Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.
Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.
Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.
După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.
Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.
De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.
Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !
Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.
După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.
Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.
De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.
Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.