The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Twilight (2008)

Cu: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Billy Burke, Peter Facinelli, Cam Gigandet, Nikki Reed, Elizabeth Reaser, Jackson Rathbone, Sarah Clarke, Ashley Greene, Anna Kendrick, Justin Chon, Kellen Lutz, Edi Gathegi, Rachelle Lefevre, Christian Serratos
Regia: Catherine Hardwicke
Scenariul: Mark Lord, Melissa Rosenberg

Bazat pe bestseller-ul omonim semnat Stephenie Meyer, prima parte a uneia dintre cele mai de succes francize axate pe adolescenţi de la imperiul clădit în anii '90 de netalentatele dar foarte vandabilele surori Olsen, care aducea milioane anual din comercializarea a orice putea fi semnat şi vopsit roz, "Twilight" e un film care declanşează două reacţii opuse: ură - de la indivizii prea cool pentru a aprecia ceva atât de patetic, şi dragoste - de la turmele care se entuziasmează la tot ce e roz şi e îmbrăcat în celofan şi puf. Vorbesc, desigur, de reacţiile adolescenţilor, pentru că nicio persoană peste 17 ani şi cu un IQ format din 3 cifre nu poate fi nici impresionată nici scârbită: s-au produs filme mai proaste (unele au obţinut chiar şi Oscarul) şi se vor produce filme mai bune, slavă Domnului.

Bella (Kristen Stewart) e o fată obişnuită cu iz emo care se mută la tatăl ei atunci când realizeză că stă cam în calea noii căsnicii a mamei ei. Nimeni nu îi spune asta, dar simte ea, ca orice emo. Noul ei oraş e un colţ de stat în care plouă cam 360 zile pe an şi locuitorii săi sunt nişte oameni simpli care nu pot să cuprindă complexitatea minţii domnişoarei Swan, şi deci ea se simte singură şi neînţeleasă. Şi tocmai când ai zice că urmeză să se sinucidă apare EL, cel pe care mai toate filmele te învaţă să-l aştepţi (dacă e un film romantic) sau să îl cauţi (dacă e mai modern şi "feminist"). Se numeşte Edward Cullen şi e dotat cu ADNul generos al lui Robert Pattinson, dar are şi el un mic secret: este un vampir în vârstă de peste 100 de ani care suferă una dintre cele mai crunte drame posibile - trebuie să retrăiască liceul la nesfârşit. Acţiunea sporadică este asigurată de trei vizitatori neinvitaţi şi începutul unui trunghi amoros care va da naştere şi va întreţine încă patru cărţi, mii de siteuri web şi milioane de vise ale fanilor.

Filmul e mai bun decât mă aşteptam. Am citit cartea, şi le mulţumesc lui Mark Lord şi Melissei Rosenberg pentru bunul simţ de a prelua doar o mică parte din monologul interior al Bellei, scutindu-mă astfel de "Când viaţa îţi oferă un vis dicolo de cele mai frumoase aşteptări, e nerezonabil să plângi atunci când se sfârşeşte" sau "O mare de întuneric copleşea sentimentele mele întunecate şi soarele nu va mai răsări fără Edward" (ultimul paragraf e o parafrazare de-a mea, dar e clară ideea). Prima carte fiind şi mult mai bună decât restul (da, le-am citit pe toate, nu mă judecaţi!), au şi suficient material plin de angoasă pentru a contura o poveste de dragoste adolescentină care trece prin toate etapele primilor paşi fără plasă de siguranţă: alienare, frica de respingere, singurătate şi numitorul comun a tuturor adolescenţilor: convingerea că toată lumea asta se învârte în jurul lor şi a unicităţii lor. Ajută şi faptul că prima carte prezintă puţine situaţii care o arată pe eroina principală ca pe o bleagă împiedicată ce încurcă pe toată lumea, iar filmul le ascunde suficient de bine, făcându-le insesizabile. Regia decentă, ceva efecte speciale (sincer, am văzut mai bune în seriale), plus un sentiment de apăsare şi zbucium interior contribuie la povestea unei iubiri credibile, în ciuda premisei fantasy.

Actorii principali sunt peste medie. Iniţial Kristen Stewart mi s-a părut o actriţă execrabilă, dar a reuşit să mă facă să o plac pe Bella, deşi îmi displăcea în cărţi. Replicile erau aceleaşi, dar a adăugat un fel de fragilitate şi timiditate, şi părea mereu atât de nelalocul ei, exact ca o fată hipersensibilă de 16 ani. Nu sunt sigură dacă interpreta sau se autointerpreta, dar avea puţine lucruri la îndemână şi totuşi s-a descurcat onorabil. Robert Pattinson avea şi mai puţin la îndemână, pesonajul lui fiind un aşa-zis bărbat perfect care îşi trata prietena ca pe un copil de 5 ani (uneori pe bună dreptate) , din când în când părăsind-o pentru propriul ei bine, dar şi el a reuşit cumva să nu fie ridicol (deşi uneori a trecut razant, vezi "vampirii strălucesc în soare") şi chiar să emită ceva din carisma personală care explica puţin din vânzoleala din jurul lui. Restul distrubuţiei reuşeşte să nu iasă în evidenţă, ceea ce e un lucru bun pentru că nimeni nu vrea să fie veriga slabă într-un film de genul acesta.

Per total, o portetrizare decentă a amalgamului de sentimente specifice adolescenţei, două personaje principale care se potrivesc şi o poveste bine conturată atunci când nu se ia în serios, “Twilight” e prima parte a unei francize care are potenţialul de a bate recorduri de încasări.