Seven Pounds (2008)

Cu: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper
Regia: Gabriele Muccino
Scenariul: Grant Nieporte

“Seven pounds” trebuia să fie un film perfect. Regizat de Gabriele Muccino si cu Will Smith în rolul principal, cei care au făcut echipă şi la “The Pursuit of Happyness” (un film foarte bun, susţin criticii internaţionali şi Skellington, şi dacă primii se mai pot înşela, în ultimul am încredere deplină), filmul avea tot ceea ce îi trebuia: actori excelenţi, regizor de calitate, poveste care mixează drama cu dragostea, dar se mulţumeşte să dezvăluie o poveste ce se vrea complicată şi sfârşeşte prin a fi melodramatică şi deplasată, pe alocuri ridicolă.

Jocul actorilor e foarte bun, Will Smith şi Rosario Dawson formând un cuplu credibil şi pe alocuri emoţionant. Mereu mă aşteptam ca Smith să se apuce, în mijlocul vreunei scene patetice (şi au fost destule) să cânte "Bad boys, bad boys, watcha gonna do, watcha gonna do when they come for you... ". N-a făcut-o, din păcate, poate mă scotea din comă. Rosario mi s-a părut la înălţimea partenerului, şi orice urmă de mimat sau overacting ar fi făcut filmul de nesuportat. Mai ales că, interpretând o femeie tânără cu un defect congenital de inimă şi care mai avea câteva săptămâni de trăit, rolul era predispus la aşa ceva. Ea se mulţumeşte cu un mic artificiu: respiraţia întretăiată. Mă tot întrebam, pe parcursul filmului: “De ce vorbeşte aşa? E cumva pe moarte?” Da, era pe moarte, şi în fiecare propoziţie rostită ea adăuga o dificultate de a respira, dar fără să exagereze. Woody Harrelson e foarte puţin vizibil, dar imaginea lui Ezra cel orb şi sfânt ţi se întipăreşte pe retină. Regia iarăşi este foarte bună: scene atent construite şi minuţios filmate, astfel încât să nu cumva să îţi scape vreun substrat sau vreo emoţie, încadrate în ceea ce par a fi tablouri mici, bune de meditat asupra lor. Părerea mea e că regizorul a pornit de la acestea şi a construit tot filmul pe baza lor. De asemenea, muzica este excelentă, unul dintre cele mai interesante personaje din film, iar scena cu Muse – “Feeling Good” este superbă.

Deci care e problema? Păi, una ar fi faptul că se costruieşte o mică pânză misterioasă şi, dacă în primele 60 de minute eşti mereu curios, după ce îţi dai seama (undeva înainte de minutul 60, fiind blatant de evident, doar că speri să te înşeli) ce se întâmplă, vrei să ajungă mai repede la final sau la vreo rezolvare, nu să stea o infinitate de cadre pe faţa lui Will. Care arată foarte bine, dar nu atât de bine. Deranjantă mai e încercarea constantă de a sublinia accentele mesianice din poveste. Da, am înţeles, personajul e torturat, da, se sacrifică, da, iubeşte… am înţeles! Stop, 120 de minute de bătut pasul în acelaşi loc e obositor (numărul de ocheade aruncate la ceas: 5, numărul de şocuri când vedeam cât mai e: tot 5). De asemenea, amorul celor doi e dezvoltat într-o înşiruire neîntreruptă de scene, toate către final, şi lipsa de gradare face ca spectatorului să nu îi mai pese foarte tare. Avem puţine scene cu cei doi la început, şi nu prea vezi de unde atâta dragoste, pentru ca mai apoi să fim obligaţi să petrecem o seară cu ei şi deja nu mai are nimeni răbdare ca la sfârşitul filmului să urmărească un milion de minute cum se petrece ceea ce trebuia să se petreacă în prima parte a filmului. Şi nu în ultimul rând: tendinţa de exagera cu drama. Sau cu melodrama, parcă stă cineva cu o pancardă pe care scrie: “Plângi!!!” şi o tot ridică pe parcursul filmului. Avem toate poveştile posibile cu probabilitate maximă de stors lacrimi: femeia abuzată cu copii mici, tânăra cu inima bolnavă, copilul cu cancer, bărbatul cu soţia moartă, orbul blând. Toţi sunt atât de evident incluşi într-o încercare de manipulare a publicului, încât e foarte dificil să nu te iriţi subit de fiecare dată când scenaristul le dă câte-o replică smiorcăită. O altă problemă a fost faptul că m-am întrebat tot filmul: “Şi dacă Ezra îl înjura la telefon, însemna că e un om rău? Că nu merita sacrificiul?”

Pe scurt, filmul este bun, dar premisa puţin cam biblică şi sforţările de a o încadra într-o lume realistă şi de a îi adăuga dragoste şi poveşti lacrimogene obosesc, iar eu am avut senzaţia că a spus foarte puţine folosind prea multe artificii. Putea să înjumătăţească timpul, să aleagă una dintre poveşti şi să o dezvolte cum trebuie pe aceeaşi muzică.