Seven (1995)

Cu: Brad Pitt, Morgan Freeman, Gwyneth Paltrow, Kevin Spacey, John Cassini, Bob Mack, Peter Crombie, R. Lee Ermey, Richard Portnow, Daniel Zacapa, Andy Walker

Regia: David Fincher

Scenariul: Andrew Kevin Walker

„Seven” e unul dintre filmele mele preferate şi primul în care am realizat că Brad Pitt nu e doar un băiat frumuşel, ci şi un actor foarte bun. Nu am avut ocazia să văd altceva în afară de „Legendele Toamnei” până atunci, graţie televiziunilor noastre extraordinare care deţin serii întregi cu Hulk Hogan, dar filme bune difuzează din an în Paşte (cât mă bucur că suntem în era internetului, poate dau faliment aşa cum meritau de la prima emisie „Din dragoste” sau „La Bloc”!), şi nu pot spune că am fost impresionată nici de el nici de film. Dar „Seven” parcă a fost conceput în data de 13 într-o vineri seară cu lună plină în care s-au aliniat planetele: e un film destul de comercial încât să se obosească ProTV să-l achiziţioneze, beneficiază de mâna magică a lui David Fincher, actorii sunt excelenţi, pe deasupra bine distribuiţi, are ca personaj principal un star care sigur atrage mulţimi în cinematografe, are ca subiect urmărirea unui criminal în serie şi mai are loc şi de dispute religioase.

Eram destul de tânără când l-am văzut, îmbuibat de reclame, sâmbăta seara, împreună cu toată familia. Nu ştiam eu atunci de miracolele internetului, nu apăruseră DVDurile, recenziile le scriau oameni care în general traduceau prost un comentariu din străinătate, depindeam de moguli şi atât de obişnuită eram cu filmele de categoria D spre E (cele bune, în cazul extrem în care le difuza cineva, erau bine ascunse şi în general nu aveau nici măcar un promo – de exemplu: „Pianistul” l-am prins întâmplător pe TVR2, mi-a atras atenţia şi m-am uitat, abia apoi am citit în program ce-cum-când-unde) încât ţin minte că am întrebat-o şocată pe mama: „Dar de ce filmează scândurile?”. Nu mai văzusem aşa ceva. Fincher ţinea camera nepermis de mult pe scena crimei, obsesiv de atent la detalii, aparent pentru a îngreţoşa, dar cu un scop precis: construcţia. Totul este fix, etajat, compus ca un mic puzzle şi un mare tablou. Crimele sunt simetrice, au cadenţă, au „scenariu” datorită scheletului celor 7 păcate capitale şi în jurul lor se conturează alte poveşti, alte întrebări. Şocurile vizuale din acest film astăzi probabil par soft în comparaţie cu ceea ce au adus ultimii ani pe masa filmelor despre criminali în serie, mâncatul până la moarte nu mai înseamnă nimic pe lângă alergatul printr-o gară cu jumătate de faţă atârnată de o bucată de piele (scenă din „Hostel”), iar tăiatul unei livre din carne vie probabil că îi trezeşte un mic surâs ironic lui Jigsaw: „Amatori!”. Diferenţa este că Fincher nu arată nimic gratuit, lecţie pe care unii ar trebui să o înveţe cât mai repede.

Brad Pitt este Mills, un poliţist proaspăt transferat să lucreze împreună cu blazatul viitor pensionar Somerset (Morgan Freeman) care mai are câteva zile (un mic clişeu, dar cumva încadrat perfect) până la retragere. Subiectul se poate povesti şi aşa: filmul prezintă ultima săptămână a detectivului Somerset în cadrul poliţiei, săptămână care îi aduce un nou partener cu un entuziasm enervant şi un criminal în serie de prins, pentru că e greu de determinat care dintre cei doi actori iese mai mult în evidenţă: ambii merită cu prisosinţă lauri. Personal, înclin spre Freeman, dar doar pentru că în apatia personajului rezona şi o parte din mine. Înţelegeam lentoarea bătrânului poliţist, nici eu nu m-aş fi grăbit către finalitatea cazului după mii de cazuri rezolvate ştiind că niciodată nu poţi spune: asta e cea mai îngrozitoare faptă pe care am văzut-o vreodată, mereu va apărea una mai oribilă. Îi urmărim printr-un oraş bolnav, vedem indiciile în pas cu ei, şi deşi începi prin a te simţi ca Mills: grăbit, direct, gata de acţiune, cu speranţe pentru o lume ceva mai bună, sfârşeşti ca Somerset: bătrân, pesimist, ursuz şi fără elan.

I-aş fi dat 10, dar sunt conştientă că nu îl merită – nu este un film perfect, nici măcar cel mai bun film al lui Fincher nu e, şi pe deasupra o conţine şi pe Gwineth Paltrow, iniţiatoarea curentului „Lifeless”, a cărei moştenire o duce mai departe Keira. Nu-mi place Paltrow, nu în sensul că o urăsc, ci că mereu uit de ea prin filme, e ca o piesă de mobilier. Nu joacă prost pentru că nu joacă, maxim se interpretează pe ea.

9 pentru străbunicul filmelor „Fight Club”, altă colaborare Pitt-Fincher, „Panic Room”, „Zodiac” şi „The Curious Case of Benjamin Button”, pentru că foarte rar se fac filme cu o mână aşa sigură regizate de un (aproape) novice în lumea cinematografiei de mare anvergura.