He's Just Not That Into You (2009)

Cu: Ben Affleck, Jennifer Aniston, Drew Barrymore, Jennifer Connelly, Kevin Connolly, Bradley Cooper, Ginnifer Goodwin, Scarlett Johansson, Justin Long, Kris Kristofferson
Regia: Ken Kwapis
Scenariul: Abby Kohn, Marc Silverstein

Avertisment! Conţine spoilere!

În weekendul acesta am avut neşansa de a viziona „He's Just Not That into You”. Filmul nu mi s-ar fi părut extraordinar de prost dacă nu ar fi avut o constelaţie de actori dintre care câţiva au Oscarul pe raft. Dacă era vreo prostiuţă fără pretenţii ca „How to Lose a Guy in Ten Days” , unde bruma de chimie dintre personajele-clişeu (Kate Hudson şi Matthew McConaughey) a fost stoarsă la maxim şi scoasă la produs; „Fool’s Gold”, altă producţie jenantă cu figurine de carton (tot cei doi, doar că acum cu un scenariu demn de ciornele Disney) sau „Made of Honor”, bazat pe şarmul televizat inexistent al lui dr. Derek Shepard (cum îl cheamă pe actor?!) şi în care fraze promoţionale de cărţi de self-help erau servite pe post de filosofii de viaţă; nu aş fi fost atât de enervată de importanţa pe care şi-o dă această poveste care pare a combina toate momentele acelea în care prietena ta ţi se tot plânge cât de imbecil e prietenul ei şi cum o răneşte zilnic, dar ea nu face niciodată nimic concret pentru a scăpa de el, şi ajungi la concluzia dureroasă că se merită reciproc şi nu mai vrei să auzi smiorcăiala pentru că ştii că eşti doar receptorul tuturor reproşurilor adresate de fapt lui. Mai rău, e ca şi cum aceeaşi prietenă ţi-ar ţine predici despre bărbaţi.

Asta este acest film: este o continuă văicăreală feminină, în ciuda etichetării de comedie romantică. Gigi (Ginnifer Goodwin) este o fată fără noroc în dragoste. Spun noroc pentru că nimic altceva nu ar ţine un bărbat normal lângă ea: este stresantă şi se agaţă ca o iederă de nişte semnale pe care doar în generală le mai poţi interpreta ca dovezi de simpatie. Pe scurt, refuză să priceapă că un tip n-o place. Drept urmare, refuză să rezolve acele probleme psihice care o fac total neatrăgătoare. În goana ei după p.. ahem, bărbaţi, ahem, anyone, ahem, THE ONE, întâlneşte un manager de bar care îi explică (aşa, ca pentru şcoala ajutătoare) că dacă un bărbat o vrea, se vede. Justin Long reuşeşte să nu devină odios în rolul acesta şi asta este o mărturie a unui talent pe care nu ştiam că-l are. Până la urmă, cei doi, din senin, decid că se iubesc şi în mod total previzibil, ea devine „excepţia lui”. Bravo, tu!!!! Ai reuşit ceea ce noi restul doar visăm.

Să coborâm o treaptă mai jos. Aici avem un câştigător al Academiei şi unul dintre actorii mei preferaţi: Ben Affleck. El formează un cuplu cu Jennifer Aniston, deţinătoare de Emmy, care de ceva vreme acceptă, din motive care îmi scapă, roluri care o parodiază direct. Amândoi sunt frumoşi, au un apartament scos din revistele de decoraţiuni interioare, se iubesc şi sunt fericiţi. Dar unde e drama? Iat-o: ea decide că vrea măritiş sau despărţire pentru că la locul de muncă a auzit de la Gigi (un guru al relaţiilor de durată şi expertă în bărbaţi) că dacă un bărbat nu te ia de nevastă în timp util (poate trebuia să ne spună şi nouă cam de cât timp vorbim: o zi, o lună, 3 luni maximum?), nu te mai ia deloc. Astfel ea ajunge singură la nunta surorii ei şi în continuare avem scene din „Bridget Jones Diary”, cu toate că acolo măcar empatizai cu personajul pentru că te mai regăseai pe alocuri în el, aici ţi-e greu să simţi ceva pentru Jennifer (în ciuda faptului că joacă foarte bine un rol scris submediocru) , care arată mai bine la 40 ani decât 90% din populaţia globului la 20, mai ales că a fost decizia ei să rupă relaţia, şi nu prea crezi că va rămâne singură şi tristă toată viaţa. Cei doi se impacă. Ştiu, şi eu am fost şocată.

Mai e loc să coborâm? Aparent da. Ben (Bradley Cooper) e căsătorit cu Janine (Jennifer Connelly, ce dracu’ faci aici? Cine e agentul tău? Încă mai e agentul tău? Sper că ai fost foarte bine plătită să scuipi pe Oscarul tău! Măcar Ben Affleck are scuza de a fi otrava box office-ului şi apare foarte puţin în film, dar tu?!) şi se îndrăgosteşte de Anna (Scarlett Johansson) , instructor de yoga. În ciuda disperării mele de mai sus, Connelly joacă foarte bine şi personajul ei e cel mai bine conturat datorită ei. Adică vedem şi noi ceva care seamănă a emoţie umană comună nevestelor care simt trădarea: frică, anxietate şi nesiguranţă, toate mascate de negare. Soţul ei e o poză cu nişte muşchi, am şi uitat de el. Ah, da: joacă în singura scenă de sex din film, alături de Scarlett în furou roşu, scenă care e foarte sexi până apare nevasta care continuă ce a început amanta, după ce aceasta s-a ascuns în clasicul dulap de unde are privilegiul să asculte tot. Aici, orice om cu o minimă decenţă vede trei alternative posibile: Anna - ieşi urgent din dulap şi extrage-te din relaţia cu sosia lui Popeye, Ben – opreşte-ţi nevasta sub absolut orice pretext (mimează un atac de cord, un acces de tuse, o nevoie fiziologică!!), şi Janine – cască ochii şi observă că soţul nu prea vrea să facă sex, totuşi omul e la birou şi poate are treabă! Singura parte bună e că toate aceste personaje rămân singure la final.

În film mai joacă Drew Barrymore, oarecum interesantă şi ironică în rolul unei dependente de relaţii internautice/telefonice, dar aproape invizibilă, şi Kevin Connolly, care interpretează un agent imobiliar îndrăgostit de Anna, şi a cărui strategie de marketing este să se prefacă homosexual. Aş comenta, dar am ajuns în punctul în care nu-mi mai pasă. Ah, şi obligatoriu: amicii gay care consolează.

Am criticat actorii deşi ei sunt cea mai bună parte a acestui film, alături de micile interviuri la întâmplare care deschid fiecare capitol şi care au conţinut cele două glume la care am surâs. Scenariul, bazat pe o carte bazată pe o (una singura!) replică din „Sex and the City” (serialul), e inuman. Mă simt insultată de cele 2(!!!) ore de platitudini şi comportament pueril prezentate ca experienţă necesară de viaţă, cu seriozitatea unor candidaţi la premiul Nobel. Dacă cineva a aflat un lucru nou despre relaţii din filmul acesta şi are peste 16 ani, îl rog să mă contacteze, poate am ratat toată ideea. Dacă singurul scop al regiei este să transforme nişte oameni frumoşi în nişte oameni foarte frumoşi, felicitări! Dacă cei de la editare au considerat că tot acest material este vital, nu vreau să îmi imaginez ce au tăiat.

Acest film este la egalitate calitativă cu „Sex and the City”, varianta de cinema, şi nu l-aş revedea nici dacă viaţa unor mici căţeluşi huskey ar depinde de asta.