Cu : Mark Wahlberg, Zooey Deschanel, John Leguizamo
Regia si Scenariul : M. Night Shyamalan
Rating : R for violent and disturbing images
M. Night Shyamalan părea că nu poate da greş. După ce „The Sixth Sense”, „Unbreakable” şi „Signs” au stârnit imaginaţia publicului din toată lumea, „The Village” a fost primul semn că Shyamalan şi-a pierdut un pic îndemânarea, apoi catastrofa „Lady in the Water” a reprezentat primul său eşec total, atât la critică cât şi la public. „The Happening” se anunţa a fi revenirea sa senzaţională care-i va reabilita numele şi va arăta lumii că nu este ceea ce americanii numesc un „one-trick-pony”. Şi deşi o încercare meritorie, tot nu este lovitura de graţie care să-i reconfirme statutul pierdut.
În primul rând, poate spre dezamăgirea unora şi spre uşurarea altora, „The Happening” nu mai are final surpriză. De altfel, ceea ce ar fi constituit surpriza, este dezvăluit în primele 20-30 de minute. Shyamalan încearcă să mute accentul pe alte elemente. Pe scurt, este vorba de un aparent atac biologic, cu un soi de toxină care îi face pe oameni să se sinucidă (în moduri ingenios ilustrate aş putea adăuga). Agentul biologic se pare că dezactivează sistemul de conservare al creierului. În mare, oamenii afectaţi înţepenesc în mijlocul drumului, devin incoerenţi, apoi caută cel mai apropiat gard şi se înfig în el (ilustrare generală). Mai mult, atacurile biologice pornesc din parcuri, şi par să se extindă pe întreaga coastă de est. Acţiunea se centrează în jurul lui Elliot Moore (Mark Wahlberg) care împreună cu soţia sa, Alma (Zooey Deschanel), fratele său Julian ( John Leguizamo) şi fiica acestuia, încearcă să scape de pericolul invizibil, străbătând Coasta de Est în timp ce lumea moare în jurul lor. Şi ca să nu stric plăcerea vizionării, nu spun mai mult.
Filmele lui Shyamalan sunt de obicei thrillere prin excelenţă, dar curăţele din punct de vedere al violenţei. Dar acesta trage mai mult spre nuanţe de horror. Sinuciderile sunt destul de grafice şi urmăresc să şocheze într-un mod mai degrabă familiar francizei Saw. De exemplu, la o gradină zoologică, un barbat se plimbă pur şi simplu prin cuşca leilor până când aceştia îi smulg braţele. Desigur, Shyamalan este totuşi prea inteligent pentru a lăsa găleţi de sânge să se scurgă pe ecran, aşa că de multe ori scenele violente sunt punctate fulgerător şi doar de câteva ori imaginea stăruie prelung asupra acestora. Chiar şi scena de la grădina zoologică este văzută ca o înregistrare de pe un telefon, cu tot cu zoom-uri şi mişcări zgâlţâite. Este primul film din cariera regizorului care primeşte rating-ul R, marcând o schimbare îndrazneaţă de stil. Din nefericire, violenţa nu face singură un film bun.
Poveştile lui Shyamalan sunt întotdeauna un amestec de senzaţional, filozofie şi psihologie în diverse cantităţi. Aici însă, reţeta este mai subţire pe partea de psihologie şi filozofie. Atmosfera apocaliptică care predomină în filmele sale este prezentă şi aici, însă substratul care impregna de obicei filmele sale pare mai slăbuţ acum. Există încă un mesaj de fond, dar nu ştiu în ce măsura mai este la fel de relevant. De obicei, Shyamalan se mulţumea să spună povestea în medii inchise, statice, apăsătoare, în care personajele interacţionau dinamic. Acum, însă, ritmul naraţiunii este oarecum atipic. Mediul este deschis, vast, naraţiunea este în continuă mişcare, iar personajele nu prea mai au timp să fie şi complexe. Iar interpretarea actorilor lasă mult de dorit. Mult din atmosferă este ştirbită de jocul lui Mark Wahlberg care atinge atât de multe note false încât îţi vine să-l iei la palme. Scenariul ni-l prezintă ca fiind profesor de biologie la liceu, dar mai degrabă îl vedeam scoţând un pistol si rostind one-linere, decât recitând teorii ştiinţifice. Zooey Deschanel parcă nu e de pe planeta asta şi asta cam spune totul despre rolul ei. John Leguizamo este singura bilă albă la capitolul actori, dar rolul său se termină înainte de jumătatea filmului. Sincer, mai bine făcea schimb cu Marky Mark.
Ca de obicei, imaginea este excelentă, cadrele sunt ingenioase, generând o tensiune subtilă. Dar, nu abuzează de tehnica vizuală, nicidecum la fel de stilizată ca celelalte filme ale sale, păstrând o tentă realistă care aruncă spectatorul direct în mijlocul evenimentelor, fără inflorituri. În ultima vreme, ideea unora de realism este să filmeze totul „din mană”, rezultatul fiind cadre zdruncinate care până la sfarşitul filmului pot provoca dureri de cap (vezi „Cloverfield” şi seria Bourne). La început vedeam aşa ceva doar prin filme de război sau filme independente cu pretenţii de artă, dar acum este pretutindeni. Mă bucur totuşi să văd că Shyamalan nu a cedat unui astfel de artificiu. Sincer, realismul ca realismul, dar prefer să şi înţeleg ce se întâmplă pe ecran.
Pot spune că este un film mai bun decât „Lady in the Water”. De fapt, este chiar mult mai bun. Dar tot nu este ceea ce aşteptam. Poate aveam aşteptări exagerate. Poate va mai avea ocazia să se dovedească ca regizor pe viitor. Poate în cele din urmă îşi va recâştiga aprecierea pe care o merită.
În primul rând, poate spre dezamăgirea unora şi spre uşurarea altora, „The Happening” nu mai are final surpriză. De altfel, ceea ce ar fi constituit surpriza, este dezvăluit în primele 20-30 de minute. Shyamalan încearcă să mute accentul pe alte elemente. Pe scurt, este vorba de un aparent atac biologic, cu un soi de toxină care îi face pe oameni să se sinucidă (în moduri ingenios ilustrate aş putea adăuga). Agentul biologic se pare că dezactivează sistemul de conservare al creierului. În mare, oamenii afectaţi înţepenesc în mijlocul drumului, devin incoerenţi, apoi caută cel mai apropiat gard şi se înfig în el (ilustrare generală). Mai mult, atacurile biologice pornesc din parcuri, şi par să se extindă pe întreaga coastă de est. Acţiunea se centrează în jurul lui Elliot Moore (Mark Wahlberg) care împreună cu soţia sa, Alma (Zooey Deschanel), fratele său Julian ( John Leguizamo) şi fiica acestuia, încearcă să scape de pericolul invizibil, străbătând Coasta de Est în timp ce lumea moare în jurul lor. Şi ca să nu stric plăcerea vizionării, nu spun mai mult.
Filmele lui Shyamalan sunt de obicei thrillere prin excelenţă, dar curăţele din punct de vedere al violenţei. Dar acesta trage mai mult spre nuanţe de horror. Sinuciderile sunt destul de grafice şi urmăresc să şocheze într-un mod mai degrabă familiar francizei Saw. De exemplu, la o gradină zoologică, un barbat se plimbă pur şi simplu prin cuşca leilor până când aceştia îi smulg braţele. Desigur, Shyamalan este totuşi prea inteligent pentru a lăsa găleţi de sânge să se scurgă pe ecran, aşa că de multe ori scenele violente sunt punctate fulgerător şi doar de câteva ori imaginea stăruie prelung asupra acestora. Chiar şi scena de la grădina zoologică este văzută ca o înregistrare de pe un telefon, cu tot cu zoom-uri şi mişcări zgâlţâite. Este primul film din cariera regizorului care primeşte rating-ul R, marcând o schimbare îndrazneaţă de stil. Din nefericire, violenţa nu face singură un film bun.
Poveştile lui Shyamalan sunt întotdeauna un amestec de senzaţional, filozofie şi psihologie în diverse cantităţi. Aici însă, reţeta este mai subţire pe partea de psihologie şi filozofie. Atmosfera apocaliptică care predomină în filmele sale este prezentă şi aici, însă substratul care impregna de obicei filmele sale pare mai slăbuţ acum. Există încă un mesaj de fond, dar nu ştiu în ce măsura mai este la fel de relevant. De obicei, Shyamalan se mulţumea să spună povestea în medii inchise, statice, apăsătoare, în care personajele interacţionau dinamic. Acum, însă, ritmul naraţiunii este oarecum atipic. Mediul este deschis, vast, naraţiunea este în continuă mişcare, iar personajele nu prea mai au timp să fie şi complexe. Iar interpretarea actorilor lasă mult de dorit. Mult din atmosferă este ştirbită de jocul lui Mark Wahlberg care atinge atât de multe note false încât îţi vine să-l iei la palme. Scenariul ni-l prezintă ca fiind profesor de biologie la liceu, dar mai degrabă îl vedeam scoţând un pistol si rostind one-linere, decât recitând teorii ştiinţifice. Zooey Deschanel parcă nu e de pe planeta asta şi asta cam spune totul despre rolul ei. John Leguizamo este singura bilă albă la capitolul actori, dar rolul său se termină înainte de jumătatea filmului. Sincer, mai bine făcea schimb cu Marky Mark.
Ca de obicei, imaginea este excelentă, cadrele sunt ingenioase, generând o tensiune subtilă. Dar, nu abuzează de tehnica vizuală, nicidecum la fel de stilizată ca celelalte filme ale sale, păstrând o tentă realistă care aruncă spectatorul direct în mijlocul evenimentelor, fără inflorituri. În ultima vreme, ideea unora de realism este să filmeze totul „din mană”, rezultatul fiind cadre zdruncinate care până la sfarşitul filmului pot provoca dureri de cap (vezi „Cloverfield” şi seria Bourne). La început vedeam aşa ceva doar prin filme de război sau filme independente cu pretenţii de artă, dar acum este pretutindeni. Mă bucur totuşi să văd că Shyamalan nu a cedat unui astfel de artificiu. Sincer, realismul ca realismul, dar prefer să şi înţeleg ce se întâmplă pe ecran.
Pot spune că este un film mai bun decât „Lady in the Water”. De fapt, este chiar mult mai bun. Dar tot nu este ceea ce aşteptam. Poate aveam aşteptări exagerate. Poate va mai avea ocazia să se dovedească ca regizor pe viitor. Poate în cele din urmă îşi va recâştiga aprecierea pe care o merită.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.