The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.

Twilight (2008)

Cu: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Billy Burke, Peter Facinelli, Cam Gigandet, Nikki Reed, Elizabeth Reaser, Jackson Rathbone, Sarah Clarke, Ashley Greene, Anna Kendrick, Justin Chon, Kellen Lutz, Edi Gathegi, Rachelle Lefevre, Christian Serratos
Regia: Catherine Hardwicke
Scenariul: Mark Lord, Melissa Rosenberg

Bazat pe bestseller-ul omonim semnat Stephenie Meyer, prima parte a uneia dintre cele mai de succes francize axate pe adolescenţi de la imperiul clădit în anii '90 de netalentatele dar foarte vandabilele surori Olsen, care aducea milioane anual din comercializarea a orice putea fi semnat şi vopsit roz, "Twilight" e un film care declanşează două reacţii opuse: ură - de la indivizii prea cool pentru a aprecia ceva atât de patetic, şi dragoste - de la turmele care se entuziasmează la tot ce e roz şi e îmbrăcat în celofan şi puf. Vorbesc, desigur, de reacţiile adolescenţilor, pentru că nicio persoană peste 17 ani şi cu un IQ format din 3 cifre nu poate fi nici impresionată nici scârbită: s-au produs filme mai proaste (unele au obţinut chiar şi Oscarul) şi se vor produce filme mai bune, slavă Domnului.

Bella (Kristen Stewart) e o fată obişnuită cu iz emo care se mută la tatăl ei atunci când realizeză că stă cam în calea noii căsnicii a mamei ei. Nimeni nu îi spune asta, dar simte ea, ca orice emo. Noul ei oraş e un colţ de stat în care plouă cam 360 zile pe an şi locuitorii săi sunt nişte oameni simpli care nu pot să cuprindă complexitatea minţii domnişoarei Swan, şi deci ea se simte singură şi neînţeleasă. Şi tocmai când ai zice că urmeză să se sinucidă apare EL, cel pe care mai toate filmele te învaţă să-l aştepţi (dacă e un film romantic) sau să îl cauţi (dacă e mai modern şi "feminist"). Se numeşte Edward Cullen şi e dotat cu ADNul generos al lui Robert Pattinson, dar are şi el un mic secret: este un vampir în vârstă de peste 100 de ani care suferă una dintre cele mai crunte drame posibile - trebuie să retrăiască liceul la nesfârşit. Acţiunea sporadică este asigurată de trei vizitatori neinvitaţi şi începutul unui trunghi amoros care va da naştere şi va întreţine încă patru cărţi, mii de siteuri web şi milioane de vise ale fanilor.

Filmul e mai bun decât mă aşteptam. Am citit cartea, şi le mulţumesc lui Mark Lord şi Melissei Rosenberg pentru bunul simţ de a prelua doar o mică parte din monologul interior al Bellei, scutindu-mă astfel de "Când viaţa îţi oferă un vis dicolo de cele mai frumoase aşteptări, e nerezonabil să plângi atunci când se sfârşeşte" sau "O mare de întuneric copleşea sentimentele mele întunecate şi soarele nu va mai răsări fără Edward" (ultimul paragraf e o parafrazare de-a mea, dar e clară ideea). Prima carte fiind şi mult mai bună decât restul (da, le-am citit pe toate, nu mă judecaţi!), au şi suficient material plin de angoasă pentru a contura o poveste de dragoste adolescentină care trece prin toate etapele primilor paşi fără plasă de siguranţă: alienare, frica de respingere, singurătate şi numitorul comun a tuturor adolescenţilor: convingerea că toată lumea asta se învârte în jurul lor şi a unicităţii lor. Ajută şi faptul că prima carte prezintă puţine situaţii care o arată pe eroina principală ca pe o bleagă împiedicată ce încurcă pe toată lumea, iar filmul le ascunde suficient de bine, făcându-le insesizabile. Regia decentă, ceva efecte speciale (sincer, am văzut mai bune în seriale), plus un sentiment de apăsare şi zbucium interior contribuie la povestea unei iubiri credibile, în ciuda premisei fantasy.

Actorii principali sunt peste medie. Iniţial Kristen Stewart mi s-a părut o actriţă execrabilă, dar a reuşit să mă facă să o plac pe Bella, deşi îmi displăcea în cărţi. Replicile erau aceleaşi, dar a adăugat un fel de fragilitate şi timiditate, şi părea mereu atât de nelalocul ei, exact ca o fată hipersensibilă de 16 ani. Nu sunt sigură dacă interpreta sau se autointerpreta, dar avea puţine lucruri la îndemână şi totuşi s-a descurcat onorabil. Robert Pattinson avea şi mai puţin la îndemână, pesonajul lui fiind un aşa-zis bărbat perfect care îşi trata prietena ca pe un copil de 5 ani (uneori pe bună dreptate) , din când în când părăsind-o pentru propriul ei bine, dar şi el a reuşit cumva să nu fie ridicol (deşi uneori a trecut razant, vezi "vampirii strălucesc în soare") şi chiar să emită ceva din carisma personală care explica puţin din vânzoleala din jurul lui. Restul distrubuţiei reuşeşte să nu iasă în evidenţă, ceea ce e un lucru bun pentru că nimeni nu vrea să fie veriga slabă într-un film de genul acesta.

Per total, o portetrizare decentă a amalgamului de sentimente specifice adolescenţei, două personaje principale care se potrivesc şi o poveste bine conturată atunci când nu se ia în serios, “Twilight” e prima parte a unei francize care are potenţialul de a bate recorduri de încasări.

Longford (2006)

Cu: Jim Broadbent, Samantha Morton, Andy Serkis
Regia: Tom Hooper
Scenariul: Peter Morgan

Francis Aungier Pakenham, conte de Longford, a fost cu siguranţă una din figurile controversate ale Marii Britanii. Membru al partidului laburiştilor, preşedinte al Camerei Lorzilor, personalitate marcantă în guvern de-a lungul anilor, şi catolic fervent, Lord Longford s-a făcut remarcat de opinia publică prin caracterul său excentric şi numeroasele sale iniţiative de ordin social, majoritatea marcate de controverse, în special lupta sa publică de a reintegra puşcăriaşii în societate şi campania sa împotriva pornografiei.

Filmul, producţie originală HBO, urmăreşte activitatea lui Longford (Jim Broadbent) începând cu anul 1965, în special eforturile sale de a o elibera din închisoare pe Myra Hindley (Samantha Morton), condamnată pe viaţă pentru uciderea unor copii împreună cu iubitul său Ian Brady (Andy Serkis), pe care el o consideră nevinovată. Deşi descurajat în permanenţă de soţia sa, Elizabeth (Lindsay Duncan), de familie, colegi şi presă, Longford nu a renunţat nici o clipă la a încerca să o reabiliteze pe tânăra criminală, iniţiativă ce-i va aduce excluderea din Camera Lorzilor.

Într-adevăr Longford este un personaj excentric, însă deosebit de interesant. Prietenia sa cu Myra a reprezentat ceva scandalos în acele vremuri şi aduce în discuţie ideea iertării chiar şi celor mai atroce fapte, el însuşi considerând că nimeni nu este dicolo de orice salvare. Eforturile pe care le depune în favoarea Myrei ar părea nebuneşti, însă pentru el, este datoria sa de bun catolic să facă tot ce îi stă în putere pentru a salva sufletele rătăcite. Însă, la un moment dat, Myra trădează prietenia Lordului Longford recunoscându-şi implicarea directă în uciderea copiilor, faptă ce aduce cu sine distrugerea renumelui acestuia, aducându-l chiar în pragul unei crize de credinţă. Fortat să se retragă din viaţa publică, acesta şi-a regăsit forţa propriilor convingeri şi a continuat să viziteze puşcăriaşii până la moartea sa în 2001, la 95 de ani.

Filmul este o producţie meritorie, ca majoritatea realizărilor HBO, dovadă stând şi premiile Globul de Aur şi nominalizările la Emmy şi BAFTA TV. Actorii sunt de-a dreptul senzaţionali, Broadbent aducând în faţa noastră nu doar manierismele şi aspectul fizic al personajului, dar şi trăirile profunde, inocenţa şi complexitatea unui om care nu crede în răul absolut. Samantha Morton, este întotdeauna o prezenţă puternică, conferind Myrei o dualitate stranie, o nevinovăţie aparentă, mister şi demnitate, acceptându-şi vinovăţia şi sfidând orice formă de ajutor. Andy Serkis, în rolul iubitului Myrei este extrem de sinistru şi ameninţător, fără să se forţeze, fără să exagereze, chiar dacă apare destul de puţin. În mare aş putea spune că distribuţia face ca acest film să merite atâtea laude. Discuţiile celor trei personaje reprezintă sarea şi piperul filmului, un duel al sentimentelor şi spiritului uman.

Aş fi preferat, însa, ca durata filmului să fie mai mare, deoarece materialul ar fi fost destul de stufos pentru un film mai lung de 90 de minute, dar fiind o producţie de televiziune, bănuiesc că abilitatea de a sintetiza este o virtute. Ar fi făcut o mini-serie deosebită, dar chiar şi aşa, există destulă complexitate şi profunzime pentru a oferi o experienţă unică.

The Breakfast Club (1985)

Cu: Paul Gleason, Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, John Kapelos, Judd Nelson, Ally Sheedy, Ron Dean
Scenariul şi regia: John Hughes

John Hughes a murit în august anul acesta, dar rămîn în urma lui unele dintre cele mai de succes pelicule ale anilor 80 şi 90, pe care semnează ca scenarist, regizor sau producător: “National Lampoon’s Vacation”, ”Ferris Bueller’s Day Off”, “Weird Science”, “ The Breakfast Club”, “Some Kind of Wonderful”, “Sixteen Candles”, “Pretty in Pink”, “Planes”, “Trains and Automobiles”, “Uncle Buck”, “Home Alone” şi continuarea “Home Alone 2: Lost in New York”. Capacitatea sa de a se adresa adolescenţilor fără a le vorbi de sus, fără a le minimiza durerile şi mai ales fără a face greşeala de căpătâi a filmelor de gen - mutatul focusului pe generaţia trecută în loc de cea curentă au facut ca filmele sale să fie foarte bine primite. Câteva dintre ele au dat tonul a nenumărate seriale şi filme care menţionează măcar în treacăt emblematicul “The Breakfast Club”, de multe ori imitând scene întregi în speranţa că farmecul originalului va ridica nivelul copiei.

E uimitor câte se pot face într-un cadru restrâns şi cu o idee simplă: cinci adolescenţi foarte diferiţi de statuturi contrastante sunt obligaţi să îşi petreacă sâmbăta împreună în biblioteca şcolii, fiind pedepsiţi. Andrew (Emilio Estevez) e un sportiv popular cu posibilitatea de a face o carieră în wrestling, dar ambiţiile de genul acela sunt mai degrabă ale tatălui său decât ale lui. Presiunea constantă îl aduce în punctul în care îşi doreşte o accidentare permanentă şi îl face să îi terorizeze pe cei mai slabi ca el, fapte care îi cauzează un dezgust faţă de sine care adaugă şi mai multă presiun ... toate formând un cerc fără scăpare. Claire Standish (Molly Ringwald) e regina balului, premiul pe care se luptă două jumătăţi ale unei căsnicii ratate. Ea e răsfăţată şi răsplătită material, dar nu i se oferă nicio urmă de afecţiune reală. John Bender (Judd Nelson) e infractorul grupului şi singurul provenind din clasa muncitoare. Abuzul suferit acasă îl transformă într-un individ care se străduieşte din răsputeri să enerveze pe toată lumea. El este cel care pune întrebările dificile care stabilesc premisa. Brian Johnson (Anthony Michael Hall) este deşteptul grupului, un tocilar care nu poate să accepte o notă mică şi care, după o notă proastă la atelier face un gest necugetat. Şi în final, nebuna: Allison Reynolds (Ally Sheedy), o cleptomană şi o mincinoasă compulsivă care e ignorată sistematic în familie şi care trebuie să recurgă la gesturi dramatice pentru a se apropia de oameni. Ei vorbesc ca nişte adolescenţi ai vremiurilor lor şi încă replicile lor sună veridice (sau sunt eu foarte bătrână). Fiecare încearcă să iasă în evidenţă, să încalce norme, să fie unici. Dar mai presus de toate vor cu disperare să fie iubiţi pentru ceea ce sunt cu adevărat.

Acest film a pus bazele stereotipurilor vieţii de liceu: majoretele sunt frumoase şi populare, tocilarii sunt hărţuiţi zilnic şi ciudaţii sunt arătaţi cu degetul. Sincer, nu îmi amintesc ca viaţa de liceu să fi fost aşa stresantă în era cretacică. Evident că exista dorinţa de a nu fi la baza piramidei sociale, dar, în afară de asta, era frumoasă. Sau aşa ar trebui să fie pentru toţi. Scenariul nu are nevoie să surprindă: tâlcul poveştii e că măştile generice ascund probleme de familie banale, dar nu nedureroase. Nimic nu e dus la extrem pentru că un asemenea truc ieftin ar îndepărta exact publicul ţintă, cei care ar trebui să îşi poată alege câte un personaj şi să zică: "Fix aşa eram eu în clasa a 10a!". John Hughes preferă autenticitatea în locul exagerărilor de orice fel.

Se pare că tot autenticitatea e şi unul dintre punctele tari ale distribuţiei. Se completează foarte bine şi fiecare îşi intră în rol fără niciun efort aparent, întorcându-se în adolescenţă in mod natural. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care le-aş aduce pentru a susţine distribuţia de tip “Beverly Hills 90210” (vă amintiţi adolescentul de 16 ani cu început de chelie Dylan McKay? dar pe Andrea, editoarea ziarului liceului ajunsă la menopauză?): faptul că o experienţă mai mare duce la o interpretare mai reuşită, evitându-se astfel stridenţa sau lipsa de orice talent (Shanae Grimes şi jocul ei de epileptică pe steroizi e jenant de privit şi imposibil de ignorat, din păcate timpul în cazul ei nu cred că mai poate repara ceva).

Scenariul lui John Hughes conţine o replica: "atunci când te maturizezi îţi moare sufletul". El a vrut să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla cu personajele lui, astfel încât a refuzat toate ofertele de a realiza o continuare, deşi ştia ce se va întâmpla cu fiecare. Nimeni nu va vedea pe ecrane altceva decât cele 90 de minute din vieţile lor. Şi poate e mai bine aşa, poate din acest motiv lumea încă nu s-a săturat încă de unul dintre cele mai menţionate filme din toate timpurile, un adevărat clasic al filmelor cu adolescenţi.

The Hours (2002)

Cu: Nicole Kidman, Meryl Streep, Julianne Moore, Toni Collette, Claire Danes, Ed Harris, Allison Janney, John C. Reilly, Eileen Atkins, Stephen Dillane
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: David Hare

În timp ce citeam “Miss Dalloway” a Virginiei Woolf, mi-am amintit de “The Hours”, filmul extraordinar regizat de Stephen Daldrz pe un scenariu de David Hare care combina frânturi din vieţile a trei femei diferite, din perioade diferite, dar cu asemănări tragice: Virginia Woolf interpretată de Nicole Kidman, o scriitoare în pragul nebuniei şi cu episoade de luciditate din ce în ce mai rare; Laura, o gospodină a anilor '50, cu o viaţă în aparenţă perfectă, interpretată de Julianne Moore şi o Miss Dalloway contemporană, Clarissa, interpretată de Meryl Streep.

Elementul principal comun al celor trei este însă talentul actoricesc. Nasul fals pe care a trebui să îl poarte Nicole Kidman, care până atunci jucase doar în filme care o avantajau fizic şi îi menţineau imaginea de fată frumoasă, a generat mare vâlvă la momentul respectiv, aproape mai mare ca ştirea că Nicole o va interpreta pe Virginia Wolf în adaptarea pentru marele ecran a romanului câştigător în 1998 al premiului Pulitzer, scris de Michael Cunningham. Mulţi, inclusiv subsemnata, au crezut că nu e potrivită. Nu mi s-a părut niciodată o actriţă de carton, dar nici nu aş fi nominalizat-o ca o actriţă excelentă: mi se părea plictisitoare şi fără elan, o boală pe care ea şi Gwineth Paltrow au transformat-o într-o carieră. Aici însă e minunată, spre surprinderea mea, reuşind să răzbată din spatele protezei care o făcea de nerecunoscut. Julianne Moore interpretează o mamă care se luptă cu depresia şi nefericirea unei vieţi pe care nu şi-a dorit-o dar pe care parcă s-a trezit că o trăieşte şi încearcă în zadar să se adune. Scenele dintre ea şi fiul ei (Jack Rovello) sunt perfect jucate şi regizate. Şi nu în ultimul rând, Meryl Streep, o forţă la capitolul dramă (ca de altfel, la orice are legătură cu actoria), este o new yorkeză modernă pusă în faţa unei realităţi cumplite: fostul ei iubit e pe moarte, bolnav de SIDA. Ea face ca portretizarea forţei, durerii şi tristeţii să pară atât de facilă încât le dă o senzaţie eronată tinerelor "speranţe" ale Hollywoodului, care nu au imaginaţia necesară ca să detecteze munca şi incredibilul talent depus (recent, Jessica Biel s-a comparat cu Streep and Blanchett şi a fost citată spunând că diferenţa principală dintre ea şi cele două mari actriţe e frumuseţea ei spectaculoasă care pare să stea în calea obţinerii unui rol bun. Cum să nu.)

"Orele" trec încet, parcă la viteză redusă, şi datorită schimbării de planuri temporale şi de poveşti în desfăşurare, spectatorul e captiv într-o pânză alcătuită din emoţii dintr-un spectru larg care variază de la furie, depresie şi frică la pace, fericire şi curaj. Acest film ne reaminteşte că deşi durerea şi singurătatea pot părea de nesuportat, de fapt propria noastră incapacitate de a comunica (sau de a schimba acele aspecte ale vieţii noastre care ne dor) este cea care ne consumă resursele sufleteşti. Şi ca şi "Volver", alt film de suflet de-al meu, este despre femei puternice şi în acelaşi timp fragile, femei care pot încălca legea şi înfrunta dezaprobarea generală, prizoniere a unor timpuri în care nu se pot adapta, fie pentru că le-o iau înainte, fie că rămân în urmă, dar care nu pot suporta gândul singurătăţii sau al alienării de cei dragi. Femei care au curajul să mute munţii din loc pentru alţii, dar care nu găsesc cuvintele să exprime durerea dinăuntrul sufletului lor şi o lasă să putrezească până nu mai rămâne nimic. Femei care oferă totul şi nu aşteaptă nimic.

Era clar din preţiozitatea scenariului şi din tematica abordată că acest film ţintea la Oscar. A fost la fel de evident că “Bridget Jones”–izarea lui Nicole Kidman avea acelaşi scop. Dar asta nu schimbă calitatea acestei producţii şi nici nu minimizează munca distribuţiei aleasă pe sprânceană. “The Hours” e unul dintre puţinele filme recente bune.

Eye for an Eye (1996)

Cu: Sally Field, Ed Harris, Kiefer Sutherland, Joe Mantegna
Regia: John Schlesinger
Scenariul : Amanda Silver bazat pe un roman de Erika Holzer
Rating : R for language and disturbing violence which includes rape

Din când în când, în momentul în care scenariştii nu mai au inspiraţie, revin la reţetele de succes ale Hollywood-ului. Una dintre ele este aşa-numitul gen “revenge”, în care justiţiari amatori preiau din mâinile legii frâiele pedepsirii unei crime. De la filmele vechi cu Charles Bronson, până la benzile desenate cu “Punisher” şi adaptările ce au urmat, până la recentele “Death Sentence” (de la regizorul filmului “Saw”) şi “The Brave One” (cu Jodie Foster, regia Neil Jordan), ele aduc pe fond o discuţie mult mai importantă în ciuda practicilor comerciale, şi anume, cât de morală este regula “ochi pentru ochi” şi/sau necesară pentru societatea zilelor noastre, o societate saturată de răutatea umană, în care după toate aparenţele, orice este permis ?

Această discuţie face parte (oarecum marginal) din intriga filmului “Eye for an Eye”, sub îndrumarea regizorală a lui John Schlesinger (“Midnight Cowboy”, “Day of the Locust”, “Marathon Man” şi oribilul “The Next Best Thing”). Karen McKann (Sally Field) duce o viată liniştită împreună cu soţul ei, Mack (Ed Harris) şi cele două fiice Megan şi Julie. Într-o zi, revenind de la muncă, blocată în trafic, sună acasă pentru a vedea cum merg pregătirile pentru ziua de naştere a fiicei mai mici, Megan, şi spre surprinderea ei, îi răspunde Julie, care ar fi trebuit să fie la scoală. În timpul discuţiei, un bărbat pătrunde în casă şi o violează şi ucide pe Julie, în timp ce Karen ascultă neputincioasă la telefon. Poliţia îl prinde pe ucigaş, un anume Robert Doob (Kiefer Sutherland), însă în urma unei erori de procedură, acesta este liber să mai ucidă şi altă dată. Karen însă nu poate accepta o asemenea situaţie. Participând la o adunare pentru familii care şi-au pierdut copii, intră în contact cu Sidney Hughes care se ocupă cu facilitarea mijloacelor de răzbunare pentru cei cărora legea nu le-a oferit linişte sufletească. Karen va fi însă cea care va trebui să apese pe trăgaci.

“Eye for an Eye” este un film oarecum ciudat. Un plus al filmului este acela că schimbă clişeul bărbatului răzbunător, oferindu-ne în schimb o femeie de vârstă mijlocie dispusă să-şi facă singură dreptate. În schimb, execuţia este tipică unui thriller ca la carte, presărat cu momente care par să ţintească mai sus, spre o dramă psihologică, dar care îşi dă constant cu stângul în dreptul. Singurul personaj cât de cât mai complex este Karen, interpretată convingător, chiar şi în momentele puternic melodramatice (unde e uşor să pierzi controlul scenei) de către Sally Field, o actriţă cu experienţă care trăieşte viu rolul. Peste tot apar mici scene de detaliu care reliefează personalitatea sa şi modificările comportamentale prin care trece. Restul personajelor însă sunt mult prea schematice. Soţul putea foarte bine să joace rolul mesei din bucătărie, păcat de Ed Harris. Prietena cea mai bună, jucată de Beverly D’Angelo este colega de muncă cu replici convenţionale, uşor de trecut cu vederea. Poliţistul care se ocupă de caz, detectivul Denillo ( Joe Mantegna ), este un monument al incompetenţei poliţiei, deşi este evident că are mâinile legate de lege, iar filmul îi oferă numai scene jenante. Personajul negativ, interpretat fără efort de Kiefer, este un stereotip urban, cu o singură trăsătură scoasă în evidenţă nu foarte subtil : cruzimea, împinsă la niveluri cât mai mari, parcă intenţionat pentru a-i justifica “condamnarea” la moarte.

Poate cel mai important aspect al filmului ar fi fost dezbaterea aplicării pedepsei capitale într-un act vindicativ, în special la nivelul psihologiei umane. Însă nimic nu este abordat la modul serios, poate şi de frica intrării într-o polemică asupra scenelor care reprezintă partea de entertainment. Într-una din scene, Karen îl intreabă pe Mack dacă crede în pedeapsa capitală, iar acesta îi răspunde că în cazul lui Doob, crede. Replica vine probabil ca o legitimare în ochii spectatorului a faptei ce va urma, pentru a simplifica dilema morala. Pot fi recunoscător că are curajul să îşi asume o poziţie de la bun început şi nu se transformă într-o dramă pedantă, dar mă interesa mai mult un personaj complex care să-şi pună probleme complexe, fără un final ca la Hollywood.

Nu vreau să credeţi că este un film de evitat. Dimpotrivă, merită văzut o dată măcar. O merită Sally Field şi, de ce nu, poate provoca nişte discuţii interesante dacă sunteţi interesaţi de o dezbatere legată de acţiunile lui Karen şi veridicitatea desfăşurării evenimentelor. Însă, pentru un film cu justiţiari amatori cu adevărat bun, căutaţi “The Brave One”.

Born on the Fourth of July (1989)

Cu: Tom Cruise, Kyra Sedgwick, Raymond J. Barry, Frank Whaley
Regia: Oliver Stone
Scenariul : Oliver Stone and Ron Kovic based on a book by Ron Kovic
Rating : R

Bazat pe auto-biografia lui Ron Kovic, veteran al războiului din Vietnam devenit activist împotriva războiului, “Born on the Fourth of July” este unul dintre cele mai bune filme ale lui Oliver Stone, făcând parte din trilogia sa despre Vietnam, alături de “Platoon” şi “Heaven & Earth”. În 1990, i-a adus cel de-al doilea premiu Oscar ca regizor şi i-a lansat cariera lui Tom Cruise cu o primă nominalizare la Oscar. În prezent, filmul mai este încă considerat oarecum controversat din punct de vedere politic (în diferende de opinie legate de legitimitatea războiului din Vietnam), dar rămâne unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.

Filmul abordează viaţa lui Ron (interpretat de Tom Cruise), începând din copilărie, anii adolescenţei în orăşelul Massapequa, Long Island, continuând cu campania din Vietnam, rănirea sa, şi odată întors acasă, eforturile pentru a se reintegra. Kovic ne este prezentat ca un tânăr ambiţios, plin de viaţă, prost îndrumat însă de valorile conservatoare ale familiei sale. Viaţa în micuţul oraşel nu oferă perspective suficiente pentru visele sale de glorie, iar plecarea sa în Vietnam vine din dorinţa de a impresiona şi de a fi întotdeauna un învingător. Va descoperi însă că războiul nu tolerează eroii şi nu iartă inocenţa. În timpul unei misiuni, îl ucide accidental pe unul din colegii săi, greseală care-l va bântui pentru totdeauna, iar câteva luni mai târziu, el însuşi este împuşcat grav, rămânând paralizat de la piept în jos. După câteva luni de groază petrecute într-un spital al veteranilor din Bronx, se întoarce acasă într-un scaun cu rotile, doar o parte din omul care era, sau care ar fi putut deveni. De acum începe o călătorie a auto-descoperirii, îndepărtându-se de prieteni şi familie, pe măsură ce devine tot mai deziluzionat de război şi de ideea că sacrificiul său a fost inutil. Încearcă să-i înţeleagă pe protestatarii anti-razboi, în conflict cu ce a mai rămas din mândria sa de infanterist. I se cere să ia parte la o paradă de 4 Iulie, dar în loc să-i întărească idealurile, îi aminteşte doar de ororile şi greşelile războiului. Încearcă să vadă cum e şi în “tabăra adversă”, participând impreună cu prietena sa din copilărie (Kyra Sedgwick) la un miting al studenţilor împotriva războiului, şi văzând brutalitatea poliţiei asupra protestatarilor îi cresc şi mai mult îndoielile legate de propriile convingeri. Pleacă în Mexic, unde trăieşte alături de alţi veterani paralizaţi, într-o încercare îmbibată cu alcool, droguri şi prostituate, de a uita, cufundându-se însă şi mai adânc în nebunie şi disperare. Încearcă chiar să viziteze familia tânărului soldat ucis de arma lui, căutând iertare.

În final, ştim deja că va deveni un important activist anti-razboi, cu o auto-biografie de mare succes, dar evoluţia sa până în acel punct este cu adevărat dramatică, iar Stone ştie cum să prezinte povestea sa remarcabilă, fără a incerca să îndulcească subiectul sau să îl idolatrizeze pe Kovic. Demonstrează o grozavă artă cinematografică, folosind toate mijloacele posibile pentru a crea o naraţiune captivantă. Imaginea excelentă, coloana sonoră emoţionantă şi regia artistică autentică, susţin naraţiunea, o combinaţie epică pe care Stone o serveşte întotdeauna în filmele sale. Dar Tom Cruise este cel a cărui interpretare vibrantă reprezintă nucleul filmului, evocând atât un tânăr exuberant şi ambiţios, cât şi un veteran invalid, disperat şi deziluzionat. Este categoric cel mai bun rol al său, aducându-i o binemeritată nominalizare la Oscar şi un Glob de Aur. Din cauza rolurilor sale mai comerciale din filme precum “Cocktail”, “Days of Thunder”, “War of the Worlds”, şi trilogia “Mission Impossible”, mulţi îl privesc probabil ca un simplu actoraş arătos cu priză la public, dar fără real talent actoricesc, ceea ce nu este corect, lucru dovedit chiar de acest film. Oricine are indoieli legate de talentul lui Cruise, trebuie obligatoriu să vadă filmul lui Stone. Sunt scene extraordinar de puternice, ridicate deasupra nivelului de melodramă ieftină de interpretarea sa sinceră şi emoţionantă. Dar, asta nu inseamnă că trebuie ignorată şi restul distribuţiei, actori în roluri secundare care fac o treabă excelentă, unii chiar cu apariţii episodice. Sunt multe cameo-uri, inclusiv fraţii Baldwin (fara Alec), Tom Sizemore, Michael Wincott, John C. McGinley, Holly Marie Combs, Wayne Knight, chiar şi adevăratul Ron Kovic. Dacă clipiţi, riscaţi să-i rataţi. De asemenea, merită mentionaţi Tom Berenger si Willem DaFoe, care apar în acest film după ce au jucat personaje antagonice in “Platoon”.

Filmele lui Oliver Stone sunt aproape întotdeauna încărcate de mesaje politice, iar acesta nu diferă prin nimic de celelalte din CV-ul său. Dacă cumva nu împărtăşiţi perspectivele mai liberale legate de războiul din Vietnam, evitaţi acest film. Dar luaţi în considerare şi faptul că este o poveste despre puterea spiritului uman, a unui om rătăcit, confuz, mutilat trupeşte si sufleteşte, care a găsit în el puterea de a-şi invinge demonii. Interpretarea superba a lui Cruise şi regia solidă a lui Stone formează un film cu adevărat perfect.

Elite Squad (2007)

Cu : Wagner Moura, Caio Junqueira, Andre Ramiro
Regia : Jose Padihla
Scenariul : John Kaylin, Braulio Mantovani, Jose Padilha, Rodrigo Pimentel. Bazat pe un roman de Andre Batista, Rodrigo Pimentel si Luiz Eduardo Soares
Rating : R for strong violence, pervasive language and drug content.

1997, Rio de Janeiro. Străzile sunt copleşite de crime şi corupţie. Traficul de droguri a atins cote alarmante. Situaţia este atât de disperată încât poliţia nu mai poate face faţă, mai ales pentru că instituţia în sine adăposteşte ofiţeri corupţi. Răspunsul la problemele oraşului este oferit de BOPE, o echipă paramilitară care loveşte acolo unde poliţia nu poate şi răspund violenţei cu violenţă. Povestea din “Elite Squad” vizează atât viaţa dură din Rio de Janeiro, cât şi activitatea BOPE, cu stilul şi forţa narativă a unor fillme precum “Cidade de Deus”.

În atenţie ne sunt aduse câteva personaje. Căpitanul Nascimento al trupelor BOPE, a cărui muncă începe să-i afecteze psihicul, şi împreună cu stresul datorat sarcinii soţiei sale şi a perspectivei creşterii unui copil, se găseşte în postura de a îşi dori să părăsească echipa. Neto şi Matias sunt doi prieteni buni, încă din copilărie, acum membrii ai forţelor de poliţie, idealisti, care în momentul în care vor să facă ceea ce este corect, aproape că îşi pierd vieţile, ceea ce îi determină să se înscrie în BOPE, chiar la timp pentru ca Nascimento să poată să-şi găsească un înlocuitor. Acesta este suportul pe care se desfăşoară povestea din “Elite Squad”.

Firele narative sunt împletite într-o manieră fragmentată, iar povestea se mişcă într-un ritm ameţitor, ceea ce ar putea descuraja spectatorii nepregătiţi pentru aşa ceva. A nu se urmări dacă aveţi chef de un film la care nu trebuie să gândiţi. Pe la jumătate, însă povestea începe să-şi facă cunoscute intenţiile, şi se înscrie în tipare mai convenţionale. Nu pot spune neaparăt că povestea nu este destul de clar adaptată, dar pare să lipsească multă informaţie care probabil exista în carte, aşa că de multe ori, trebuie să prinzi detaliile din zbor. De asemenea, stilul său de filmare, imaginea superbă şi montajul hiperactiv, care aduc aminte de “Cidade de Deus”, distrage atenţia, astfel încât vă puteţi trezi că nu aţi fost atenţi la dialog. Din punct de vedere al dezvoltării personajelor, scenariştii au făcut o treabă bună în a crea personaje în carne şi oase cu care ne putem identifica şi de care să ne pese. Conflictele lor interioare, lupta lor pentru supravietuire, iubirile şi prieteniile lor, totul este viu colorat cu detalii profunde. Mai ales pentru că este un film foarte violent şi uneori axat pe acţiune, exista riscul ca personajele să se piardă într-o mare de sânge şi impuşcături.

Ca să fiu sincer, prima dată cand am auzit că acest film a câştigat Ursul de Aur la Berlin, mi-am dat ochii peste cap şi m-am gândit “fireşte că i-au dat premiul, fiind o clonă de “Cidade de Deus” cu teme sociale asemănătoare.” Dar pe măsură ce urmăream filmul, mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Desigur, au un stil cinematografic asemănător în felul în care expun povestea, dar problemele pe care le analizează diferă oarecum, mai ales în nuanţe si tonul de film poliţist. Acest film analizează în termeni mai duri modul în care violenţa şi corupţia afectează vieţile şi sufletul celor implicaţi. De asemenea, filmul este foarte direct în sublinierea mesajului de luptă împotriva violenţei prin violenţă. BOPE nu este văzută ca o forţă abuzivă, ci ca un grup de anti-eroi necesari într-o lume nebună. Nu incearcă să evite problema, nici să se îndrepte spre o politică mai liberală. Ne oferă o realitate dură, indiferent de convingerile noastre politice. Căpitanului Nascimento şi oamenilor săi nu le pasă de politică. Urăsc corupţia şi vor face orice pentru a o distruge.

Volver (2006)

Cu: Carmen Maura, Penelope Cruz, Lola Duenas, Blanca Portillo, Chus Lampreave, Cobo Yohana, Antonio de la torre, Carlos Blanco, Maria Isabel Diaz, Neus Sanz
Regia: Pedro Almodovar

“Volver” al lui Almoldovar este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Voi încercă să explic de ce, dar nu sunt foarte sigură că sentimentul pe care mi-l trezeşte Penelope Cruz în scena în care cântă şi mama ei o ascultă plângând, ascunsă în maşină, poate fi explicat sau demonstrat, el există sau nu. Pentru un expert precum Skellington (nu neapărat Skellington, oricine ştie multe despre filme şi a văzut multe), probabil că este un film imperfect din punct de vedere tehnic, cu neajunsuri şi stigmatul de a nu fi reuşit să se ridice la aşteptările criticii obişnuite cu “Habla con ella” sau “La mala education”, filme care comparate cu acesta par mai bine regizate, mai bine gândite, mai meticuloase. Dar în acest film, inima e mai pregnantă decât mintea, iar defectele îl fac perfect, mai ales pentru cineva care, până la acest film, nu ştia nimic depre creatorul lui.

“Volver” este povestea unor femei puternice, trei generaţii dintr-o familie marcată de secrete şi abuz. Personajul principal e Raymunda, jucată perfect de Penelope Cruz, aceasta demonstrând prin acest rol că este o forţă dramatică, nu doar una vizuală. Ea are o fiică adolescentă, Paula, şi un soţ leneş şi depravat care e de părere că Paula are nevoie de ceva lecţii în satisfacerea bărbaţilor, doar a împlinit 13 ani, nu? Mama ei, Irene, este considerată moartă, alături de tatăl ei, într-un incendiu accidental care a ars casa părintească din temelii. Sora ei Soledad e o coafeză divorţată care e cam prea dispusă să creadă teorii supranaturale complicate în detrimetrul întâmplărilor simple ale vieţii. Aceasta este o familie compusă din nişte fiinţe oribile care deţin titulatura de bărbaţi şi un lung şir de femei de fier care au oferit mult şi au primit puţin la schimb şi care, la un moment dat, au cedat. Irene a cedat atunci când a dat foc propriei case, în care soţul ei dormea cu amanta lui, în patul ei. După ani de abuz şi înşelat, ea explodează, apoi îşi petrece următorii ani ca o fantomă, cu singura companie o soră senilă. Raymunda cedează atunci când nu mai poate îndura abuzul tatălui şi fuge, gravidă, se mărită cu Paco şi apoi, exact ca mama ei, îşi petrece următorii ani din viaţă întreţinînd şi suportând un om îngrozitor, aceasta fiind, în ochii ei, o pedeapsă meritată. Paula cedează atunci când respinge avansurile incestuoase ale celui pe care îl crede tată, şi îl ucide cu un cuţit. Aici se opreşte şirul însă, pentru că Raymunda, Sole şi Irene decid să scape de cadavru, fiecare cu scopul de a scăpa de vina apăsătoare a propriilor greşeli. Canonul lor e eliberarea Paulei din cercul în care se învârt de generaţii întregi. Toate sunt impasibile în faţa crimei pentru că acesta este un pas mic pentru ele, luând în considerare suma mizeriilor pe care le-au trăit pentru a evita orice conflict. Iar noi suntem impasibili pentru că vedem victimele ca pe nişte viermi care meritau tot ce au primit. Cel puţin eu aşa am simţit.

Să ştiţi că este o comedie, chiar dacă nu se observă din descrierea de mai sus. Este localizată în Madrid, iar izul european face acest film memorabil şi unic. Străzile, oamenii, limba spaniolă, lipsa clişeelor, vidul din locul unde trebuia plasat eroul masculin salvator, ca de altfel lipsa oricărei fiinţe notabile de construcţie XY, precum şi dragostea veritabilă şi grija profundă dintre aceste femei, chiar şi tardiv arătate, alături de tristeţea care nu are voie să iasă la iveală decât printr-un singur cântec, toate fac din acest film un adevărat mozaic de existenţe împletite, arătându-ne că pentru oamenii care te iubesc cu adevărat greşeşti doar atunci când îi scoţi din viaţa ta, orice alte greşeli pentru care alţii te-ar judeca aspru sunt iertate pe loc.

Nu ştiu dacă filmul merită nota 10 pe care o primeşte azi de la mine. Dar aici voi fi subiectivă, aşa cum nu mi-am permis să fiu la “Seven”, pentru că aşa vreau eu. În cinstea zilei în care alături de clanul meu propriu şi personal, compus exclusiv din femei, am savurat acest film în tăcere.

(varianta in engleza a recenziei o gasiti aici)

Backdraft (1991)

Cu : Kurt Russel, William Baldwin, Scott Glenn, Robert De Niro
JT Walsh, Rebecca de Mornay, Jennifer Jason Leigh
Regia : Ron Howard
Scenariul : Gregory Widen
Rating : R for language and a scene of sensuality

Pe acesta toată lumea îl ştie cred de la televizor. Pro TV îl dădea mereu, acum mai puţin, dar şi-a cunoscut perioada sa de glorie. Şi de ce nu, este numai bun pentru prime-time. Are de toate : acţiune, explozii uriaşe, investigaţii criminale, bătăi, poveşti de dragoste, umor, ce mai, e un fel de “Titanic” cu pompieri.

Brian McCaffrey (William Baldwin) este un tanăr pompier, abia absolvit, care încearcă să uite de moartea tatălui său, de asemenea pompier, ucis la datorie. Fratele său Stephen (Kurt Russel), tot pompier, încearcă să-l ţină aproape aşa că îl transferă la compania sa. Cei doi însă nu se înţeleg prea bine, ceea ce duce la retragerea lui Brian din branşă si angajarea sa ca secund pentru Donald Rimgale (Robert de Niro), un investigator de incendii, aflat pe urmele unui incendiator în serie, care se pare că loveşte cu un scop, în cercul de apropiaţi ai senatorului Marty Swayzak (JT Walsh), aflat în plină campanie electorală, iar toate indiciile arată că vinovat ar fi chiar un pompier.

Sincer, un sinopsis la acest film poate fi extrem de obositor, mai ales dacă nu vrei să intrii în prea multe detalii, pentru că filmul pleacă într-atât de multe direcţii, încât nici nu ştii exact fel de film vrea să fie. Pe de-o parte este un fel de odă adresată pompierilor. Eroismul lor este subliniat, accentuat, şi chiar hiperbolizat. Abundă imagini filmate cu încetinitorul, cu pompieri avântându-se in ghearele înflăcărate ale iadului. Şi cand spun “ghearele înflăcărate ale iadului” nu glumesc. Unul din cele mai frumoase aspecte ale filmului sunt efectele vizuale, într-o vreme când efectele digitale nu existau, şi totul trebuia făcut în mare parte “pe viu”. Focul prinde viata, se insinuează peste tot, ca o forţă demonică, loveşte, se retrage strategic pentru a ataca pe altă parte, iar plasarea directă a actorilor şi cascadorilor în mijlocul nebuniei oferă senzaţia inegalabilă că s-ar afla cu adevărat în pericol, ceea ce conferă filmului o forţă rară chiar şi în ziua de azi. Spectacolul este copleşitor, răsplătit de altfel cu trei nominalizări la Oscar : efecte vizuale, sunet şi efecte sonore.

Păcat că restul filmului nu este la fel de spectaculos. Drama pompierilor este minimalizată şi transformată încet-încet într-un fel de episod din C.S.I. Investigaţia legată de incendiatorul în serie ocupă o bună porţiune de film care dă la o parte ceea ce ar fi trebuit să fie un tribut adus vieţii de pompier. Sigur, investigaţia este realizată de un fost pompier, si are legatură cu focul, dar are prea puţin de-a face cu viaţa de zi cu zi a unui pompier, ceea ce ar fi trebuit de fapt să ne arate. Dar, uit mereu că astfel de filme au o altă ţintă. Sub acoperirea “tributului”, ascund o maşinărie cinică de scos bani. “Backdraft” este un film care-şi poartă sensibilitatea pe dinafară, în timp ce pe dinăuntru este un blockbuster cu sânge rece. Aş fi putut trăi şi fără partea de thriller poliţist, chiar dacă asta a însemnat o întâlnire cu un Donald Sutherland sinistru în rolul episodic al unui piroman dement.

Dar să nu uit să menţionez şi povestea de dragoste. Da, are şi aşa ceva. Două chiar. Brian este îndrăgostit lulea de Jennifer (Jennifer Jason Leigh), asistenta senatorului Swayzak, iar Stepehen încearcă să se apropie din nou de fosta sotie, Helen (Rebecca De Mornay). Dinamica dintre Stephen şi Helen promitea să fie ceva mai interesantă, cei doi împărtăşind o dragoste profundă, dar despărţiţi de riscurile pe care si le asumă, amândoi încearcă să-şi gasească echilibrul, dar psihologia aplicată este prea elementară pentru a fi convingătoare. La fel se întâmplă şi în cazul relaţiei dintre cei doi fraţi. Nimeni nu a depus efortul de a textura trăirile personajelor, pentru că ele sunt doar o scuză pentru scene de acţiune complexe conduse de motivaţii simple.

Regizorul Ron Howard este mai mereu acuzat de lipsă de talent şi împrumuturi de la regizori mai buni cum ar fi Spielberg, iar “Backdraft” nu a scăpat de cârcotaşi. În CV-ul său se prezintă filme precum : “Apollo 13”, “Cinderella Man”, “Ransom”, “The Da Vinci Code”, “Far and Away”, “Frost/Nixon” şi “A Beautiful Mind”. Ce au toate în comun este un stil “old-school”. În multe privinţe se aseamănă cu Clint Eastwood. Prin urmare, nu pot spune că sunt de acord cu cei care îl atacă, şi îl consider un regizor eficient cu mult fler în alegerea subiectelor, ceea ce mă face să fiu mai blând cu unele filme ale sale, cum ar fi “Backdraft”. Rămâne, totuşi, entertainment peste medie.

Days of Thunder (1990)

Cu : Tom Cruise, Robert DuVall, Nicole Kidman, Randy Quaid, Michael Rooker
Regia : Tony Scott
Scenariul : Robert Towne
Rating : PG-13

Jerry Bruckheimer este unul dintre puţinii producători care vând filme doar cu numele. Dacă reclama vreunui film conţine cuvintele magice “From producer Jerry Bruckheimer”, atunci gata, se umplu scaunele din cinematografe. Numele lui a devenit sinonim cu formula succesului. Filmele sale respectă cu sfinţenie regula de a nu te abate de la ce se ştie sigur că va scoate cei mai mulţi bani. Singurele riscuri pe care şi le asumă sunt legate de cât de mare să fie explozia, sau câte maşini să distrugă într-o urmărire, sau dacă să dărâme toată clădirea, sau doar câteva etaje. Deşi, ca să fiu corect, tot el a produs şi “Black Hawk Down” un film de război deosebit, care cel puţin ca idee nu părea foarte “box-office-friendly”. Pe scurt, omul ştie să facă bani şi entertainment.

“Days of Thunder” este una din formulele tipice. Tânăr novice, talentat, dar încăpăţânat, primeşte ocazia să evolueze printre profesionişti, devine cel mai bun dintre cei mai buni, apoi se întâmplă o tragedie, eroul se retrage o vreme, cât să-şi dea seama ce-i de făcut, şi îşi face revenirea triumfală la final. Acel tânăr este Cole Trickle (Tom Cruise), pilot de curse amator, recrutat în echipa finanţată de Tim Daland (Randy Quaid) pentru a concura în campionatul NASCAR. După multe eforturi, ajutat de seful echipei tehnice Harry Hogge (Robert DuVall), devenit mentorul său, devine unul dintre cei mai buni piloţi de curse. Şirul de victorii este însă întrerupt de un accident dur, o coliziune cu unul din rivalii sai, Rowdy Burnes (Michael Rooker), care îi va trimite pe amândoi la urgenţe, unde Cole face cunoştiinţă cu Dr. Claire Lewicki (Nicole Kidman). Amândoi scapă nevătămaţi, Cole înfiripă o mică idilă cu doamna doctor, însă bucuria lor este de scurtă durată, deoarece Rowdy se pare că are probleme mai mari de sănătate care îl vor împiedica definitiv să mai concureze, dacă nu se tratează. Cole este afectat de ce i se întâmplă lui Rowdy şi începe să-şi piardă încrederea în propriile forţe, ceea ce-i afectează performanţele. În cele din urmă, Cole va trebui să-şi regasească voinţa de a mai concura, pentru ca în final să câştige campionatul atât pentru el cât şi pentru Rowdy.

Deşi primul instinct este acela de a sări asupra filmului ca fiind încă o producţie scoasă din fabrica Bruckheimer, principalul motiv pentru care merită o şansă este regizorul Tony Scott. Omul ăsta ştie să stoarcă din subiect, indiferent cât de prost, maximul de spectacol, insuflând energie acolo unde filmul are nevoie pentru a distrage atenţia de la scenariul oribil. Deşi formula “Tom Cruise” a mai fost aplicată de Scott şi Bruckheimer şi în “Top Gun“, de data aceasta iese ceva mai uşor de vizionat. În primul rând, imaginea este absolut superbă, mulţumită lui Scott, care întotdeauna îşi tratează filmele cu cea mai mare atenţie la detalii. Iluminarea, culorile, poziţia camerei, montajul dau dinamism unor scene care în mâinile altcuiva ar fi ieşit banale. Apoi, cursele sunt spectaculoase, cu sunetul turat la maxim, cu un ritm molipsitor, încât chiar mi-a părut rău că între ele mai trebuiau să apară şi scene cu actori şi dialog. Şi asta înseamnă ceva, ţinând cont de faptul că prin curse NASCAR se înţelege maşini care se învârt în cerc vreo câteva sute de ture. Cu alte cuvinte, spectacolul prevalează acolo unde drama umană dă greş.

Personajele sunt de carton, stereotipuri ambulante. Nicole Kidman nu face mai nimic în film, rolul ei fiind acela de personaj feminin într-un film dominat de bărbaţi. Povestea de dragoste dintre Claire şi Cole este fadă, şi nu are o motivaţie serioasă de a exista în scenariu în afara faptului că dă bine la box-ofiice să ai şi aşa ceva într-un film. Rivalitatea dintre Cole şi Rowdy, care mai apoi devine amiciţie, nu este o idee prost folosită, dar prea standard pentru astfel de filme. Actorilor nu li se poate reproşa nimic, fac tot ce pot cu ce au la dispoziţie, dar dialogurile sunt atât de simpliste încât puteau foarte bine să nu se mai obosească să deschidă gura. Eu unul nu aş fi sesizat vreo diferenţă.

Nu este un film prost. Am văzut destule porcării ca să pot spune asta. Este un film uşurel, plăcut, numai bun de pierdut vremea cu el. Nu este cel mai bun din cariera lui Tony Scott, dar poartă amprenta sa unică, ceea ce aduce un punct în plus fabricii Bruckheimer.

Slumdog Millionaire (2008)

Cu: Dev Patel, Freida Pinto, Madhur Mittal, Anil Kapoor, Ayush Mahesh, Khedekar, Tanay Chheda, Rubina Ali, Tanvi Ganesh Lonkar, Azharuddin Mohammed Ismail, Ashutosh Lobo Gajiwala

Regia: Danny Boyle

Am avut în sfârşit timp să petrec două ore în compania noului film al lui Danny Boyle, o dramă bollywoodiană departe ca tematică de creaţiile lui tipice ( „Trainspotting”, „Sunshine”,”28 Days Later” şi multe altele), dar având în comun cu acestea imaginaţia vizuală extraordinară de care dă dovadă regizorul britanic şi modul unic de a arăta bucăţi din viaţa cotidiană a unor personaje neintegrate în intrigă, secvenţe-tablou nelegate de firul principal al poveştii, cumva făcându-le să conteze şi să devină personaje de sine stătătoare –în „Slumdog Millionaire”, Mumbai e un personaj în sine. Plus o fascinaţie pentru urât şi degradare care a dat omenirii scene memorabile precum călătoria lui Renton prin apa dintr-o toaletă jegoasă a unui birt penal, scena care (e drept, înainte să apară „Saw” sau altele care împing limita şi mai departe) ţin minte că a făcut-o pe mama să exclame „lasă-mă cu drogaţii ăia scârboşi” către soră-mea, cea care a adus DVDul pentru seara filmelor în familie.

În privinţa asta, e tot Boyle cel vechi: undeva în film are loc o scenă de abuz asupra unui copil care m-a făcut să opresc filmul, pe care vă las să o descoperiţi singuri, nu vreau să vă răpesc plăcerea şocului care m-a imobilizat. Da, ştiu, aşa e viaţa şi probabil lucruri din astea se întâmplă mai des decât îmi imaginez, şi trebuie să „reiz ăuernes”, şi probabil trebuia să mă bucur că era anesteziat (sau, vorba unei colege de muncă: „Că doar nu ţi-a arătat cum toarnă, doar a insinuat.”), DAR TOTUŞI! Abia a doua zi am reluat vizionarea, şi am putut aprecia fără rezerve jocul extraordinar al actorilor, atât copii cât şi adulţi. Toţi trei copiii fac o treabă magnifică, ei şi responsabilul cu distribuţia ar trebui să primească un procent din încasări. Scena dintre fraţii ajunşi la adolescenţă mi-a rupt inima mea cea mică şi neagră. Păcat însă că motivul pentru care sunt atât de buni e că practic se jucau pe ei, iar sărăcia şi gunoaiele din film erau pentru ei o realitate. Tinerii, Patel şi Pinto, foarte buni. Gazda emisiunii, starul Bollywoodian Kapoor? Idem. Chiar nu am avut ce să critic la acest capitol. Micile scene cu furnicarul Mumbai, cu jocurile copiilor, cu amestecul cromatic al hainelor, cu Taj Mahal-ul, luminile perfect plasate, toate arată mâna unui maestru, şi Boyle demonstrează încă o dată că mai are încă multe de spus. Tehnic, e perfect.

Dar trebuia să fie o problemă, nu? Ei bine, eu urăsc reclama falsă. Şi nu sunt singura, Skellington zicea şi el aici ceva legat tot de asta. Aici, minciuna constă în afirmaţiile cum că acest film ar fi fost o producţie cvasi independentă care era mai-mai să iasă direct pe DVD. Că acest film ar fi tot un fel de „slumdog”. Şi iată, ce succes are!!! E un miracol! A câştigat Oscarul pentru cel mai bun film, ce surpriză! A avut încasări nesperate, de milioane de dolari, e chiar „millionaire”! Ei bine, eu cred că au avut Oscarul ca scop de la început. Nu m-a deranjat stilul voit agresiv al lui Boyle, nici aura bollywoodiană, dar peste praful sclipicios hollywoodian mi-e greu să trec. Criticii spun că s-au îmbinat două stiluri total opuse în „Slumdog Millionaire”, în asta constând magia lui. Eu cred că amestecul diluat al acestor două stiluri e de fapt o recunoaştere a neputinţei de a face un pas decis în vreo direcţie, de frică să nu o dea în bara. Le-a fost frică să nu cumva să fie prea serioşi şi sumbri şi să nu facă încasările sperate (adică bănuţii), dar nici nu au dat-o prea mult înspre Bollywood (singurul dans în grup e pe genericul de final) de frică să nu cumva să nu fie suficient de „credibili” pentru o nominalizare la statueta aurită. Şi a doua problemă, tot în valoare de jumătate de punct, este că povestea este puţin cam fadă. Cum să fie o poveste cu doi fraţi, sărăcie, „Vrei să fii milionar?”, dragoste, mafioţi, soartă etc fadă? Iată cum: dacă nu era farmecul incontestabil al actorilor şi regia perfectă, poate mă gândeam şi eu că sunt ceva găuri în povestea de bază, şi nu mă refer la referinţele gen „Lost” la soartă, completate de flashbackuri şi „totul se întâmplă cu un motiv”, ci la pasiunea insuficient dezvoltată dintre cele două personaje care au interacţionat foarte puţin.

8.5 pentru una dintre cele mai bune producţii ale anului 2008, producţie care i-a adus Oscarul binemeritat lui Boyle, deşi parcă îl merita mai degrabă cu însumarea creaţiilor sale decât strict cu „Slumdog Millionaire”. Dar Boyle a învăţat cum să joace la fileu, şi-a temperat tendinţele de a şoca şi a câştigat.

The Savages (2007)

Cu : Laura Linney, Phillip Seymour Hoffman, Phillip Bosco
Regia si Scenariul : Tamara Jenkins
Rating : R for some sexuality and language

Faceţi cunoştiinţă cu familia Savage : Wendy Savage (Laura Linney) este o scriitoare de piese de teatru neîmplinită, care are o aventură cu un bărbat mai în vârstă, şi insurat pe deasupra. Jon Savage (Phillip Seymour Hoffman) este profesor de arte dramatice, încearcă să scrie o carte despre Bertolt Brecht, şi refuză să abordeze subiectul căsătoriei cu o imigrantă poloneză, pe care o iubeşte profund, dar care trebuie să se întoarcă în Polonia deoarece viza de şedere i-a expirat. Cei doi provin dintr-un mediu familial marcat de abuzurile unui tată violent, încercând să facă faţă propriilor demoni. Lenny Savage (Phillip Bosco) este tatăl abuziv, care locuieşte împreună cu iubita sa în orăşelul de pensionari Sun City din Arizona. Această familie disfuncţională va avea ocazia, pentru prima dată după 20 de ani să se reunească, deoarece Lenny dă semne de demenţă şi iubita acestuia tocmai a murit, familia ei aruncându-l pe acesta în bratele lui Wendy şi Jon. Forţaţi de împrejurări să-şi adapteze vieţile şi-aşa date peste cap, cei doi trebuie să-şi înfrunte şi trecutul care le-a distrus şansele la o viaţă normală, pe măsură ce tatăl lor se afundă tot mai mult în nebunie, spre un final inevitabil.

“The Savages” este unul din puţinele filme independente care a patruns în competiţiile mari americane, inclusiv premiile Oscar, unde a primit două nominalizări, pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi cel mai bun scenariu, şi a fost trecut pe numeroase liste Top 10 ale anului. Motivul este simplu : este un film excelent scris, regizat şi jucat, care nu cade pradă melodramatismului ieftin, dezvoltă două personaje complexe pe care le putem înţelege şi cu care ne putem chiar identifica într-o anumită măsură, ale căror acţiuni şi trăiri sunt naturale, conforme vieţii obişnuite, fără îndulciri, şi fără a le conferi o aură de eroi moderni. Jon şi Wendy trăiesc o dramă, nu neapărat datorită faptului că trebuie să se îngrijească de un bătrân suferind de demenţă, ci datorită faptului că au ei înşişi suferinţe vechi, netratate, care deodată revin brusc în prim-planul conştiinţei lor forţându-i să-şi reevalueze vieţile. Ei dau curs unui sentiment de datorie faţă de tatăl lor, redus la un recipient uman gol, deşi sunt totodată conştienţi că acesta a contribuit la problemele pe care se chinuie acum să le ascundă în spatele unor măşti. Vieţile lor sunt suspendate deasupra prăpastiei şi sunt incapabili să-şi găsească echilibrul, deoarece refuză să-şi înfrunte trecutul.

Spre deosebire de multe alte filme independente, aici firul narativ nu se pierde în scene inutile, cadre prelungite şi alte artificii. Curge atât de natural, încât nu te lasă să te îndepărtezi de drama personajelor. De asemenea, filmul nu face greşeala ca la final să le ofere acestora un happy-end standard. Viaţa e mult prea complicată pentru aşa ceva. La capătul suferinţei tatălui lor, cei doi îşi reevaluează viaţa şi învaţă să-şi exorcizeze demonii trecutului, dar asta nu înseamnă că suferinţa lor s-a înceheiat, ci doar că au o şansă să schimbe ceva, mai degrabă o perspectivă de viitor, nu un prezent împlinit. Deşi regizoarea ne sugerează ideea unui viitor cât de cât luminos pentru cei doi, nu forţează nota, şi dă mai degrabă un sentiment de genul : “Mai rău de atât nu se mai poate”.

Marele caştig al filmului sunt cei doi mari actori : Laura Linney şi Phillip Seymour Hoffman, care fac echipă bună pe ecran, reuşind să fie convingători şi emoţionanţi atât în evocarea sentimentelor individuale cât şi în interacţiune reciprocă. Linney este cea care duce mare parte din film, ea fiind vizată în mod special, poate ca o reflecţie personală a Tamarei Jenkins. Interpretarea ei este nuanţată şi reuşeşte să exprime prin cele mai mici gesturi, conflictul său interior. Hoffman arată cât de versatil poate fi în acest film, interpretând un personaj mult mai puţin exteriorizat, cu răni sufleteşti adânci pe care aproape că refuză să le vindece, astfel încât rarele ocazii in film când îşi manifestă trăirile interioare sunt cu atât mai emoţionante.

“The Savages” (fals promovat ca fiind o comedie neagră) este unul din cele mai bune filme ale anului 2007, şi o vizionare obligatorie pentru oricine caută un film puternic, îndrăzneţ, care provoacă spectatorul şi confruntă direct cele mai dureroase momente de viaţă.

Seven Pounds (2008)

Cu: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper
Regia: Gabriele Muccino
Scenariul: Grant Nieporte

“Seven pounds” trebuia să fie un film perfect. Regizat de Gabriele Muccino si cu Will Smith în rolul principal, cei care au făcut echipă şi la “The Pursuit of Happyness” (un film foarte bun, susţin criticii internaţionali şi Skellington, şi dacă primii se mai pot înşela, în ultimul am încredere deplină), filmul avea tot ceea ce îi trebuia: actori excelenţi, regizor de calitate, poveste care mixează drama cu dragostea, dar se mulţumeşte să dezvăluie o poveste ce se vrea complicată şi sfârşeşte prin a fi melodramatică şi deplasată, pe alocuri ridicolă.

Jocul actorilor e foarte bun, Will Smith şi Rosario Dawson formând un cuplu credibil şi pe alocuri emoţionant. Mereu mă aşteptam ca Smith să se apuce, în mijlocul vreunei scene patetice (şi au fost destule) să cânte "Bad boys, bad boys, watcha gonna do, watcha gonna do when they come for you... ". N-a făcut-o, din păcate, poate mă scotea din comă. Rosario mi s-a părut la înălţimea partenerului, şi orice urmă de mimat sau overacting ar fi făcut filmul de nesuportat. Mai ales că, interpretând o femeie tânără cu un defect congenital de inimă şi care mai avea câteva săptămâni de trăit, rolul era predispus la aşa ceva. Ea se mulţumeşte cu un mic artificiu: respiraţia întretăiată. Mă tot întrebam, pe parcursul filmului: “De ce vorbeşte aşa? E cumva pe moarte?” Da, era pe moarte, şi în fiecare propoziţie rostită ea adăuga o dificultate de a respira, dar fără să exagereze. Woody Harrelson e foarte puţin vizibil, dar imaginea lui Ezra cel orb şi sfânt ţi se întipăreşte pe retină. Regia iarăşi este foarte bună: scene atent construite şi minuţios filmate, astfel încât să nu cumva să îţi scape vreun substrat sau vreo emoţie, încadrate în ceea ce par a fi tablouri mici, bune de meditat asupra lor. Părerea mea e că regizorul a pornit de la acestea şi a construit tot filmul pe baza lor. De asemenea, muzica este excelentă, unul dintre cele mai interesante personaje din film, iar scena cu Muse – “Feeling Good” este superbă.

Deci care e problema? Păi, una ar fi faptul că se costruieşte o mică pânză misterioasă şi, dacă în primele 60 de minute eşti mereu curios, după ce îţi dai seama (undeva înainte de minutul 60, fiind blatant de evident, doar că speri să te înşeli) ce se întâmplă, vrei să ajungă mai repede la final sau la vreo rezolvare, nu să stea o infinitate de cadre pe faţa lui Will. Care arată foarte bine, dar nu atât de bine. Deranjantă mai e încercarea constantă de a sublinia accentele mesianice din poveste. Da, am înţeles, personajul e torturat, da, se sacrifică, da, iubeşte… am înţeles! Stop, 120 de minute de bătut pasul în acelaşi loc e obositor (numărul de ocheade aruncate la ceas: 5, numărul de şocuri când vedeam cât mai e: tot 5). De asemenea, amorul celor doi e dezvoltat într-o înşiruire neîntreruptă de scene, toate către final, şi lipsa de gradare face ca spectatorului să nu îi mai pese foarte tare. Avem puţine scene cu cei doi la început, şi nu prea vezi de unde atâta dragoste, pentru ca mai apoi să fim obligaţi să petrecem o seară cu ei şi deja nu mai are nimeni răbdare ca la sfârşitul filmului să urmărească un milion de minute cum se petrece ceea ce trebuia să se petreacă în prima parte a filmului. Şi nu în ultimul rând: tendinţa de exagera cu drama. Sau cu melodrama, parcă stă cineva cu o pancardă pe care scrie: “Plângi!!!” şi o tot ridică pe parcursul filmului. Avem toate poveştile posibile cu probabilitate maximă de stors lacrimi: femeia abuzată cu copii mici, tânăra cu inima bolnavă, copilul cu cancer, bărbatul cu soţia moartă, orbul blând. Toţi sunt atât de evident incluşi într-o încercare de manipulare a publicului, încât e foarte dificil să nu te iriţi subit de fiecare dată când scenaristul le dă câte-o replică smiorcăită. O altă problemă a fost faptul că m-am întrebat tot filmul: “Şi dacă Ezra îl înjura la telefon, însemna că e un om rău? Că nu merita sacrificiul?”

Pe scurt, filmul este bun, dar premisa puţin cam biblică şi sforţările de a o încadra într-o lume realistă şi de a îi adăuga dragoste şi poveşti lacrimogene obosesc, iar eu am avut senzaţia că a spus foarte puţine folosind prea multe artificii. Putea să înjumătăţească timpul, să aleagă una dintre poveşti şi să o dezvolte cum trebuie pe aceeaşi muzică. 

Repulsion (1965)

Cu: Catherine Deneuve, Ian Hendry, Yvonne Furneaux, Patrick Wymark, James Villiers, John Fraser, Renee Houston, Valerie Taylor
Director: Roman Polanski

Pe lângă chick flick-urile la care sunt abonată şi care reprezintă un viciu veritabil (nu există film prost apărut în ultimii ani pe care să nu fi fost tentată să-l văd sau vreo comedie romantică de seria J să nu mă uit când ajunge la tv, şi deşi nu pot suporta capodoperele cu monştrii sacri precum Chuck Norris, Dolph Lundgren sau Van Damme, nu a fost dată să nu revăd cu plăcere "Bloda Marilyn" pe Hallmark), o altă pasiune de-a mea o reprezintă filmele vechi, clasice.

"Repulsion" e primul film în engleză al lui Polanski, şi în el Catherine Deneuve iese din carapacea facilă a sex simbolului angelic şi îşi asumă riscul unui pariu împotriva casei, pentru că dacă pentru Polanski un astfel de film e tipic şi cumva previzibil, pentru Deneuve putea însemna întinarea unei cariere aflată la apogeu.

Filmul tratează frica şi sila unei femei închise în sine faţă de bărbaţi. Totul îi provoacă silă, de la aparate de ras şi periuţele de dinţi ale amantului surorii personajului principal până la orice formă de comunicare cu un reprezentant al speciei. Dar, în ciuda ei, se simte atrasă de cele mai dezgreabile laturi a ceea ce urăşte mai mult. Deşi are pretendenţi oarecum decenţi şi politicoşi de care simte o scârbă constantă, ea se imaginează violată de muncitorul de construcţii care a acostat-o nu foarte elegant, iar drama personajului vine exact din această contradicţie între incapacitatea ei de a găsi o cale de mijloc, de a separa urâtul de frumos şi a-şi accepta dorinţa ei ascunsă de a experimenta nepermisul. De fapt ea ar fi avut două opţiuni clare: ori se călugăreşte (figurativ vorbind) şi lasă oamenii să se desfăşoare, ori încearcă tot ceea ce o atrage. Dar ea merge pe o a treia cale, pe care vă las să o descoperiţi voi.

Ca-n epoca de piatră, cadrele sunt lungi şi, în comparaţie cu viteza editării de astăzi, ai impresia că ritmul e nenecesar de lent. Mie mi se pare mai bine aşa, pentru că, personal, nu am considerat important locul unde ne ducea regizorul, ci mai degrabă călătoria parcursă de personaj de la o viaţă cvasi normală la psihoza finală. De aceea eu m-am bucurat de fiecare cadru, fiecare mică scenă care părea a duce nicăieri. Am să recunosc că, nefiind în temă absolut deloc, nu ştiam ce urma să se întâmple, credeam că e o explorare a paranoiei ei, că multe se întâmplă în capul ei şi, odată ce au început lucrurile grave şi am atins punctul din care nu se mai putea întoarce, că de vină e trecutul fetei, obişnuită cu explicaţiile hollywoodiene şi micile lor convenţii: poveste tristă, toţi putem fi recuperaţi, etc. Aici nu avem aşa ceva, Polanski ne tachinează puţin cu o poză de familie în care o soră stă pe genunchii tatălui, iar cealaltă pare un animal speriat, pe fundal. Deşi grăitoare, ea nu ne oferă în niciun caz o explicaţie.

Deneuve face un rol foarte bun cu foarte puţin la îndemână. Ea nu prea are replici, comunică mai ales non verbal, sentimentele ei sunt perfect redate, şi deşi nimeni nu ar fi distribuit o frumuseţe care a făcut carieră ca visul oricărui bărbat în rolul unei virgine psihotice care fuge de bărbaţi, Roman Polanski a făcut alegerea inspirată, iar acceptul franţuzoaicei i-a adus acesteia o recunoaştere a talentului ei, dincolo de imaginea ei nepătată.

Nota 9.5 pentru un film care a ţinut în şah un om deja blazat de toate horrorurile şi thrillerele posibile, care se aştepta să vadă un şablon după care s-au mulat multe alte filme şi să-mi dau seama ce se petrece din primele minute. M-am înşelat.