Definitely, Maybe (2008)

Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Derek Luke, Abigail Breslin, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Kevin Kline
Regia: Adam Brooks
Scenariul: Adam Brooks

„Definitely, Maybe” este o lungă istorioară spusă de către un tată (Ryan Reynolds) aflat în plin proces de divorţ către fiica lui foarte inteligentă şi drăguţă (Abigail Breslin, pe care am mai văzut-o şi admirat-o în „Little Miss Sunshine”), un "mister de dragoste" care se învârte în jurul a trei femei importante din viaţa lui, dintre care una este chiar mama fetei. El însă schimbă numele, astfel încât Sarah din actele de divorţ poate fi oricare dintre blonda Emily (Elizabeth Banks), roşcata April (Isla Fisher) sau bruneta Summer (Rachel Weisz). Şi totuşi concluzia finală e surprinzător în afara acestei dileme. Şi când zic "surprinzător" vreau să zic "din senin".

Filmul mi s-a părut nenecesar de lung, şi cu toate acestea personajele sunt inacceptabil de subdezvoltate. Personajul principal, un tânăr din Wisconsin cu ambiţii prezidenţiale şi susţinător al lui Clinton, se mută în New York ca intern la campania democrată. Toate acestea sunt stabilite în primele 5 minute şi apoi repetate at nauseam, evident fără a se mai aduce vreo trăsătură personajului. Poate doar auto-compătimirea de care suferă. În ciuda faptului că e bi-dimensional, el găseşte trei femei frumoase care se îndrăgostesc de el. Prima e Emily, prietena lui din facultate. Ea stă şi mai rău: are doar o singură dimensiune - fată simplă din Wiconsin cu o pasiune pentru pulovere. Din cauza personajului prost conturat, atunci când un figurant îşi rosteşte replica, devine clar a) ce se va întâmpla, b) că este hiperimportant în poveste şi c) că nu îi pasă nimănui. Următoarea e Summer, o jurnalistă boemă, şi ştim că trebuie să fie o artistă foarte talentată pentru că are la activ o experienţă lesbiană şi un concubinaj cu mentorul ei sexagenar. Şi nu în ultimul rând, April a Islei Fisher: fata libertină şi cu suflet tânăr care caută cartea pe care tatăl ei i-a dat-o şi pe care a pierdut-o. Aceşti oameni frumoşi cu micile lor probleme banale par a fi singurii locuitori ai Manhattanului pentru că se tot întâlnesc din întâmplare ani la rând. Din fericire, drama lor deloc emoţionantă e ocazional întreruptă de fiica lui Will, singura care e capabilă să exprime şi să trezească empatie.

Ritmul e insuportabil de lent. Suntem trataţi cu scene lungi şi inutile care cred că au fost introduse ca o compensaţie a lipsei de unitate a haosului tematic, iar scenaristul-regizor încearcă din răsputeri să evoce anii ’90 ("Haahhahaha, aveau celulare cărămidă în’92!”, “mai ştiţi scandalul Lewinsky?”, “Bush e prost”) dar singurul lucru pe care îl obţine e un remediu împotriva insomniei pentru care ar trebui să primească un Nobel. Veşti pentru creatorii acestui film: dacă etichetaţi un film "comedie romantică", oamenii se vor aştepta să: a) râdă măcar o dată, b) nu fie tentaţi să verifice ceasul din minut în minut, c) nu vadă însăilări de material respins la festivaluri independente şi d) nu observe că filmul e voit plictisitor pentru că s-ar putea să nu va aprecieze "creativitatea".

Will operează în două moduri: atunci când nu ştie ce vrea şi nu îşi iubeşte partenera o cere în căsătorie, iar atunci când o iubeşte o insultă de pe calul lui alb de fost asistent de campanie sau îi cere să nu-şi facă meseria pentru că îl încurcă pe el. Asta în timp ce suferă "mari" lovituri ale sorţii bine meritate şi pe care în general şi le cauzează singur. Interpretarea de zombi a lui Reynolds nu ajută deloc povestea şi în timpul lungii lui călătorii el qqqqqqdsffffffjaosfsanvasifajfnvnaigssagiaosgosagoasgasgagasgosagiasoi

gagoasogaosgoiasoaviasgaosgiasogosaogaogoasdccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc… Scuze, am adormit. Unde eram? Ah, da, diferitele nivele sfsdfsdgtryuilkjhgfhjkllllllllllllllllllllllllllllllll… Ok, trebuie să sar peste partea asta.

Am fost surprinsă de ratingul de 72% de pe Rotten Tomatoes. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva (în afară de Abigail fără de care aş fi plecat cu mult înainte de sfârşit) din cauză că mă fixasem pe durata inumană şi trecerea dureroasă a secundelor. Dar apoi mi-am amintit că am supravieţuit lui “The Hours” , pe deasupra am văzut toate episoadele din "90210” cel nou fără ca măcar să mă plâng de idioţenia scenariului. Dar primul are substrat şi al doilea nu se pretinde altceva decât o telenovelă fără sens, iar "Definitely, Maybe" nu iese din banal cu toată sforţarea actorilor maxim mediocri şi a scenariului lipsit de substanţă.

Duplicity (2009)

Cu : Julia Roberts, Clive Owen, Paul Giamatti, Tom Wilkinson
Regia si Scenariul : Tony Gilroy
Rating : PG-13 for language and some sexual content.

Spionajul este, a fost, şi va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scenarişti. Şi de ce nu ? Posibilităţile sunt infinite. Însă pe măsură ce anii se indreptau vertiginos spre noul mileniu, spionii clasici au început să-şi piardă aura misterioasă. James Bond se prăfuise de mult, în ciuda reboot-ului cu Pierce Brosnan, „Misiune:Imposibilă” urma să aibă parte în 2000 de o continuare cel puţin dubioasă, departe de originile lui Ethan Hunt, filmele după romanele lui Tom Clancy se răriseră şi ele etc., astfel încât genul filmelor de spionaj părea să aibă soarta epicelor istorice. Însă noul mileniu a venit cu câteva surprize. În 2001, „The Bourne Identity” a repornit interesul, iar la televizor, serialul „24” făcea furori, ambele readucând în atenţie tipul de spion/agent perfect antrenat şi relativ invincibil cu un „twist” modern, o sensibilitate întunecată, care a devenit un model urmat chiar şi de seria 007. Partea lui de vină pentru această revenire spectaculoasă îi revine lui Tony Gilroy, scenaristul seriei Bourne (şi mai puţin cunoscut poate pentru „Proof of Life” şi „Dolores Claiborne”). Acum, domnul Gilroy însuşi îşi încearcă mâna ca regizor, cel mai de amploare proiect al său fiind „Michael Clayton” (o grămadă de nominalizări la Oscar) şi cel mai recent „Duplicity”.

Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.

La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.

Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.

The Hours (2002)

Cu: Nicole Kidman, Meryl Streep, Julianne Moore, Toni Collette, Claire Danes, Ed Harris, Allison Janney, John C. Reilly, Eileen Atkins, Stephen Dillane
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: David Hare

În timp ce citeam “Miss Dalloway” a Virginiei Woolf, mi-am amintit de “The Hours”, filmul extraordinar regizat de Stephen Daldrz pe un scenariu de David Hare care combina frânturi din vieţile a trei femei diferite, din perioade diferite, dar cu asemănări tragice: Virginia Woolf interpretată de Nicole Kidman, o scriitoare în pragul nebuniei şi cu episoade de luciditate din ce în ce mai rare; Laura, o gospodină a anilor '50, cu o viaţă în aparenţă perfectă, interpretată de Julianne Moore şi o Miss Dalloway contemporană, Clarissa, interpretată de Meryl Streep.

Elementul principal comun al celor trei este însă talentul actoricesc. Nasul fals pe care a trebui să îl poarte Nicole Kidman, care până atunci jucase doar în filme care o avantajau fizic şi îi menţineau imaginea de fată frumoasă, a generat mare vâlvă la momentul respectiv, aproape mai mare ca ştirea că Nicole o va interpreta pe Virginia Wolf în adaptarea pentru marele ecran a romanului câştigător în 1998 al premiului Pulitzer, scris de Michael Cunningham. Mulţi, inclusiv subsemnata, au crezut că nu e potrivită. Nu mi s-a părut niciodată o actriţă de carton, dar nici nu aş fi nominalizat-o ca o actriţă excelentă: mi se părea plictisitoare şi fără elan, o boală pe care ea şi Gwineth Paltrow au transformat-o într-o carieră. Aici însă e minunată, spre surprinderea mea, reuşind să răzbată din spatele protezei care o făcea de nerecunoscut. Julianne Moore interpretează o mamă care se luptă cu depresia şi nefericirea unei vieţi pe care nu şi-a dorit-o dar pe care parcă s-a trezit că o trăieşte şi încearcă în zadar să se adune. Scenele dintre ea şi fiul ei (Jack Rovello) sunt perfect jucate şi regizate. Şi nu în ultimul rând, Meryl Streep, o forţă la capitolul dramă (ca de altfel, la orice are legătură cu actoria), este o new yorkeză modernă pusă în faţa unei realităţi cumplite: fostul ei iubit e pe moarte, bolnav de SIDA. Ea face ca portretizarea forţei, durerii şi tristeţii să pară atât de facilă încât le dă o senzaţie eronată tinerelor "speranţe" ale Hollywoodului, care nu au imaginaţia necesară ca să detecteze munca şi incredibilul talent depus (recent, Jessica Biel s-a comparat cu Streep and Blanchett şi a fost citată spunând că diferenţa principală dintre ea şi cele două mari actriţe e frumuseţea ei spectaculoasă care pare să stea în calea obţinerii unui rol bun. Cum să nu.)

"Orele" trec încet, parcă la viteză redusă, şi datorită schimbării de planuri temporale şi de poveşti în desfăşurare, spectatorul e captiv într-o pânză alcătuită din emoţii dintr-un spectru larg care variază de la furie, depresie şi frică la pace, fericire şi curaj. Acest film ne reaminteşte că deşi durerea şi singurătatea pot părea de nesuportat, de fapt propria noastră incapacitate de a comunica (sau de a schimba acele aspecte ale vieţii noastre care ne dor) este cea care ne consumă resursele sufleteşti. Şi ca şi "Volver", alt film de suflet de-al meu, este despre femei puternice şi în acelaşi timp fragile, femei care pot încălca legea şi înfrunta dezaprobarea generală, prizoniere a unor timpuri în care nu se pot adapta, fie pentru că le-o iau înainte, fie că rămân în urmă, dar care nu pot suporta gândul singurătăţii sau al alienării de cei dragi. Femei care au curajul să mute munţii din loc pentru alţii, dar care nu găsesc cuvintele să exprime durerea dinăuntrul sufletului lor şi o lasă să putrezească până nu mai rămâne nimic. Femei care oferă totul şi nu aşteaptă nimic.

Era clar din preţiozitatea scenariului şi din tematica abordată că acest film ţintea la Oscar. A fost la fel de evident că “Bridget Jones”–izarea lui Nicole Kidman avea acelaşi scop. Dar asta nu schimbă calitatea acestei producţii şi nici nu minimizează munca distribuţiei aleasă pe sprânceană. “The Hours” e unul dintre puţinele filme recente bune.

Crimson Tide (1995)

Cu : Denzel Washington, Gene Hackman, Viggo Mortensen, James Gandolfini

Regia : Tony Scott

Scenariul : Michael Schiffer

Rating : R for strong language

Poţi număra pe degete filmele cu submarine bune. Cele vechi sunt în dulcea tradiţie a filmelor cu eroi din al Doilea Război Mondial. Apoi în anii ‚80, „Das Boot” în regia lui Wolfgang Petersen (care din nefericire este vinovat şi de catastrofa numită „Troy”) schimbă la faţă genul. Filmul lui Petersen este brutal, realist şi aruncă spectatorul în nebunia claustrofobică a unui sumarin german, fiind o odă închinată tinerilor marinari, dar şi o operă de suspans desăvârşită. Puţine filme de aceeaşi calitate au mai urmat. Anul '95 a venit însă cu o surpriză.

Producătorul Jerry Bruckheimer şi regizorul Tony Scott şi-au unit forţele pentru a treia oară după „Top Gun” şi „Days of Thunder” şi au adus pe ecrane probabil cea mai bună colaborare a lor. Numele sumarinului este „Alabama”, înzestrat cu un arsenal nuclear, căpitanul său este un anume Ramsey (Gene Hackman), iar secundul său este un tânăr comandant, Hunter (Denzel Washington). În Rusia, forţe rebele conduse de extremistul Radchenko au pus stăpânire pe arsenalul nuclear, iar codurile de lansare criptate sunt singurul lucru care îi împiedică de la a declanşa Al Treilea Război Mondial. Submarinul „Alabama” primeşte misiunea de a se poziţiona în aşa fel încât să poată răspunde la o posibilă ameninţare înainte ca aceasta să se concretizeze. Însă războiul care stă să se declanşeze la suprafaţă, va izbucni pe puntea de comandă a submarinului. Ramsey şi Hunter reprezintă două şcoli de gândire diferite. Ramsey este un comandant cu experienţa a 25 de ani pe puntea submarinelor, un conducător ferm care crede în disciplina dură. Spre exemplu, în momentul în care un incendiu izbucneşte în bucătăria vasului, porneşte o manevră de antrenament, pentru a-i ţine pe oameni în formă. Hunter nu este însă de acord cu decizia sa, la care răspunsul lui Ramsey este : „We're here to preserve democracy, not practice it.” Hunter este tânăr, neexperimentat, cu o viziune modernă asupra războiului şi a modului de a conduce un submarin. Părerea sa despre posibilitatea unui război nuclear se observă în replica următoare : „In the nuclear world, the true enemy is war itself.” Animozităţile dintre Ramsey şi Hunter cresc de la începutul misiunii datorită acestor diferenţe de viziune. Un submarin rusesc îi atacă distrugându-le capacitatea de a primi mesaje, exact în momentul în care primeau o transmisiune de mare importanţă. Textul incomplet poate sugera fie un ordin de a lansa rachetele nucleare, fie un ordin de a anula misiunea. Ramsey este de părere că trebuie să atace, Hunter crede că ar fi bine să aştepte până când este reparată aparatura de recepţie pentru a vedea mesajul întreg. Cum relaţiile dintre cei doi nu sunt tocmai bune, un simplu schimb de argumente devine un război al orgoliior care degenerează în împărţirea submarinului în două tabere şi lupta acerbă pentru comanda submarinului, miza finală fiind chiar soarta lumii.

„Crimson Tide” trebuie să fie probabil cel mai bun film al lui Tony Scott şi unul din puţinele cazuri în care tehnicile sale stilistice nu acoperă restul filmului ci îl susţin. Montajul hiperactiv, cadrele texturate ultra-sugestive, muzica agresivă, toate sunt acolo, însă nu ele sunt acum vedetele filmului, ci, tensiunea remarcabilă scoasă în evidenţă de aceste tehnici, şi scenariul surprinzător al filmului. Da, conţine majoritatea clişeelor filmelor cu submarine, dintre care obligatoria scenă în care datorită avariilor care ameninţă integritatea vasului, căpitanul trebuie să ordone închiderea unui compartiment în care mai sunt încă oameni, sau scufundarea la o adâncime critică şi redresarea în ultimul moment. Dar pe langă elementele de acţiune, se construieşte un film serios, un duel tensionat între doi comandanţi care în acelaşi timp au şi n-au dreptate. Denzel şi Hackman sunt doi actori remarcabili, iar interpretările lor pot fi in acelasi timp pline de nuanţe, dar şi explozive, iar scenariul le oferă nişte schimburi de replici excelente. Un exemplu : un dialog halucinant despre rase de cai în momentul cel mai tensionat al finalului. Quentin Tarantino a rescris neoficial dialogurile la cererea regizorului pentru a le face mai interesante, iar exemplul de mai înainte pare exact genul de dialog marca Tarantino (în plus există numeroase referiri pe parcurs la personaje de benzi desenate şi Star Trek). Personajele secundare sunt bine construite tot prin intermediul dialogului, altfel ele riscând să rămână stereotipuri neremarcabile. Atmosfera submarinului este superb realizată în tradiţia lui „Das Boot”. Camera de filmat se mişcă ameţitor printre membrii echipajului, aruncându-se la propriu prin toate colţurile culoarelor întunecate, iar decorurile şi imaginea filmului dau un fior de claustrofobie care adaugă la suspans. Prim-planuri cu feţe transpirate, membrii ai echipajului care urlă prin staţiile radio, deşi as fi crezut că în marină sunt învăţaţi să comunice calm şi clar, muzica adrenalinizată a lui Hans Zimmer, întregesc tabloul haosului, făcând parte dintr-un trend care nici până acum nu a dispărut din cinema-ul mainstream.

Marele câştig al filmului îl reprezintă faptul că nu este doar un film de acţiune ci şi o perspectivă incitantă asupra perspectivei plasării responsabilităţii declanşării unui razboi nuclear în mâinile unui comandant de submarin şi ce se poate întâmpla atunci când mecanismul ierarhic nu mai funcţionează într-un moment critic. De altfel, începând din 1996, decizia lansării arsenalului nuclear depinde numai de preşedintele Statelor Unite ale Americii. Probabil au văzut şi ei filmul.

The Hangover (2009)

Cu: Bradley Cooper, Ed Helms, Zach Galifianakis, Justin Bartha, Jeffrey Tambor, Rachel Harris, Heather Graham, Rob Riggle
Regia: Todd Phillips
Scenariul: Jon Lucas, Scott Moore, Todd Phillips, Jeremy Garelick

După 15 minute de la începerea filmului încă nu găsisem un personaj demn de o minimă simpatie. În plus, pe fundal se auzea acel hit O-Zone pe care l-a adoptat Rihanna şi a reuşit să-l cânte şi mai fals. Urmat de "Who Let The Dogs Out". Sincer nu credeam că am să rezist până la sfârşit. Dacă ştiam că urechile au să-mi fie torturate de "Candy Shop", varianta slow, probabil că fugeam mâncând pământul.

Şi tocmai când să ies din sală, are loc "marea mahmureală", moment în care mă prinde: personajele principale, patru bărbaţi aflaţi în etape diferite ale vieţii/relaţiilor - Doug, Stu, Phil şi Alan, petrec o noapte atât de nebună în Vegas încât se trezesc dimineaţa cu un dinte şi om în minus (tocmai mirele pentru care se dădea petrecerea burlacilor, Doug) şi un copil şi un tigru în plus. Am fost curioasă să văd ce s-a întâmplat, deşi aveam o vagă bănuială care speram să nu se adeverească. Se pare că urmăritul serialelor dăunează vizionării de filme: după ani de "Lost", mă aşteptam la răsturnări de situaţie gen "nimic nu e real, sunt drogaţi", "e o conspiraţie". De asemenea, acest film a ignorat calea cea evidentă şi a sfârşit prin a mă impresiona plăcut la capitolul imprevizibilitate.

Filmul se străduieşte prea tare cu nişte glume sărace în conţinut şi un umor de situaţie discutabil. Astea sunt punctele forte. Mai conţine nişte scălămbăieli indescifrabile, cameo cam inutil şi nesărat marca Mike Tyson, nişte personaje feminine neremarcabile atunci când nu sunt de-a dreptul dezgustătoare, un mafiot asiatic caricatural şi pe Bradley Cooper plus Heather Graham, două dintre fobiile mele cinematografice. Toată adunătura glorioasă de personaje pseudo comice are un singur efect benefic: mirele iese în evidenţă ca fiind cel mai breaz dintre ei, lucru care nu e greu de realizat când concurezi cu o gaşcă alcătuită dintr-un individ cam retardat care este posibil să aibă interdicţie de a se apropia la mai puţin de 100 metri de şcoli, un profesor care îşi însuşeşte banii elevilor fără jenă şi un dentist căruia nu i se vede părul de papucul gigantic al prietenei sale.

Toţi se străduiesc să afle ce au făcut în noaptea cu pricina, trecând prin cea mai lungă zi a vieţii lor. Există şi momente amuzante, dar sunt cam rare şi cam forţate. De fapt, secvenţa la care am râs cel mai mult a fost cea cu colajul pozelor din noaptea respectivă, şi nici măcar acesta nu a fost un moment original, pentru că l-am mai văzut în "What Happens in Vegas". A da, ambele sunt localizate în Vegas şi fac uz de umor alcoolic, plus sunt jucate de actori la modă care atrag mulţimi în săli. "The Hangover" este totuşi un pas mai evoluat, măcar pentru personajele bine conturate şi lipsa romantismului: stripteuza nu e o fată cu inima de aur captivă într-o lume crudă, ci o realistă - "I am actually an escort, but as a striper I find customers more easily". Şi parcă distribuţia e mai bine aleasă. Dar sincer, nu era nevoie de atâţia scenarişti pentru acest produs final.

Pe scurt: nimic notabil, nimic de revăzut, dar o pierdere decentă a timpului punctată de câteva râsete vă va deconta preţul biletelor. Şi dacă sunteţi mai bine dispuşi decât am fost eu când l-am văzut s-ar putea să vă şi placă.

Eye for an Eye (1996)

Cu: Sally Field, Ed Harris, Kiefer Sutherland, Joe Mantegna
Regia: John Schlesinger
Scenariul : Amanda Silver bazat pe un roman de Erika Holzer
Rating : R for language and disturbing violence which includes rape

Din când în când, în momentul în care scenariştii nu mai au inspiraţie, revin la reţetele de succes ale Hollywood-ului. Una dintre ele este aşa-numitul gen “revenge”, în care justiţiari amatori preiau din mâinile legii frâiele pedepsirii unei crime. De la filmele vechi cu Charles Bronson, până la benzile desenate cu “Punisher” şi adaptările ce au urmat, până la recentele “Death Sentence” (de la regizorul filmului “Saw”) şi “The Brave One” (cu Jodie Foster, regia Neil Jordan), ele aduc pe fond o discuţie mult mai importantă în ciuda practicilor comerciale, şi anume, cât de morală este regula “ochi pentru ochi” şi/sau necesară pentru societatea zilelor noastre, o societate saturată de răutatea umană, în care după toate aparenţele, orice este permis ?

Această discuţie face parte (oarecum marginal) din intriga filmului “Eye for an Eye”, sub îndrumarea regizorală a lui John Schlesinger (“Midnight Cowboy”, “Day of the Locust”, “Marathon Man” şi oribilul “The Next Best Thing”). Karen McKann (Sally Field) duce o viată liniştită împreună cu soţul ei, Mack (Ed Harris) şi cele două fiice Megan şi Julie. Într-o zi, revenind de la muncă, blocată în trafic, sună acasă pentru a vedea cum merg pregătirile pentru ziua de naştere a fiicei mai mici, Megan, şi spre surprinderea ei, îi răspunde Julie, care ar fi trebuit să fie la scoală. În timpul discuţiei, un bărbat pătrunde în casă şi o violează şi ucide pe Julie, în timp ce Karen ascultă neputincioasă la telefon. Poliţia îl prinde pe ucigaş, un anume Robert Doob (Kiefer Sutherland), însă în urma unei erori de procedură, acesta este liber să mai ucidă şi altă dată. Karen însă nu poate accepta o asemenea situaţie. Participând la o adunare pentru familii care şi-au pierdut copii, intră în contact cu Sidney Hughes care se ocupă cu facilitarea mijloacelor de răzbunare pentru cei cărora legea nu le-a oferit linişte sufletească. Karen va fi însă cea care va trebui să apese pe trăgaci.

“Eye for an Eye” este un film oarecum ciudat. Un plus al filmului este acela că schimbă clişeul bărbatului răzbunător, oferindu-ne în schimb o femeie de vârstă mijlocie dispusă să-şi facă singură dreptate. În schimb, execuţia este tipică unui thriller ca la carte, presărat cu momente care par să ţintească mai sus, spre o dramă psihologică, dar care îşi dă constant cu stângul în dreptul. Singurul personaj cât de cât mai complex este Karen, interpretată convingător, chiar şi în momentele puternic melodramatice (unde e uşor să pierzi controlul scenei) de către Sally Field, o actriţă cu experienţă care trăieşte viu rolul. Peste tot apar mici scene de detaliu care reliefează personalitatea sa şi modificările comportamentale prin care trece. Restul personajelor însă sunt mult prea schematice. Soţul putea foarte bine să joace rolul mesei din bucătărie, păcat de Ed Harris. Prietena cea mai bună, jucată de Beverly D’Angelo este colega de muncă cu replici convenţionale, uşor de trecut cu vederea. Poliţistul care se ocupă de caz, detectivul Denillo ( Joe Mantegna ), este un monument al incompetenţei poliţiei, deşi este evident că are mâinile legate de lege, iar filmul îi oferă numai scene jenante. Personajul negativ, interpretat fără efort de Kiefer, este un stereotip urban, cu o singură trăsătură scoasă în evidenţă nu foarte subtil : cruzimea, împinsă la niveluri cât mai mari, parcă intenţionat pentru a-i justifica “condamnarea” la moarte.

Poate cel mai important aspect al filmului ar fi fost dezbaterea aplicării pedepsei capitale într-un act vindicativ, în special la nivelul psihologiei umane. Însă nimic nu este abordat la modul serios, poate şi de frica intrării într-o polemică asupra scenelor care reprezintă partea de entertainment. Într-una din scene, Karen îl intreabă pe Mack dacă crede în pedeapsa capitală, iar acesta îi răspunde că în cazul lui Doob, crede. Replica vine probabil ca o legitimare în ochii spectatorului a faptei ce va urma, pentru a simplifica dilema morala. Pot fi recunoscător că are curajul să îşi asume o poziţie de la bun început şi nu se transformă într-o dramă pedantă, dar mă interesa mai mult un personaj complex care să-şi pună probleme complexe, fără un final ca la Hollywood.

Nu vreau să credeţi că este un film de evitat. Dimpotrivă, merită văzut o dată măcar. O merită Sally Field şi, de ce nu, poate provoca nişte discuţii interesante dacă sunteţi interesaţi de o dezbatere legată de acţiunile lui Karen şi veridicitatea desfăşurării evenimentelor. Însă, pentru un film cu justiţiari amatori cu adevărat bun, căutaţi “The Brave One”.

Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs (2009)

Cu: Ray Romano, John Leguizamo, Denis Leary, Queen Latifah, Simon Pegg

Regia: Carlos Saldanha

Scenariul: Michael Berg, Peter Ackerman, Mike Reiss, Yoni Brenner

Suntem în epoca 3D, mergem cu paşi mari către 6D. Se ia una bucată film plictisitor de serie maxim B, genul de film la care te uiţi doar la televizor şi doar pentru că pe toate celelalte canale e epidemie de teleshopping şi afară plouă cu găleata; se adaugă efecte speciale în valoare de milioane de dolari a căror realizare durează de câteva ori peste durata filmării tuturor scenelor, efecte făcute de acei oameni mult mai talentaţi decât "starurile" principale şi care se găsesc întotdeauna la sfârşitul filmului, pe nişte mici rânduleţe pe care nu stă nimeni să le citescă; adaugi un trailer alcătuit din toate cele 3 maximum 4 scene de efect, astfel încât omul să se simtă tras pe sfoară că a plătit să vadă tot filmul; angajezi nişte oameni frumoşi cvasi celebri şi obţii MARELE BLOCKBUSTER 3D cu o infinitate de semne de exclamare în coadă. Ca şi "Journey to the Centre of the Earth”, nu trebuie să fie bun sau cu actori de Oscar, pentru că toată lumea a venit să se uite prin ochelarii pătraţi.

Apoi ar mai fi filmele bune: cele care sunt piratate intens, cele care aparţin unor nişe precum "Animaţie" sau "Pentru copii", care au un public redus şi care nu îşi permit să îl împartă cu “Transformers: Revenge of the Fallen”. Şi atunci oamenii fac ceea ce se cere: iau câteva scene, de obicei terţiare, adaugă puţină grafică 3D, scriu cuvintele magice în articolele promoţionale şi atrag mulţimile la film. Altfel, de când cu plasmele gigant şi torrentele, oricine poate să vizioneze un film 2D la el acasă, pe gratis.

“Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs” e unul dintre acele filme. Deşi Rotten Tomatoes l-a notat sub 50%, mie mi-a plăcut fiecare secundă şi cred sincer că, dacă nu ar fi existat predecesoarele, criticii ar fi fost mult mai generoşi. Animaţia este incredibil de bine realizată şi impresionează chiar şi pe cei care nu sunt mari fani ai animaţiilor în general. Se vede mâna sigură şi siguranţa unui scenariu etanş şi amuzant. Personajele sunt aceleaşi, pentru a nu dezamăgii fanii, dar toate sunt reînnoite pentru a evita repetitivitatea: Ellie e gravidă (sau gestantă, dacă e să fim corecţi), Manny e un tătic cam prea îngrijorat, în Sid înfloresc instinctele materne, Diego atinge criza vârstei de mijloc, gemenii îşi întâlnesc naşul şi Scrat e atins de Cupidon. Pe deasupra, creatorii ne fac cunoştinţă cu noi personaje: Buck, supravieţuitorul puţin dereglat care e posibil să fie însurat cu un ananas, o familie de T Rex pe cât de adorabilă pe atât de feroce, despărţită de Sid, Rudy, spaima ultimilor dinozauri de pe faţa planetei, până şi aluna lui Scrat devine un personaj: reprezentanta tuturor amantelor părăsite. Am râs tot filmul şi până am ajuns la resuscitarea gură la gură a pterodactilului aveam deja lacrimi. Din acelea de bine, de "Ce bine că am venit să văd acest film!".

Însă n-a prea fost 3D. Să nu mă înţelegeţi greşit, e un exemplu de animaţie perfectă, creată cu un respect impecabil faţă de public, potrivit pentru orice vârstă. Dar puţinele scene 3D par introduse forţat şi ar putea fi scoase fără ca să se observe o prea mare diferenţă. În final, te simţi cam tras pe sfoară. Nu m-am gândit la acest lucru în timpul vizionării pentru că eram prea ocupată cu râsul, dar după ce am ajuns acasă am încercat să îmi amintesc scenele în care să iasă ceva în relief şi am fost surprinsă să descopăr că nu eram în stare să localizez una. Este desenat fără cusur, dar nu e 3D. Pentru mine nu a prea contat, dar când am întrebat printre prieteni cum li s-a părut mezinul francizei, majoritatea masculină a început cu: "Dar nu a fost nimic 3D".

Mergeţi să vedeţi acest film dacă aveţi chef de râs şi sunteţi interesaţi de cum ar suna întruchiparea combinaţiei dintre Ahab şi Indiana Jones cu chip de nevăstuică. Să îl vedeţi ca să aflaţi ce mai face gaşca de prieteni preistorici, sau dacă Scrat îşi va pune aluna în cui pentru o veveriţă zburătoare roşiatică, într-una dintre cele mai amuzante aluzii la viaţa după căsătorie, mult peste orice sitcom de speţa Bundy. Nu cred că veţi regreta, mai ales la ce ofertă slabă avem în faţă vara asta.