A Nightmare On Elm Street (2010) Trailer #2

Remake-ul horror-ului clasic regizat de Wes Craven in 1984 ar putea fi o veste buna pentru fanii lui Freddy Krueger. Ce nu suna insa a veste buna este faptul ca remake-ul este produs de Michael Bay, recunoscut pentru masacrarea si a altor filme cult. Cu Jackie Earle Haley in rolul ucigasului din vis, si o mana de tineri necunoscuti, s-ar putea sa fie pur si simplu un alt remake care imita scene intregi din original. Este posibil ca producatorii sa spere la un reboot, dar e cam devreme pentru o asemenea supozitie.

Din trailer, pare sa fie o productie aratoasa vizual, eficienta din punct de vedere tehnic, ceea ce e de asteptat, insa pare sa lipseasca ceva. Poate atmosfera terifianta a originalului se pierde sub noile efecte digitale. Pana si machiajul lui Freddy a suferit modificari, desi deocamdata nu ni-l arata prea bine. In plus, regizorul are experienta doar in domeniul videoclipurilor (Metallica, Blink 182, Green Day, Smashing Pumpkins), ceea ce inseamna ca poate crea cadre aratoase, poate crea atmosfera, insa nu are experienta necesara imbunatatirii unui scenariu prost si a obtinerii unor interpretari acceptabile din partea distributiei. E prea devreme pentru un verdict, insa probabil fanii seriei vor fi dezamagiti, iar amatorii de horror (in special cei care nu cunosc originalul) il vor considera o diversiune interesanta, plina de sange si sperieturi. Poate cel mai bun lucru din intreaga productie este Jackie Earle Haley, care pare a fi alegerea cea mai buna in rolul lui Freddy.

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.