Journey to the Center of the Earth (2008)

Cu: Brendan Fraser, Josh Hutcherson, Anita Briem, Jane Wheeler
Regia: Eric Brevig
Scenariul: Michael Weiss, Jennifer Flackett, Mark Levin

Am vrut să înţeleg şi eu fascinaţia pentru 3D care aparent a cuprins România, şi am ales singurul film care rula la momentul respectiv la mall-ul de lângă mine: "Călătorie spre centrul pământului". Faptul că, în ciuda etichetării de film făcut special pentru sălile dotate cu noua tehnologie, această peliculă nu m-a oripilat spune multe despre cum aşteptările scăzute îmbunătăţesc experienţa cinematografică.

Avem o poveste clasică marca Jules Verne împopoţonată cu clişee hollywoodiene "dă senzaţie", toate asezonate cu efecte vizuale foarte reuşite. Reţeta succesului? Foarte posibil faptul că a fost conceput de la început ca un film de acţiune cu puţine replici şi nu se pretinde nimic altceva decât un film uşurel de vară. Ca părţi pozitive aş enumera: faptul că realizatorii au intervenit foarte puţin în nucleul imaginat de Jules Verne, şi l-au făcut spectaculos prin tehnici 3D de top; folosirea la minimum a scenariului slăbuţ, anticipând un public neinteresat de discuţii filosofice; captarea atenţiei prin tertipuri specifice filmelor de acţiune şi, în final, lipsa vreunei concluzii mai profunde decât:"Trebuie să mă apuc să citesc".

Tehnic vorbind, astea ar fi şi părţile urâte... alături de multe altele, pe care am să le dezvolt pe rând. În primul rând, câteva găuri în puţinele adăugiri făcute poveştii originale: profesorul cu fizic de boxeur o găseşte pe urmaşa cercetătorului care l-a inspirat pe Jules Verne, şi ea cercetătoare, blondă şi cu fizic de antrenor de fitness, şi pe deasupra cea mai bună cunoscătoare de limbă engleză din Islanda. Nu credeam că vor reuşi să introducă ceva mai implauzibil decât o călătorie către centrul pământului, dar s-au străduit până au reuşit. Apoi ar mai fi modul admirabil în care actorii au reuşit să nu eclipseze acţiunea din jur prin transmiterea vreunei emoţii. Brendan Frazer, acest mix onomastic al personajelor principale din "90210", are talentul actoricesc pe care îl aştepţi de la o sosie de-a lui Mark Wahlberg. De omul de ştiinţă Anita Briem pot spune doar că-mi aduce aminte de alt savant de renume mondial: Christmas Jones. În rest, am acordat prezumţia de verosimilitate aşteptată de un film despre o călătorie spre centrul pământului.

Vroiam să dau 5 acestui film, dar m-am răzgândit când mi-am amintit că, la vreo lună după ce l-am văzut, prietena mea A. a încercat să mă convingă să-l revăd alături de ea şi n-ar fi reuşit nici cu mită. Faptul că n-am regretat banii aruncaţi pe acest film nu înseamnă că aş plăti să-l revăd.

Marley and Me (2008)

Cu: Owen Wilson, Jennifer Aniston, Eric Dane, Alan Arkin, Kathleen Turner
Regia: David Frankel
Scenariul: Scott Frank, Don Roos

La "Marley and Me" am mers cu aşteptări foarte joase. Filmele cu/despre animale ce nu sunt destinate strict copiilor şi au iz de parabolă n-au reuşit să mă impresioneze niciodată, poate datorită replicilor artificiale şi învăţămintelor forţate. De asemenea, nu mi-a plăcut niciodată Owen Wilson, mereu pe el şi calupul lui de fraţi l-am asociat fraţilor Baldwin şi le-am aplicat aceeaşi regulă: nu se poate să fie toată famila talentată, de obicei leprele se agaţă de unicul reprezentant mai acătării şi sug toată viaţa bani necuveniţi.

Povestioara este simplă. Un bărbat (Owen Wilson) are cel mai rau caine din lume, nevastă (Jennifer Aniston) şi copii, o slujbă bună şi în general o viaţă liniştită care se scurge încet. John trece prin toate etapele (stereo)tipice ale vieţii de vis americane: se însoară, se mută, devine editorialist, i se oferă o slujbă de reporter, pierde slujba pentru că nevasta îi rămâne gravidă, vine şi al doilea copil, al treilea, se mută într-o casă mai mare, ocupă mult visatul post de reporter, dar decide că îi plăcea mai mult să fie editorialist. Partea bună e că doar către final câinele devine altceva decât o ustensilă de provocat râsul, aducând DRAMA.

În general apreciez filmele despre micile bucurii ale vieţii, sunt sătulă să fiu bombardată cu scenarii exagerate despre boli rare de piele sau terorişti care sunt la un buton distanţă de DISTRUGEREA! IMEDIATĂ! ŞI PERMANENTĂ! A OMENIRII! ŞI A PLANETEI! ŞI A MICILOR COPII ORFANI!. De asemenea mă dezgustă melodrama prost fabricată şi manipulatoare a unor filmuleţe care vor să te pună pe gânduri ("Seven Pounds" - ai fost foarte aproape să intri în categoria asta). Dar aici nu m-am putut bucura de povestea simpluţă şi degajată pentru că personajul principal nu se oprea din smiorcăit! Serios, în descrierea de mai sus, aţi citit vreun motiv de plâns? Ei bine, John da. El consideră că faptul că a trebuit să refuze postul de reporter pentru că nevasta i-a rămas gravidă o tragedie. Se mulţumeşte cu editorialele lui, bietul. În spate se conturează familia perfectă. Douăzeci de ani trec, întreaga familie se mută pentru ca el să poată în sfârşit să-şi împlinească visul, şi el decide că de fapt îi plăcea mai mult să scrie săptămânal. Iisuse, ce viaţă grea au unii! Şi deci nu avem de-a face doar cu un actor antipatic, ci şi un personaj cu care ţi-e greu să ţii.

Regia este inexistentă, scenariul uşurel, iar restul personajelor (în special Aniston) nu se văd absolut deloc. Poate Dane care îşi joacă personajul perfecţionat în "Grey's Anatomy". Copiii sunt forţaţi apoi să stoarcă nişte lacrimi în ceea ce ar trebui să fie punctul dramatic culminant al filmului, dar scena este lungită la nesfârşit, cu replici pe care niciun copil de pe planetă nu le-ar putea rosti vreodată în absolut nicio circumstanţă. De fapt, nimeni nu vorbeşte aşa.

Diferenţa între nota 4.5 pe care am să o dau acestui film şi 5.5 pe care aş fi putut s-o dau este dată de faptul că, per total, nu mi-a plăcut filmul. Peste 5 înseamnă că aş putea fi convinsă (de exemplu, prin cadouri constând în votcă) sau obligată (cu pistolul la tâmplă) să îl revăd, dar după două ore de văicăreală, un final aparţinând altei producţii şi un dialog cvasi lemnos, am sfârşit prin a-mi dori ca personajul principal să se îmbolnăvească de O FORMĂ! RARĂ! DE CANCER! Şi nu are legătură cu aversiunea mea faţă de Wilson, care face tot ce se poate.

Seven Pounds (2008)

Cu: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper
Regia: Gabriele Muccino
Scenariul: Grant Nieporte

“Seven pounds” trebuia să fie un film perfect. Regizat de Gabriele Muccino si cu Will Smith în rolul principal, cei care au făcut echipă şi la “The Pursuit of Happyness” (un film foarte bun, susţin criticii internaţionali şi Skellington, şi dacă primii se mai pot înşela, în ultimul am încredere deplină), filmul avea tot ceea ce îi trebuia: actori excelenţi, regizor de calitate, poveste care mixează drama cu dragostea, dar se mulţumeşte să dezvăluie o poveste ce se vrea complicată şi sfârşeşte prin a fi melodramatică şi deplasată, pe alocuri ridicolă.

Jocul actorilor e foarte bun, Will Smith şi Rosario Dawson formând un cuplu credibil şi pe alocuri emoţionant. Mereu mă aşteptam ca Smith să se apuce, în mijlocul vreunei scene patetice (şi au fost destule) să cânte "Bad boys, bad boys, watcha gonna do, watcha gonna do when they come for you... ". N-a făcut-o, din păcate, poate mă scotea din comă. Rosario mi s-a părut la înălţimea partenerului, şi orice urmă de mimat sau overacting ar fi făcut filmul de nesuportat. Mai ales că, interpretând o femeie tânără cu un defect congenital de inimă şi care mai avea câteva săptămâni de trăit, rolul era predispus la aşa ceva. Ea se mulţumeşte cu un mic artificiu: respiraţia întretăiată. Mă tot întrebam, pe parcursul filmului: “De ce vorbeşte aşa? E cumva pe moarte?” Da, era pe moarte, şi în fiecare propoziţie rostită ea adăuga o dificultate de a respira, dar fără să exagereze. Woody Harrelson e foarte puţin vizibil, dar imaginea lui Ezra cel orb şi sfânt ţi se întipăreşte pe retină. Regia iarăşi este foarte bună: scene atent construite şi minuţios filmate, astfel încât să nu cumva să îţi scape vreun substrat sau vreo emoţie, încadrate în ceea ce par a fi tablouri mici, bune de meditat asupra lor. Părerea mea e că regizorul a pornit de la acestea şi a construit tot filmul pe baza lor. De asemenea, muzica este excelentă, unul dintre cele mai interesante personaje din film, iar scena cu Muse – “Feeling Good” este superbă.

Deci care e problema? Păi, una ar fi faptul că se costruieşte o mică pânză misterioasă şi, dacă în primele 60 de minute eşti mereu curios, după ce îţi dai seama (undeva înainte de minutul 60, fiind blatant de evident, doar că speri să te înşeli) ce se întâmplă, vrei să ajungă mai repede la final sau la vreo rezolvare, nu să stea o infinitate de cadre pe faţa lui Will. Care arată foarte bine, dar nu atât de bine. Deranjantă mai e încercarea constantă de a sublinia accentele mesianice din poveste. Da, am înţeles, personajul e torturat, da, se sacrifică, da, iubeşte… am înţeles! Stop, 120 de minute de bătut pasul în acelaşi loc e obositor (numărul de ocheade aruncate la ceas: 5, numărul de şocuri când vedeam cât mai e: tot 5). De asemenea, amorul celor doi e dezvoltat într-o înşiruire neîntreruptă de scene, toate către final, şi lipsa de gradare face ca spectatorului să nu îi mai pese foarte tare. Avem puţine scene cu cei doi la început, şi nu prea vezi de unde atâta dragoste, pentru ca mai apoi să fim obligaţi să petrecem o seară cu ei şi deja nu mai are nimeni răbdare ca la sfârşitul filmului să urmărească un milion de minute cum se petrece ceea ce trebuia să se petreacă în prima parte a filmului. Şi nu în ultimul rând: tendinţa de exagera cu drama. Sau cu melodrama, parcă stă cineva cu o pancardă pe care scrie: “Plângi!!!” şi o tot ridică pe parcursul filmului. Avem toate poveştile posibile cu probabilitate maximă de stors lacrimi: femeia abuzată cu copii mici, tânăra cu inima bolnavă, copilul cu cancer, bărbatul cu soţia moartă, orbul blând. Toţi sunt atât de evident incluşi într-o încercare de manipulare a publicului, încât e foarte dificil să nu te iriţi subit de fiecare dată când scenaristul le dă câte-o replică smiorcăită. O altă problemă a fost faptul că m-am întrebat tot filmul: “Şi dacă Ezra îl înjura la telefon, însemna că e un om rău? Că nu merita sacrificiul?”

Pe scurt, filmul este bun, dar premisa puţin cam biblică şi sforţările de a o încadra într-o lume realistă şi de a îi adăuga dragoste şi poveşti lacrimogene obosesc, iar eu am avut senzaţia că a spus foarte puţine folosind prea multe artificii. Putea să înjumătăţească timpul, să aleagă una dintre poveşti şi să o dezvolte cum trebuie pe aceeaşi muzică. 

The Happening (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Zooey Deschanel, John Leguizamo
Regia si Scenariul : M. Night Shyamalan
Rating : R for violent and disturbing images

M. Night Shyamalan părea că nu poate da greş. După ce „The Sixth Sense”, „Unbreakable” şi „Signs” au stârnit imaginaţia publicului din toată lumea, „The Village” a fost primul semn că Shyamalan şi-a pierdut un pic îndemânarea, apoi catastrofa „Lady in the Water” a reprezentat primul său eşec total, atât la critică cât şi la public. „The Happening” se anunţa a fi revenirea sa senzaţională care-i va reabilita numele şi va arăta lumii că nu este ceea ce americanii numesc un „one-trick-pony”. Şi deşi o încercare meritorie, tot nu este lovitura de graţie care să-i reconfirme statutul pierdut.

În primul rând, poate spre dezamăgirea unora şi spre uşurarea altora, „The Happening” nu mai are final surpriză. De altfel, ceea ce ar fi constituit surpriza, este dezvăluit în primele 20-30 de minute. Shyamalan încearcă să mute accentul pe alte elemente. Pe scurt, este vorba de un aparent atac biologic, cu un soi de toxină care îi face pe oameni să se sinucidă (în moduri ingenios ilustrate aş putea adăuga). Agentul biologic se pare că dezactivează sistemul de conservare al creierului. În mare, oamenii afectaţi înţepenesc în mijlocul drumului, devin incoerenţi, apoi caută cel mai apropiat gard şi se înfig în el (ilustrare generală). Mai mult, atacurile biologice pornesc din parcuri, şi par să se extindă pe întreaga coastă de est. Acţiunea se centrează în jurul lui Elliot Moore (Mark Wahlberg) care împreună cu soţia sa, Alma (Zooey Deschanel), fratele său Julian ( John Leguizamo) şi fiica acestuia, încearcă să scape de pericolul invizibil, străbătând Coasta de Est în timp ce lumea moare în jurul lor. Şi ca să nu stric plăcerea vizionării, nu spun mai mult.

Filmele lui Shyamalan sunt de obicei thrillere prin excelenţă, dar curăţele din punct de vedere al violenţei. Dar acesta trage mai mult spre nuanţe de horror. Sinuciderile sunt destul de grafice şi urmăresc să şocheze într-un mod mai degrabă familiar francizei Saw. De exemplu, la o gradină zoologică, un barbat se plimbă pur şi simplu prin cuşca leilor până când aceştia îi smulg braţele. Desigur, Shyamalan este totuşi prea inteligent pentru a lăsa găleţi de sânge să se scurgă pe ecran, aşa că de multe ori scenele violente sunt punctate fulgerător şi doar de câteva ori imaginea stăruie prelung asupra acestora. Chiar şi scena de la grădina zoologică este văzută ca o înregistrare de pe un telefon, cu tot cu zoom-uri şi mişcări zgâlţâite. Este primul film din cariera regizorului care primeşte rating-ul R, marcând o schimbare îndrazneaţă de stil. Din nefericire, violenţa nu face singură un film bun.

Poveştile lui Shyamalan sunt întotdeauna un amestec de senzaţional, filozofie şi psihologie în diverse cantităţi. Aici însă, reţeta este mai subţire pe partea de psihologie şi filozofie. Atmosfera apocaliptică care predomină în filmele sale este prezentă şi aici, însă substratul care impregna de obicei filmele sale pare mai slăbuţ acum. Există încă un mesaj de fond, dar nu ştiu în ce măsura mai este la fel de relevant. De obicei, Shyamalan se mulţumea să spună povestea în medii inchise, statice, apăsătoare, în care personajele interacţionau dinamic. Acum, însă, ritmul naraţiunii este oarecum atipic. Mediul este deschis, vast, naraţiunea este în continuă mişcare, iar personajele nu prea mai au timp să fie şi complexe. Iar interpretarea actorilor lasă mult de dorit. Mult din atmosferă este ştirbită de jocul lui Mark Wahlberg care atinge atât de multe note false încât îţi vine să-l iei la palme. Scenariul ni-l prezintă ca fiind profesor de biologie la liceu, dar mai degrabă îl vedeam scoţând un pistol si rostind one-linere, decât recitând teorii ştiinţifice. Zooey Deschanel parcă nu e de pe planeta asta şi asta cam spune totul despre rolul ei. John Leguizamo este singura bilă albă la capitolul actori, dar rolul său se termină înainte de jumătatea filmului. Sincer, mai bine făcea schimb cu Marky Mark.

Ca de obicei, imaginea este excelentă, cadrele sunt ingenioase, generând o tensiune subtilă. Dar, nu abuzează de tehnica vizuală, nicidecum la fel de stilizată ca celelalte filme ale sale, păstrând o tentă realistă care aruncă spectatorul direct în mijlocul evenimentelor, fără inflorituri. În ultima vreme, ideea unora de realism este să filmeze totul „din mană”, rezultatul fiind cadre zdruncinate care până la sfarşitul filmului pot provoca dureri de cap (vezi „Cloverfield” şi seria Bourne). La început vedeam aşa ceva doar prin filme de război sau filme independente cu pretenţii de artă, dar acum este pretutindeni. Mă bucur totuşi să văd că Shyamalan nu a cedat unui astfel de artificiu. Sincer, realismul ca realismul, dar prefer să şi înţeleg ce se întâmplă pe ecran.

Pot spune că este un film mai bun decât „Lady in the Water”. De fapt, este chiar mult mai bun. Dar tot nu este ceea ce aşteptam. Poate aveam aşteptări exagerate. Poate va mai avea ocazia să se dovedească ca regizor pe viitor. Poate în cele din urmă îşi va recâştiga aprecierea pe care o merită.

Animal House (1978)

Cu : John Belushi, Tim Matheson, Tom Hulce, Donald Sutherland
Regia: John Landis
Scenariul : Harold Ramis, Douglas Kenney
Rating : R for sexuality/nudity, strong language, and some drug content.

„Animal House” este în felul său o legendă. Este primul din seria „National Lampoon” şi cel mai bun dealtfel. A reprezentat intrarea în scenă a echipei Harold Ramis-Ivan Reitman, care vor mai scrie şi regiza numeroase comedii, dintre care mai cunoscute sunt „Caddyshack, „Groundhog Day”, „Ghosbusters”, „Kindergarten Cop”. Eu zic că pe vremuri se făceau filme mai bune. Până şi filmele proaste (unele dintre ele cel puţin) sunt mai bune decât ciorbele reîncălzite de acum. „Animal House” a popularizat genul comediei cu tineri care nu vor de la viaţă decat sex, băutură, droguri, şi petreceri care să le combine pe toate trei.

Filmul lui John Landis ne introduce în lumea fraţiilor colegiului Faber. Avem pe de-o parte frăţia cea bună, Alpha Phi Omega, condusă de decanul Vernor Wormer (John Vernon), şi de cealaltă parte, frăţia Delta, oaia neagră a campusului, ale căror întruniri au loc într-o casă dărăpănată, cuibuşor de nebunii, în care petreceri zgomotoase se dezlănţuie spre oroarea decanului. Şi dacă asta ar fi tot, dar membrii casei Delta sunt pui de anarhişti, puşi pe lupta împotriva sistemului tiranic care conduce şcoala. Decanul Wormer îşi pune în gând să desfiinţeze frăţia şi să scape de elementele perturbatoare, în timp ce petrecăreţii îşi continuă rutina de zi cu zi îmbibată în alcool şi vise erotice, fără a bănui pericolul care-i pândeşte.

Primul lucru pe care l-am remarcat este cat de bine funcţionează încă rutina comică, deşi filmul e vechi de 30 de ani. De departe cel mai talentat membru al distribuţiei este John Belushi în rolul lui Bluto, o brută de om care înghite alcoolul ca pe apă şi este în sine o forţă distructivă a naturii. Fiecare scenă în care apare este o reală plăcere. Şi ceilalţi se descurcă bine, deşi dintre tineri, nu există actori pe care să-i mai fi văzut şi prin alte filme. O notă de culoare este dată şi de apariţia unor feţe uşor de recunsocut, cum ar fi Donald Sutherland în rolul unui profesor de literatură drogat, pe aceeaşi lungime de undă cu petrecăreţii, şi mereu gata să se „împrietenească” cu vreo studentă. Apare chiar şi Kevin Bacon, care pe vremea aceea era un puştan necunoscut. În plus, aici nu există rol principal. Filmul este structurat ca o înlănţuire de scenete cu un „punchline” la sfarşit, legate în ansamblu de firul narativ principal, scenete care redau năzbâtiile frăţiei Delta. Chiar se poate spune că nu este o experienţă constantă, unele scene funcţionează, altele nu. Genul acesta de comedie însă se bazează pe ideea ca, în mare, numarul de scene reuşite să fie mai mare decat cele nereuşite. Un raport Hit and Miss, cum ar spune americanii. Unele te vor face să râzi in hohote, altele vor trece doar cu un zâmbet în colţul gurii. În mare, este ca o colecţie de scurtmetraje nostime. Dar, trebuie să recunosc că scenele reusite au ieşit în avantaj.. După părerea mea, cea mai tare se desfăşoară în biroul directorului, având ca element central un cal mort. Trebuie să vezi ca să crezi.

„Animal House” este o comedie mai proaspătă ca niciodată. La fel de ciudată şi depravată ca orice altă comedie despre sex si adolescenţi din ziua de azi, dar cu un simţ al umorului mai ascuţit şi cu o distribuţie talentată. S-ar putea spune că acest film este un fel de „ground zero” al creaţiilor moderne de genul „American Pie”, însă chiar şi acum, după trei decenii, este mult superior.

Daylight (1996)

Cu : Sylvester Stallone, Amy Brenneman, Viggo Mortensen, Dan Hedaya
Regia : Rob Cohen
Scenariul : Leslie Bohem
Rating : PG-13 for disaster-related peril, death and destruction.

Îşi mai aduce cineva aminte de un film numit Daylight, şi tradus pe la noi “Panică în tunel” ? Filmul acela cu dezastrul petrecut în tunelul subacvatic din New York, care leagă Manhattan de New Jersey, în urma unei explozii devastatoare care prăbuşeşte construcţia la ambele capete, blocând în interior o mână de supravieţuitori ? Şi cu Stallone în rolul lui Kit Lattura, un fost membru al echipelor de intervenţie, care se oferă voluntar să se arunce în mijlocul iadului pentru a-i ajuta pe supravieţuitori să vadă lumina zilei ? Eu unul da. Îmi aduc aminte cum acum multă vreme abia aşteptam să-l dea HBO-ul. Şi mi-a plăcut. Chiar mult de tot. Desigur, la vremea respectivă nu văzusem “Aventurile Vasului Poseidon”. De unde să ştiu că ce vedeam pe ecran era de fapt “Poseidon” cu un tunel în loc de un vapor cu susul în jos.

Genul filmelor catastrofă a fost absent o vreme, cu excepţia câtorva zvâcniri, printre care şi un remake al Poseidonului. Acum, cu încălzirea globală şi isteria mondială însămânţată de media, s-ar putea spune că o să avem parte de o nouă generaţie de filme catastrofă : “2012” al lui Ronald Emmerich, “The Road” ecranizare a unui roman de Cormac McCarthy (autorul “No Country for Old Men”) şi “The Knowing”, de Alex Proyas. Hollywood-ul ştie cum să profite de isteriile colective. Sunt filme care excelează în efecte vizuale, sunt spectaculoase, chiar înfricoşătoare, o combinaţie de dramă umană şi acţiune. Problema mare constă în şablonul pe care fiecare din aceste filme îl aplică obsesiv, fără vreun pic de originalitate. Întotdeauna avem catastrofa, micul grup care încearcă să supravieţuiască, dintre care este obligatoriu ca cel mult jumătate să moară în diverse accidente sau chiar sacrificându-se pentru ceilalţi, avem şi personajul cu spirit de lider, de regulă protagonistul, şi desigur probele de forţă şi îndemânare prin care trebuie să treacă grupul respectiv. Aspectele de dramă psihologică de regulă stau undeva, ascunse prin spate, pentru că hai să fim serioşi, când este rost de atâta acţiune spectaculoasă, cine vrea să-şi mai bată capul cu dileme morale şi psihologice.

“Daylight” venea în 1996, încercând să rupă gura targului cu Stallone. E obligatoriu să fie sala plină dacă e film cu Stallone, nu-i aşa ? Ei bine, nu chiar. Cu un buget de 80 milioande USD, a încasat în SUA doar 35 de milioane. Mondial a depăşit suta, dar oricum, mult sub aşteptări. Regizorul Rob Cohen, cunoscut mai recent pentru primul “The Fast and the Furious”, “xXx” şi “Mumia 3”, şi-a început cariera de regizor de blockbustere cu acest film, şi cu “Dragonheart” (în acelaşi an). Dragonul digital a scos chiar mai mulţi bani decât Stallone.

Recunosc, nostalgia m-a împins să scriu un review pentru acest film. Anii ’90 au fost buni pentru filme megabugetare. Indiferent cât de proaste erau, parcă erau mai decente decât bălăriile din ziua de azi. Poate nostalgia vremurilor trecute îmi bruiază obiectivitatea, însă asta este impresia mea. “Daylight” este departe de a fi o capodoperă. Poveste se desfăşoară pe două planuri. Supravieţuitorii din tunel care luptă să scape din infern îndrumaţi de Stallone, şi autorităţile de la suprafaţă, care prin incompetenţa lor standard pentru astfel de filme, îngreunează salvarea lor. Structura tunelului se deteriorează din ce în ce mai mult, provocând explozii, zguduituri, şi inundaţii, toate orchestrate ca înr-un parc tematic de distracţii. Actorii în rol secundar joacă tipare clasice de isterici, sceptici, laşi, altruişti, şocaţi, aroganţi. Stallone îşi dă silinţa să fie mai mult decât un Rambo cu o lanternă, şi este convingător prin prezenţa fizică, în timp ce se caţără, înoată, sparge, dărâmă şi aruncă în aer, încercând în acelaşi timp să pară uman, invocând trecutul său care l-a determinat să renunţe la echipa de urgenţe. Mai menţionez şi scena absolut absurdă în care Sly trebuie să se strecoare prin trei ventilatoare gigantice pentru a pătrunde în tunel, ventilatoare conectate între ele, care pot fi oprite pentru 60 de secunde, nu în acelaşi timp şi doar o singură dată. Absdurditatea scenei poate fi trecută cu vederea numai datorită lui Stallone. Muzica apare în scene cheie, cu acorduri dramatice care subliniază drama şi eroismul, nelipsind nici melodia pop obligatorie de pe genericul de final. Sunetul este excelent (nominalizare la Oscar pentru efecte sonore), întărind atmosfera filmului. Efectele vizuale sunt excelente, cele digitale fiind reduse în mare partea doar la scena distrugerii tunelului, deşi ca să fiu sincer, din punct de vedere al realismului, propagarea exploziei prin tunel pare cel puţin suspectă.

Totul e cat se poate de profesionist pentru ca noi spectatorii carcotaşi să fim distraşi de spectacolul de pe ecran. Şi funcţionează într-un fel, aşa cum a funcţionat şi pentru mine acum foarte mult timp. Singura condiţie pentru a vă bucura pe deplin de ce are de oferit acest film este aceea de a nu vă fi petrecut zilele uitându-vă la prea multe filme de acest gen. Altfel, nu prea cred că o să vă impresioneze cine ştie ce.

Sex and the City (2008)

Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Cattrall, Cynthia Nixon, Kristin Davis, Jennifer Hudson, Candice Bergen, Chris Noth, David Eigenberg, Evan Handler, Jason Lewis, Mario Cantone
Regia: Michael Patrick King
Scenariul: Michael Patrick King

“Sex and the City” e o comedie romantică, adaptarea pentru marile ecrane a seriei omonime produse de HBO, serial bazat pe cartea cu acelaşi nume scrisă de Candace Bushnell, şi are ca focus principal vieţile a patru prietene new yorkeze şi legăturile strânse dintre ele. Personajul principal, Carrie Bradshaw, este o scriitoare în vogă şi editorialistă a unei rubrici de succes, dar mai presus de toate ea are ocupaţia de a fi fabuloasă. Are trei prietene egal de fabuloase şi împreună dezbat tot. Ceea ce m-a enervat la acest film, şi în mai mică măsură la serial, este că se vrea un ghid pentru femeile moderne, dar cumva tot idei prăfuite pe o tavă Gucci ne oferă.

Prima temă este, ca în toate filmele în vogă care doresc să promoveze femeia modernă şi de carieră, prietenia între patru reprezentante ale sexului frumos: Carrie, Samantha, Miranda, Charlotte. Nici nu ne săturasem de ele în cele 10 sezoane ale serialului.Acestea se iubesc atât de mult încât merg până şi în luna de miere împreună. Râd, plâng, se iubesc, discută, ţin teorii şi sunt îmbrăcate trendy. Practic, ele sunt tot aceleaşi din serial, doar că acum avem privilegiul să le vedem în mijlocul relaţiilor pe care le începuseră în episodul final. Prietenia lor se bazează pe nişte principii pe care le-am văzut dezvoltate ad nauseam în serial. Ele au discuţii vagi şi în care nimeni nu e de acord cu nimeni, doar de dragul de a prezenta patru puncte de vedere, dar care pot fi uşor sintetizate într-unul singur: I LOVE NEW YORK. Sau ceva de genul.

Prietenia lor e atât de strânsă încât nimeni nu se deranjează să îi spună lui Carrie ce preş este, ştiind probabil că ea va trece instant peste şi tot la Big se va întoarce. Sincer, nici eu nu m-aş fi obosit, iar fetele au avans vreo 5462 episoade de ascultat şi de dat sfaturi în relaţia foarte tumultoasă şi cool în care Carrie cea emancipată a fost călcată în picioare doar atât cât trebuia. Miranda are de luptă cu infidelitatea soţului ei care s-a culcat cu alta pentru că ea nu vroia să facă sex, aşa cum e datoria unei neveste. Desigur. Toate trecem prin asta, trebuie doar să ierţi şi mariajul continuă mai fericit ca niciodată, ba chiar şi pofta de sex revine. Şi neapărat, terapie de cuplu!!!! Ca nu cumva să nu ştii cum, cât şi unde te-a înşelat, ci să mai afli şi cum eşti tu de vină. Charlotte vrea cu disperare un copil, şi nu am să comentez pentru că personajul a trecut prin cel mai umilitor şi inutil moment din film(cu o competiţie acerbă), iar Samantha îşi continuă viaţa de cuplu cu tânărul Smith, dar apare o arătare latină şi paf, zece ani de evoluţie a personajului se şterg şi ne întâlnim din nou cu Samantha sezonului unu. Asta era a doua temă: dragostea. Serios. Există chiar şi un email “I screwed up” care e de amor. Serios!

Dat fiind că au avut 10 ani de repetiţii, actorii parcă se confundă cu personajele, şi în general fac o treabă bună. Au introdus şi un personaj pentru diversificarea rasială, după criticile la adresa distribuţiei strict caucaziene din serial: Jennifer Hudson, care o interpretează pe asistenta lui Carrie şi e singurul personaj care mi-a plăcut. În lipsa unor replici amuzante din scenariu, regizorul a trebuit să improvizeze. Astfel, pe post de scene amuzante, avem o burtă cauzată de mâncatul necontrolat din cauza lipsei sexului (HAHAHAHA!!!!! ), frica de a pierde copilul pentru că ai o viaţă perfectă (HIHIHIHIHIHI!!!!!) şi o scenă conţinând caca (..da, nevermind…) Face o treabă extraordinară, pentru că sala a râs. Bine, tot aceiaşi oameni au plâns la momentul abandonării la altar, adevăratul moment comic al filmului, aşa că nu am încredere în gusturile lor.

Bancul filmului e că între personajele pricipale e dragoste adevărată, în ciuda standardelor şi a regulilor. Standarde şi reguli pe care serialul le-a impus. Dar de care se dezic. Îmi scapă ceva?