Marley and Me (2008)

Cu: Owen Wilson, Jennifer Aniston, Eric Dane, Alan Arkin, Kathleen Turner
Regia: David Frankel
Scenariul: Scott Frank, Don Roos

La "Marley and Me" am mers cu aşteptări foarte joase. Filmele cu/despre animale ce nu sunt destinate strict copiilor şi au iz de parabolă n-au reuşit să mă impresioneze niciodată, poate datorită replicilor artificiale şi învăţămintelor forţate. De asemenea, nu mi-a plăcut niciodată Owen Wilson, mereu pe el şi calupul lui de fraţi l-am asociat fraţilor Baldwin şi le-am aplicat aceeaşi regulă: nu se poate să fie toată famila talentată, de obicei leprele se agaţă de unicul reprezentant mai acătării şi sug toată viaţa bani necuveniţi.

Povestioara este simplă. Un bărbat (Owen Wilson) are cel mai rau caine din lume, nevastă (Jennifer Aniston) şi copii, o slujbă bună şi în general o viaţă liniştită care se scurge încet. John trece prin toate etapele (stereo)tipice ale vieţii de vis americane: se însoară, se mută, devine editorialist, i se oferă o slujbă de reporter, pierde slujba pentru că nevasta îi rămâne gravidă, vine şi al doilea copil, al treilea, se mută într-o casă mai mare, ocupă mult visatul post de reporter, dar decide că îi plăcea mai mult să fie editorialist. Partea bună e că doar către final câinele devine altceva decât o ustensilă de provocat râsul, aducând DRAMA.

În general apreciez filmele despre micile bucurii ale vieţii, sunt sătulă să fiu bombardată cu scenarii exagerate despre boli rare de piele sau terorişti care sunt la un buton distanţă de DISTRUGEREA! IMEDIATĂ! ŞI PERMANENTĂ! A OMENIRII! ŞI A PLANETEI! ŞI A MICILOR COPII ORFANI!. De asemenea mă dezgustă melodrama prost fabricată şi manipulatoare a unor filmuleţe care vor să te pună pe gânduri ("Seven Pounds" - ai fost foarte aproape să intri în categoria asta). Dar aici nu m-am putut bucura de povestea simpluţă şi degajată pentru că personajul principal nu se oprea din smiorcăit! Serios, în descrierea de mai sus, aţi citit vreun motiv de plâns? Ei bine, John da. El consideră că faptul că a trebuit să refuze postul de reporter pentru că nevasta i-a rămas gravidă o tragedie. Se mulţumeşte cu editorialele lui, bietul. În spate se conturează familia perfectă. Douăzeci de ani trec, întreaga familie se mută pentru ca el să poată în sfârşit să-şi împlinească visul, şi el decide că de fapt îi plăcea mai mult să scrie săptămânal. Iisuse, ce viaţă grea au unii! Şi deci nu avem de-a face doar cu un actor antipatic, ci şi un personaj cu care ţi-e greu să ţii.

Regia este inexistentă, scenariul uşurel, iar restul personajelor (în special Aniston) nu se văd absolut deloc. Poate Dane care îşi joacă personajul perfecţionat în "Grey's Anatomy". Copiii sunt forţaţi apoi să stoarcă nişte lacrimi în ceea ce ar trebui să fie punctul dramatic culminant al filmului, dar scena este lungită la nesfârşit, cu replici pe care niciun copil de pe planetă nu le-ar putea rosti vreodată în absolut nicio circumstanţă. De fapt, nimeni nu vorbeşte aşa.

Diferenţa între nota 4.5 pe care am să o dau acestui film şi 5.5 pe care aş fi putut s-o dau este dată de faptul că, per total, nu mi-a plăcut filmul. Peste 5 înseamnă că aş putea fi convinsă (de exemplu, prin cadouri constând în votcă) sau obligată (cu pistolul la tâmplă) să îl revăd, dar după două ore de văicăreală, un final aparţinând altei producţii şi un dialog cvasi lemnos, am sfârşit prin a-mi dori ca personajul principal să se îmbolnăvească de O FORMĂ! RARĂ! DE CANCER! Şi nu are legătură cu aversiunea mea faţă de Wilson, care face tot ce se poate.