A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Saw V (2008)

Cu: Costas Mandylor, Tobin Bell, Julie Benz
Regia: David Hackl
Scenariul: Patrick Melton, Marcus Dunstan
Rating : R for sequences of grisly bloody violence and torture, language and brief nudity.

“Saw” a devenit o instituţie. În fiecare an, de Halloween, toată lumea ştie că mai apare un “Saw” (deja la al şaselea acum). Şi există destui fani care să aprecieze carnagiul afişat de şase ani încoace, fani fideli care asigură încasări solide pentru un film realizat pe un buget de film de televiziune, ceea ce-l face extrem de profitabil pentru studiourile Lionsgate şi cei doi creatori James Wan şi Leigh Whannel care nu uită să-şi treacă numele pe generic ca producători.

Deja seria a ajuns în punctul în care procesul de creare a scenariului seamănă, cred eu, cu cel al serialelor de televiziune. Cum continuăm ? Pe cine băgăm, pe cine scoatem ? Ce final surpriză să avem la sfârsitul episodului ? Pentru fani şi cunoscători, filmele din serie sunt destul de complicat legate între ele, şi necesită obligatoriu o vizionare a întregii serii. De altfel, propun ca de acum, la începutul fiecărui nou film să existe un mic montaj “Previously on Saw”. Altfel nici nu are rost să începi vizionarea. O altă hibă este că povestea se afundă atât de mult în mentalitatea prelungirii duratei de viaţă a seriei, încât a pierdut pe drum orice fărâmă de inventivitate. Capcanele, marcă înregistrată a seriei, au devenit plicticoase şi mult prea elaborate pentru a fi credibile. La început erau idei simple, capcane simbolice proiectate pentru a forţa vicitmele să aprecieze viaţa şi să se “purifice”. Acum sunt adevărate minuni mecanice, ce necesită o întreagă echipă pentru a fi montate, nicidecum doi-trei oameni, cum vor scenariştii să credem noi spectatorii naivi.

Al cincilea este primul, după ultimele trei filme, care nu mai este regizat de infamul Darren Lynn Bousman, dar nou-venitul David Hackl nu aduce nimic nou. Nici o grijă, nu există nici o diferenţă de viziune între cei doi (Hackl fiind Production Designer al părtilor II, III si IV). “Viziunea” este mai degrabă dictată de regizorul de imagine David A. Armstrong, care cufundă imaginea în aceleaşi tonuri întunecat-stridente cu care ne-a obişnuit, şi, însărcinatul cu montajul schizofrenic, Kevin Greutert. De asemenea, se pare că cineva s-a hotărat să-i mai dea o şansă în cariera sa practic inexistentă, lui Costas Mandylor. Nu ştiu insă cum de li s-a părut că poate construi un personaj negativ, când el nu poate ţine nici un rol de om obişnuit. Tobin Bell stăpânea mai bine arta personajului malefic, el însuşi distribuit de-a lungul timpului în roluri (mai degrabă episodice ce-i drept) de asasin sau individ deosebit de periculos pentru siguranţa personajului pozitiv, motiv pentru care producătorii au găsit diverse metode pentru a-l păstra în film (flashback-uri).

Violenţa grotească, sadică si extrem de grafică, este din nou la mare preţ, deşi complet gratuită. Gratuită, pentru că, similar cu celelalte filme din serie, nu există o conexiune între spectator şi ceea ce se întâmplă pe ecran. Povestea este mult prea preocupată de a crea legături cu filmele anterioare, iar strădaniile lui Jigsaw nu mai au acea atracţie morbidă, punând în plan secund semnificaţia testului supravieţuirii cu orice pret, transformându-l într-un concept de ucigaş în serie banal, ceea ce ar fi putut fi încă din primul film, dacă nu interveneau la acel moment câteva idei salvatoare, idei care au dat forma francizei şi au cucerit fanii, dar, care de cel puţin trei filme încoace, mereu prezente în aceeasi formă, nu mai au deja nici un haz.

Pe scurt, “Saw 5” este un film urât, inutil de violent, exagerat, stupid, prost jucat, plictisitor si fără vlagă. Bănuiesc că al şaselea nu va face decât să mai adauge atribute la această înşiruire. Sper că se vor gândi la un moment dat că e cazul să pună capăt seriei, măcar din compasiune pentru spectatorii brutalizaţi de monstrul pe care l-au creat

Born on the Fourth of July (1989)

Cu: Tom Cruise, Kyra Sedgwick, Raymond J. Barry, Frank Whaley
Regia: Oliver Stone
Scenariul : Oliver Stone and Ron Kovic based on a book by Ron Kovic
Rating : R

Bazat pe auto-biografia lui Ron Kovic, veteran al războiului din Vietnam devenit activist împotriva războiului, “Born on the Fourth of July” este unul dintre cele mai bune filme ale lui Oliver Stone, făcând parte din trilogia sa despre Vietnam, alături de “Platoon” şi “Heaven & Earth”. În 1990, i-a adus cel de-al doilea premiu Oscar ca regizor şi i-a lansat cariera lui Tom Cruise cu o primă nominalizare la Oscar. În prezent, filmul mai este încă considerat oarecum controversat din punct de vedere politic (în diferende de opinie legate de legitimitatea războiului din Vietnam), dar rămâne unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.

Filmul abordează viaţa lui Ron (interpretat de Tom Cruise), începând din copilărie, anii adolescenţei în orăşelul Massapequa, Long Island, continuând cu campania din Vietnam, rănirea sa, şi odată întors acasă, eforturile pentru a se reintegra. Kovic ne este prezentat ca un tânăr ambiţios, plin de viaţă, prost îndrumat însă de valorile conservatoare ale familiei sale. Viaţa în micuţul oraşel nu oferă perspective suficiente pentru visele sale de glorie, iar plecarea sa în Vietnam vine din dorinţa de a impresiona şi de a fi întotdeauna un învingător. Va descoperi însă că războiul nu tolerează eroii şi nu iartă inocenţa. În timpul unei misiuni, îl ucide accidental pe unul din colegii săi, greseală care-l va bântui pentru totdeauna, iar câteva luni mai târziu, el însuşi este împuşcat grav, rămânând paralizat de la piept în jos. După câteva luni de groază petrecute într-un spital al veteranilor din Bronx, se întoarce acasă într-un scaun cu rotile, doar o parte din omul care era, sau care ar fi putut deveni. De acum începe o călătorie a auto-descoperirii, îndepărtându-se de prieteni şi familie, pe măsură ce devine tot mai deziluzionat de război şi de ideea că sacrificiul său a fost inutil. Încearcă să-i înţeleagă pe protestatarii anti-razboi, în conflict cu ce a mai rămas din mândria sa de infanterist. I se cere să ia parte la o paradă de 4 Iulie, dar în loc să-i întărească idealurile, îi aminteşte doar de ororile şi greşelile războiului. Încearcă să vadă cum e şi în “tabăra adversă”, participând impreună cu prietena sa din copilărie (Kyra Sedgwick) la un miting al studenţilor împotriva războiului, şi văzând brutalitatea poliţiei asupra protestatarilor îi cresc şi mai mult îndoielile legate de propriile convingeri. Pleacă în Mexic, unde trăieşte alături de alţi veterani paralizaţi, într-o încercare îmbibată cu alcool, droguri şi prostituate, de a uita, cufundându-se însă şi mai adânc în nebunie şi disperare. Încearcă chiar să viziteze familia tânărului soldat ucis de arma lui, căutând iertare.

În final, ştim deja că va deveni un important activist anti-razboi, cu o auto-biografie de mare succes, dar evoluţia sa până în acel punct este cu adevărat dramatică, iar Stone ştie cum să prezinte povestea sa remarcabilă, fără a incerca să îndulcească subiectul sau să îl idolatrizeze pe Kovic. Demonstrează o grozavă artă cinematografică, folosind toate mijloacele posibile pentru a crea o naraţiune captivantă. Imaginea excelentă, coloana sonoră emoţionantă şi regia artistică autentică, susţin naraţiunea, o combinaţie epică pe care Stone o serveşte întotdeauna în filmele sale. Dar Tom Cruise este cel a cărui interpretare vibrantă reprezintă nucleul filmului, evocând atât un tânăr exuberant şi ambiţios, cât şi un veteran invalid, disperat şi deziluzionat. Este categoric cel mai bun rol al său, aducându-i o binemeritată nominalizare la Oscar şi un Glob de Aur. Din cauza rolurilor sale mai comerciale din filme precum “Cocktail”, “Days of Thunder”, “War of the Worlds”, şi trilogia “Mission Impossible”, mulţi îl privesc probabil ca un simplu actoraş arătos cu priză la public, dar fără real talent actoricesc, ceea ce nu este corect, lucru dovedit chiar de acest film. Oricine are indoieli legate de talentul lui Cruise, trebuie obligatoriu să vadă filmul lui Stone. Sunt scene extraordinar de puternice, ridicate deasupra nivelului de melodramă ieftină de interpretarea sa sinceră şi emoţionantă. Dar, asta nu inseamnă că trebuie ignorată şi restul distribuţiei, actori în roluri secundare care fac o treabă excelentă, unii chiar cu apariţii episodice. Sunt multe cameo-uri, inclusiv fraţii Baldwin (fara Alec), Tom Sizemore, Michael Wincott, John C. McGinley, Holly Marie Combs, Wayne Knight, chiar şi adevăratul Ron Kovic. Dacă clipiţi, riscaţi să-i rataţi. De asemenea, merită mentionaţi Tom Berenger si Willem DaFoe, care apar în acest film după ce au jucat personaje antagonice in “Platoon”.

Filmele lui Oliver Stone sunt aproape întotdeauna încărcate de mesaje politice, iar acesta nu diferă prin nimic de celelalte din CV-ul său. Dacă cumva nu împărtăşiţi perspectivele mai liberale legate de războiul din Vietnam, evitaţi acest film. Dar luaţi în considerare şi faptul că este o poveste despre puterea spiritului uman, a unui om rătăcit, confuz, mutilat trupeşte si sufleteşte, care a găsit în el puterea de a-şi invinge demonii. Interpretarea superba a lui Cruise şi regia solidă a lui Stone formează un film cu adevărat perfect.

Volver (2006)

Cu: Carmen Maura, Penelope Cruz, Lola Duenas, Blanca Portillo, Chus Lampreave, Cobo Yohana, Antonio de la torre, Carlos Blanco, Maria Isabel Diaz, Neus Sanz
Regia: Pedro Almodovar

“Volver” al lui Almoldovar este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Voi încercă să explic de ce, dar nu sunt foarte sigură că sentimentul pe care mi-l trezeşte Penelope Cruz în scena în care cântă şi mama ei o ascultă plângând, ascunsă în maşină, poate fi explicat sau demonstrat, el există sau nu. Pentru un expert precum Skellington (nu neapărat Skellington, oricine ştie multe despre filme şi a văzut multe), probabil că este un film imperfect din punct de vedere tehnic, cu neajunsuri şi stigmatul de a nu fi reuşit să se ridice la aşteptările criticii obişnuite cu “Habla con ella” sau “La mala education”, filme care comparate cu acesta par mai bine regizate, mai bine gândite, mai meticuloase. Dar în acest film, inima e mai pregnantă decât mintea, iar defectele îl fac perfect, mai ales pentru cineva care, până la acest film, nu ştia nimic depre creatorul lui.

“Volver” este povestea unor femei puternice, trei generaţii dintr-o familie marcată de secrete şi abuz. Personajul principal e Raymunda, jucată perfect de Penelope Cruz, aceasta demonstrând prin acest rol că este o forţă dramatică, nu doar una vizuală. Ea are o fiică adolescentă, Paula, şi un soţ leneş şi depravat care e de părere că Paula are nevoie de ceva lecţii în satisfacerea bărbaţilor, doar a împlinit 13 ani, nu? Mama ei, Irene, este considerată moartă, alături de tatăl ei, într-un incendiu accidental care a ars casa părintească din temelii. Sora ei Soledad e o coafeză divorţată care e cam prea dispusă să creadă teorii supranaturale complicate în detrimetrul întâmplărilor simple ale vieţii. Aceasta este o familie compusă din nişte fiinţe oribile care deţin titulatura de bărbaţi şi un lung şir de femei de fier care au oferit mult şi au primit puţin la schimb şi care, la un moment dat, au cedat. Irene a cedat atunci când a dat foc propriei case, în care soţul ei dormea cu amanta lui, în patul ei. După ani de abuz şi înşelat, ea explodează, apoi îşi petrece următorii ani ca o fantomă, cu singura companie o soră senilă. Raymunda cedează atunci când nu mai poate îndura abuzul tatălui şi fuge, gravidă, se mărită cu Paco şi apoi, exact ca mama ei, îşi petrece următorii ani din viaţă întreţinînd şi suportând un om îngrozitor, aceasta fiind, în ochii ei, o pedeapsă meritată. Paula cedează atunci când respinge avansurile incestuoase ale celui pe care îl crede tată, şi îl ucide cu un cuţit. Aici se opreşte şirul însă, pentru că Raymunda, Sole şi Irene decid să scape de cadavru, fiecare cu scopul de a scăpa de vina apăsătoare a propriilor greşeli. Canonul lor e eliberarea Paulei din cercul în care se învârt de generaţii întregi. Toate sunt impasibile în faţa crimei pentru că acesta este un pas mic pentru ele, luând în considerare suma mizeriilor pe care le-au trăit pentru a evita orice conflict. Iar noi suntem impasibili pentru că vedem victimele ca pe nişte viermi care meritau tot ce au primit. Cel puţin eu aşa am simţit.

Să ştiţi că este o comedie, chiar dacă nu se observă din descrierea de mai sus. Este localizată în Madrid, iar izul european face acest film memorabil şi unic. Străzile, oamenii, limba spaniolă, lipsa clişeelor, vidul din locul unde trebuia plasat eroul masculin salvator, ca de altfel lipsa oricărei fiinţe notabile de construcţie XY, precum şi dragostea veritabilă şi grija profundă dintre aceste femei, chiar şi tardiv arătate, alături de tristeţea care nu are voie să iasă la iveală decât printr-un singur cântec, toate fac din acest film un adevărat mozaic de existenţe împletite, arătându-ne că pentru oamenii care te iubesc cu adevărat greşeşti doar atunci când îi scoţi din viaţa ta, orice alte greşeli pentru care alţii te-ar judeca aspru sunt iertate pe loc.

Nu ştiu dacă filmul merită nota 10 pe care o primeşte azi de la mine. Dar aici voi fi subiectivă, aşa cum nu mi-am permis să fiu la “Seven”, pentru că aşa vreau eu. În cinstea zilei în care alături de clanul meu propriu şi personal, compus exclusiv din femei, am savurat acest film în tăcere.

(varianta in engleza a recenziei o gasiti aici)