarea acţiunii şi violenţei.

În categoria nu-prea-grozave-dar-distractive-dacă-guşti-genul, intră “Needful Things”. Spectatorii care doresc să-l vadă trebuie să ştie că filmul a rulat pe la Pro TV la o oră mult prea tarzie, aşa cum obişnuiesc cei de la televiziuni, deci la o redifuzare, sa se aştepte la o vizionare pe la miezul noptii. Povestea este sinistră, aşa cum îi stă bine lui King. Un străin misterios, Leland Gaunt (Max Von Sydow) soseşte în paşnicul orăşel din statul Maine, Castle Rock, şi îşi deschide un magazin de antichităţi. Stârnind curiozitatea locuitorilor, “Needful Things” (numele magazinului), devine punctul de atracţie al oraşului. Însă Gaunt nu le oferă numai antichităţi, ci, aşa cum spune şi titlul, lucruri de trebuinţă, de toate pentru toţi. Fiecare găseşte în magazinul său acel obiect care a avut o însemnătate deosebită în viaţa lor, şi, din nefericire, şi-ar vinde chiar sufletele pentru a intra în posesia lor. Gaunt începe astfel colectarea de “datorii”, învrăjbind oamenii unii împotriva celorlalţi, provocând haos şi anarhie. Singurul care nu se lasă afectat de Gaunt este şeriful Alan Pangborn (Ed Harris), care va trebui să facă faţă singur unui oraş căzut pradă nebuniei, şi să infrunte răul absolut, într-o confruntare care depăşeşte limitele umane.

Regizat de fiul lui Charlton Heston, fiind filmul său de debut (şi cam singurul lui film), “Needful Things” este o adaptare slăbuţă mult prea comprimată, ţinută în spate doar de actorii excelenţi, care conştienţi de valoarea de serie B a filmului, oferă interpretări generos de exagerate, încât să facă vizionarea acceptabilă, dacă nu chiar, îndrăznesc să spun, distractivă. Lansat pe marile ecrane în ’93, filmul lasă însă de multe ori impresia unei producţii de televiziune, presărată cu câteva momente de geniu tehnic. Există scene spectaculoase cum ar fi câteva explozii frumos puse în scenă, dar gratuite în context, coloana sonoră este mai bună decât merita filmul, Patrick Doyle compunând parcă pentru un clasic cum ar fi “The Omen”, iar imaginea surprinde atmosfera întunecată şi apăsătoare a orăşelului căzut în ghearele Diavolului. Lipseşte însă din scenariu psihologia personajelor, care funcţionează atât de bine în romanele lui King, şi care de cele mai multe ori ridică nivelul literar al creatilor sale. Personajele sunt stereotipuri, iar nebunia şi conflictul lor interior provocat de pactul faustian pare uneori absurd, tocmai datorită lipsei aprofundării caracterizărilor.

La televiziunile americane se difuzează, conform IMDb, versiunea originală de trei ore. Nu pot decât să-mi imaginez că acea oră în plus era dedicată dezvoltării personajelor. Mi-ar fi plăcut s-o văd, dar cum noi trebuie să ne mulţumim cu ProTV-ul, iar pe DVD nu există versiunea extinsă nicăieri in lume, sunt obligat să lovesc la punctaj un film promiţător şi nu-l pot recomanda decât amatorilor de filme de serie B.

Days of Thunder (1990)

Cu : Tom Cruise, Robert DuVall, Nicole Kidman, Randy Quaid, Michael Rooker
Regia : Tony Scott
Scenariul : Robert Towne
Rating : PG-13

Jerry Bruckheimer este unul dintre puţinii producători care vând filme doar cu numele. Dacă reclama vreunui film conţine cuvintele magice “From producer Jerry Bruckheimer”, atunci gata, se umplu scaunele din cinematografe. Numele lui a devenit sinonim cu formula succesului. Filmele sale respectă cu sfinţenie regula de a nu te abate de la ce se ştie sigur că va scoate cei mai mulţi bani. Singurele riscuri pe care şi le asumă sunt legate de cât de mare să fie explozia, sau câte maşini să distrugă într-o urmărire, sau dacă să dărâme toată clădirea, sau doar câteva etaje. Deşi, ca să fiu corect, tot el a produs şi “Black Hawk Down” un film de război deosebit, care cel puţin ca idee nu părea foarte “box-office-friendly”. Pe scurt, omul ştie să facă bani şi entertainment.

“Days of Thunder” este una din formulele tipice. Tânăr novice, talentat, dar încăpăţânat, primeşte ocazia să evolueze printre profesionişti, devine cel mai bun dintre cei mai buni, apoi se întâmplă o tragedie, eroul se retrage o vreme, cât să-şi dea seama ce-i de făcut, şi îşi face revenirea triumfală la final. Acel tânăr este Cole Trickle (Tom Cruise), pilot de curse amator, recrutat în echipa finanţată de Tim Daland (Randy Quaid) pentru a concura în campionatul NASCAR. După multe eforturi, ajutat de seful echipei tehnice Harry Hogge (Robert DuVall), devenit mentorul său, devine unul dintre cei mai buni piloţi de curse. Şirul de victorii este însă întrerupt de un accident dur, o coliziune cu unul din rivalii sai, Rowdy Burnes (Michael Rooker), care îi va trimite pe amândoi la urgenţe, unde Cole face cunoştiinţă cu Dr. Claire Lewicki (Nicole Kidman). Amândoi scapă nevătămaţi, Cole înfiripă o mică idilă cu doamna doctor, însă bucuria lor este de scurtă durată, deoarece Rowdy se pare că are probleme mai mari de sănătate care îl vor împiedica definitiv să mai concureze, dacă nu se tratează. Cole este afectat de ce i se întâmplă lui Rowdy şi începe să-şi piardă încrederea în propriile forţe, ceea ce-i afectează performanţele. În cele din urmă, Cole va trebui să-şi regasească voinţa de a mai concura, pentru ca în final să câştige campionatul atât pentru el cât şi pentru Rowdy.

Deşi primul instinct este acela de a sări asupra filmului ca fiind încă o producţie scoasă din fabrica Bruckheimer, principalul motiv pentru care merită o şansă este regizorul Tony Scott. Omul ăsta ştie să stoarcă din subiect, indiferent cât de prost, maximul de spectacol, insuflând energie acolo unde filmul are nevoie pentru a distrage atenţia de la scenariul oribil. Deşi formula “Tom Cruise” a mai fost aplicată de Scott şi Bruckheimer şi în “Top Gun“, de data aceasta iese ceva mai uşor de vizionat. În primul rând, imaginea este absolut superbă, mulţumită lui Scott, care întotdeauna îşi tratează filmele cu cea mai mare atenţie la detalii. Iluminarea, culorile, poziţia camerei, montajul dau dinamism unor scene care în mâinile altcuiva ar fi ieşit banale. Apoi, cursele sunt spectaculoase, cu sunetul turat la maxim, cu un ritm molipsitor, încât chiar mi-a părut rău că între ele mai trebuiau să apară şi scene cu actori şi dialog. Şi asta înseamnă ceva, ţinând cont de faptul că prin curse NASCAR se înţelege maşini care se învârt în cerc vreo câteva sute de ture. Cu alte cuvinte, spectacolul prevalează acolo unde drama umană dă greş.

Personajele sunt de carton, stereotipuri ambulante. Nicole Kidman nu face mai nimic în film, rolul ei fiind acela de personaj feminin într-un film dominat de bărbaţi. Povestea de dragoste dintre Claire şi Cole este fadă, şi nu are o motivaţie serioasă de a exista în scenariu în afara faptului că dă bine la box-ofiice să ai şi aşa ceva într-un film. Rivalitatea dintre Cole şi Rowdy, care mai apoi devine amiciţie, nu este o idee prost folosită, dar prea standard pentru astfel de filme. Actorilor nu li se poate reproşa nimic, fac tot ce pot cu ce au la dispoziţie, dar dialogurile sunt atât de simpliste încât puteau foarte bine să nu se mai obosească să deschidă gura. Eu unul nu aş fi sesizat vreo diferenţă.

Nu este un film prost. Am văzut destule porcării ca să pot spune asta. Este un film uşurel, plăcut, numai bun de pierdut vremea cu el. Nu este cel mai bun din cariera lui Tony Scott, dar poartă amprenta sa unică, ceea ce aduce un punct în plus fabricii Bruckheimer.

Daylight (1996)

Cu : Sylvester Stallone, Amy Brenneman, Viggo Mortensen, Dan Hedaya
Regia : Rob Cohen
Scenariul : Leslie Bohem
Rating : PG-13 for disaster-related peril, death and destruction.

Îşi mai aduce cineva aminte de un film numit Daylight, şi tradus pe la noi “Panică în tunel” ? Filmul acela cu dezastrul petrecut în tunelul subacvatic din New York, care leagă Manhattan de New Jersey, în urma unei explozii devastatoare care prăbuşeşte construcţia la ambele capete, blocând în interior o mână de supravieţuitori ? Şi cu Stallone în rolul lui Kit Lattura, un fost membru al echipelor de intervenţie, care se oferă voluntar să se arunce în mijlocul iadului pentru a-i ajuta pe supravieţuitori să vadă lumina zilei ? Eu unul da. Îmi aduc aminte cum acum multă vreme abia aşteptam să-l dea HBO-ul. Şi mi-a plăcut. Chiar mult de tot. Desigur, la vremea respectivă nu văzusem “Aventurile Vasului Poseidon”. De unde să ştiu că ce vedeam pe ecran era de fapt “Poseidon” cu un tunel în loc de un vapor cu susul în jos.

Genul filmelor catastrofă a fost absent o vreme, cu excepţia câtorva zvâcniri, printre care şi un remake al Poseidonului. Acum, cu încălzirea globală şi isteria mondială însămânţată de media, s-ar putea spune că o să avem parte de o nouă generaţie de filme catastrofă : “2012” al lui Ronald Emmerich, “The Road” ecranizare a unui roman de Cormac McCarthy (autorul “No Country for Old Men”) şi “The Knowing”, de Alex Proyas. Hollywood-ul ştie cum să profite de isteriile colective. Sunt filme care excelează în efecte vizuale, sunt spectaculoase, chiar înfricoşătoare, o combinaţie de dramă umană şi acţiune. Problema mare constă în şablonul pe care fiecare din aceste filme îl aplică obsesiv, fără vreun pic de originalitate. Întotdeauna avem catastrofa, micul grup care încearcă să supravieţuiască, dintre care este obligatoriu ca cel mult jumătate să moară în diverse accidente sau chiar sacrificându-se pentru ceilalţi, avem şi personajul cu spirit de lider, de regulă protagonistul, şi desigur probele de forţă şi îndemânare prin care trebuie să treacă grupul respectiv. Aspectele de dramă psihologică de regulă stau undeva, ascunse prin spate, pentru că hai să fim serioşi, când este rost de atâta acţiune spectaculoasă, cine vrea să-şi mai bată capul cu dileme morale şi psihologice.

“Daylight” venea în 1996, încercând să rupă gura targului cu Stallone. E obligatoriu să fie sala plină dacă e film cu Stallone, nu-i aşa ? Ei bine, nu chiar. Cu un buget de 80 milioande USD, a încasat în SUA doar 35 de milioane. Mondial a depăşit suta, dar oricum, mult sub aşteptări. Regizorul Rob Cohen, cunoscut mai recent pentru primul “The Fast and the Furious”, “xXx” şi “Mumia 3”, şi-a început cariera de regizor de blockbustere cu acest film, şi cu “Dragonheart” (în acelaşi an). Dragonul digital a scos chiar mai mulţi bani decât Stallone.

Recunosc, nostalgia m-a împins să scriu un review pentru acest film. Anii ’90 au fost buni pentru filme megabugetare. Indiferent cât de proaste erau, parcă erau mai decente decât bălăriile din ziua de azi. Poate nostalgia vremurilor trecute îmi bruiază obiectivitatea, însă asta este impresia mea. “Daylight” este departe de a fi o capodoperă. Poveste se desfăşoară pe două planuri. Supravieţuitorii din tunel care luptă să scape din infern îndrumaţi de Stallone, şi autorităţile de la suprafaţă, care prin incompetenţa lor standard pentru astfel de filme, îngreunează salvarea lor. Structura tunelului se deteriorează din ce în ce mai mult, provocând explozii, zguduituri, şi inundaţii, toate orchestrate ca înr-un parc tematic de distracţii. Actorii în rol secundar joacă tipare clasice de isterici, sceptici, laşi, altruişti, şocaţi, aroganţi. Stallone îşi dă silinţa să fie mai mult decât un Rambo cu o lanternă, şi este convingător prin prezenţa fizică, în timp ce se caţără, înoată, sparge, dărâmă şi aruncă în aer, încercând în acelaşi timp să pară uman, invocând trecutul său care l-a determinat să renunţe la echipa de urgenţe. Mai menţionez şi scena absolut absurdă în care Sly trebuie să se strecoare prin trei ventilatoare gigantice pentru a pătrunde în tunel, ventilatoare conectate între ele, care pot fi oprite pentru 60 de secunde, nu în acelaşi timp şi doar o singură dată. Absdurditatea scenei poate fi trecută cu vederea numai datorită lui Stallone. Muzica apare în scene cheie, cu acorduri dramatice care subliniază drama şi eroismul, nelipsind nici melodia pop obligatorie de pe genericul de final. Sunetul este excelent (nominalizare la Oscar pentru efecte sonore), întărind atmosfera filmului. Efectele vizuale sunt excelente, cele digitale fiind reduse în mare partea doar la scena distrugerii tunelului, deşi ca să fiu sincer, din punct de vedere al realismului, propagarea exploziei prin tunel pare cel puţin suspectă.

Totul e cat se poate de profesionist pentru ca noi spectatorii carcotaşi să fim distraşi de spectacolul de pe ecran. Şi funcţionează într-un fel, aşa cum a funcţionat şi pentru mine acum foarte mult timp. Singura condiţie pentru a vă bucura pe deplin de ce are de oferit acest film este aceea de a nu vă fi petrecut zilele uitându-vă la prea multe filme de acest gen. Altfel, nu prea cred că o să vă impresioneze cine ştie ce.