vineri, 31 iulie 2009

Crimson Tide (1995)


















Cu : Denzel Washington, Gene Hackman, Viggo Mortensen, James Gandolfini

Regia : Tony Scott

Scenariul : Michael Schiffer

Rating : R for strong language


Poţi număra pe degete filmele cu submarine bune. Cele vechi sunt în dulcea tradiţie a filmelor cu eroi din al Doilea Război Mondial. Apoi în anii ‚80, „Das Boot” în regia lui Wolfgang Petersen (care din nefericire este vinovat şi de catastrofa numită „Troy”) schimbă la faţă genul. Filmul lui Petersen este brutal, realist şi aruncă spectatorul în nebunia claustrofobică a unui sumarin german, fiind o odă închinată tinerilor marinari, dar şi o operă de suspans desăvârşită. Puţine filme de aceeaşi calitate au mai urmat. Anul '95 a venit însă cu o surpriză.

Producătorul Jerry Bruckheimer şi regizorul Tony Scott şi-au unit forţele pentru a treia oară după „Top Gun” şi „Days of Thunder” şi au adus pe ecrane probabil cea mai bună colaborare a lor. Numele sumarinului este „Alabama”, înzestrat cu un arsenal nuclear, căpitanul său este un anume Ramsey (Gene Hackman), iar secundul său este un tânăr comandant, Hunter (Denzel Washington). În Rusia, forţe rebele conduse de extremistul Radchenko au pus stăpânire pe arsenalul nuclear, iar codurile de lansare criptate sunt singurul lucru care îi împiedică de la a declanşa Al Treilea Război Mondial. Submarinul „Alabama” primeşte misiunea de a se poziţiona în aşa fel încât să poată răspunde la o posibilă ameninţare înainte ca aceasta să se concretizeze. Însă războiul care stă să se declanşeze la suprafaţă, va izbucni pe puntea de comandă a submarinului. Ramsey şi Hunter reprezintă două şcoli de gândire diferite. Ramsey este un comandant cu experienţa a 25 de ani pe puntea submarinelor, un conducător ferm care crede în disciplina dură. Spre exemplu, în momentul în care un incendiu izbucneşte în bucătăria vasului, porneşte o manevră de antrenament, pentru a-i ţine pe oameni în formă. Hunter nu este însă de acord cu decizia sa, la care răspunsul lui Ramsey este : „We're here to preserve democracy, not practice it.” Hunter este tânăr, neexperimentat, cu o viziune modernă asupra războiului şi a modului de a conduce un submarin. Părerea sa despre posibilitatea unui război nuclear se observă în replica următoare : „In the nuclear world, the true enemy is war itself.” Animozităţile dintre Ramsey şi Hunter cresc de la începutul misiunii datorită acestor diferenţe de viziune. Un submarin rusesc îi atacă distrugându-le capacitatea de a primi mesaje, exact în momentul în care primeau o transmisiune de mare importanţă. Textul incomplet poate sugera fie un ordin de a lansa rachetele nucleare, fie un ordin de a anula misiunea. Ramsey este de părere că trebuie să atace, Hunter crede că ar fi bine să aştepte până când este reparată aparatura de recepţie pentru a vedea mesajul întreg. Cum relaţiile dintre cei doi nu sunt tocmai bune, un simplu schimb de argumente devine un război al orgoliior care degenerează în împărţirea submarinului în două tabere şi lupta acerbă pentru comanda submarinului, miza finală fiind chiar soarta lumii.

„Crimson Tide” trebuie să fie probabil cel mai bun film al lui Tony Scott şi unul din puţinele cazuri în care tehnicile sale stilistice nu acoperă restul filmului ci îl susţin. Montajul hiperactiv, cadrele texturate ultra-sugestive, muzica agresivă, toate sunt acolo, însă nu ele sunt acum vedetele filmului, ci, tensiunea remarcabilă scoasă în evidenţă de aceste tehnici, şi scenariul surprinzător al filmului. Da, conţine majoritatea clişeelor filmelor cu submarine, dintre care obligatoria scenă în care datorită avariilor care ameninţă integritatea vasului, căpitanul trebuie să ordone închiderea unui compartiment în care mai sunt încă oameni, sau scufundarea la o adâncime critică şi redresarea în ultimul moment. Dar pe langă elementele de acţiune, se construieşte un film serios, un duel tensionat între doi comandanţi care în acelaşi timp au şi n-au dreptate. Denzel şi Hackman sunt doi actori remarcabili, iar interpretările lor pot fi in acelasi timp pline de nuanţe, dar şi explozive, iar scenariul le oferă nişte schimburi de replici excelente. Un exemplu : un dialog halucinant despre rase de cai în momentul cel mai tensionat al finalului. Quentin Tarantino a rescris neoficial dialogurile la cererea regizorului pentru a le face mai interesante, iar exemplul de mai înainte pare exact genul de dialog marca Tarantino (în plus există numeroase referiri pe parcurs la personaje de benzi desenate şi Star Trek). Personajele secundare sunt bine construite tot prin intermediul dialogului, altfel ele riscând să rămână stereotipuri neremarcabile. Atmosfera submarinului este superb realizată în tradiţia lui „Das Boot”. Camera de filmat se mişcă ameţitor printre membrii echipajului, aruncându-se la propriu prin toate colţurile culoarelor întunecate, iar decorurile şi imaginea filmului dau un fior de claustrofobie care adaugă la suspans. Prim-planuri cu feţe transpirate, membrii ai echipajului care urlă prin staţiile radio, deşi as fi crezut că în marină sunt învăţaţi să comunice calm şi clar, muzica adrenalinizată a lui Hans Zimmer, întregesc tabloul haosului, făcând parte dintr-un trend care nici până acum nu a dispărut din cinema-ul mainstream.

Marele câştig al filmului îl reprezintă faptul că nu este doar un film de acţiune ci şi o perspectivă incitantă asupra perspectivei plasării responsabilităţii declanşării unui razboi nuclear în mâinile unui comandant de submarin şi ce se poate întâmpla atunci când mecanismul ierarhic nu mai funcţionează într-un moment critic. De altfel, începând din 1996, decizia lansării arsenalului nuclear depinde numai de preşedintele Statelor Unite ale Americii. Probabil au văzut şi ei filmul.

marți, 28 iulie 2009

The Hangover (2009)



Cu: Bradley Cooper, Ed Helms, Zach Galifianakis, Justin Bartha, Jeffrey Tambor, Rachel Harris, Heather Graham, Rob Riggle
Regia: Todd Phillips
Scenariul: Jon Lucas, Scott Moore, Todd Phillips, Jeremy Garelick

După 15 minute de la începerea filmului încă nu găsisem un personaj demn de o minimă simpatie. În plus, pe fundal se auzea acel hit O-Zone pe care l-a adoptat Rihanna şi a reuşit să-l cânte şi mai fals. Urmat de "Who Let The Dogs Out". Sincer nu credeam că am să rezist până la sfârşit. Dacă ştiam că urechile au să-mi fie torturate de "Candy Shop", varianta slow, probabil că fugeam mâncând pământul.

Şi tocmai când să ies din sală, are loc "marea mahmureală", moment în care mă prinde: personajele principale, patru bărbaţi aflaţi în etape diferite ale vieţii/relaţiilor - Doug, Stu, Phil şi Alan, petrec o noapte atât de nebună în Vegas încât se trezesc dimineaţa cu un dinte şi om în minus (tocmai mirele pentru care se dădea petrecerea burlacilor, Doug) şi un copil şi un tigru în plus. Am fost curioasă să văd ce s-a întâmplat, deşi aveam o vagă bănuială care speram să nu se adeverească. Se pare că urmăritul serialelor dăunează vizionării de filme: după ani de "Lost", mă aşteptam la răsturnări de situaţie gen "nimic nu e real, sunt drogaţi", "e o conspiraţie". De asemenea, acest film a ignorat calea cea evidentă şi a sfârşit prin a mă impresiona plăcut la capitolul imprevizibilitate.

Filmul se străduieşte prea tare cu nişte glume sărace în conţinut şi un umor de situaţie discutabil. Astea sunt punctele forte. Mai conţine nişte scălămbăieli indescifrabile, cameo cam inutil şi nesărat marca Mike Tyson, nişte personaje feminine neremarcabile atunci când nu sunt de-a dreptul dezgustătoare, un mafiot asiatic caricatural şi pe Bradley Cooper plus Heather Graham, două dintre fobiile mele cinematografice. Toată adunătura glorioasă de personaje pseudo comice are un singur efect benefic: mirele iese în evidenţă ca fiind cel mai breaz dintre ei, lucru care nu e greu de realizat când concurezi cu o gaşcă alcătuită dintr-un individ cam retardat care este posibil să aibă interdicţie de a se apropia la mai puţin de 100 metri de şcoli, un profesor care îşi însuşeşte banii elevilor fără jenă şi un dentist căruia nu i se vede părul de papucul gigantic al prietenei sale.

Toţi se străduiesc să afle ce au făcut în noaptea cu pricina, trecând prin cea mai lungă zi a vieţii lor. Există şi momente amuzante, dar sunt cam rare şi cam forţate. De fapt, secvenţa la care am râs cel mai mult a fost cea cu colajul pozelor din noaptea respectivă, şi nici măcar acesta nu a fost un moment original, pentru că l-am mai văzut în "What Happens in Vegas". A da, ambele sunt localizate în Vegas şi fac uz de umor alcoolic, plus sunt jucate de actori la modă care atrag mulţimi în săli. "The Hangover" este totuşi un pas mai evoluat, măcar pentru personajele bine conturate şi lipsa romantismului: stripteuza nu e o fată cu inima de aur captivă într-o lume crudă, ci o realistă - "I am actually an escort, but as a striper I find customers more easily". Şi parcă distribuţia e mai bine aleasă. Dar sincer, nu era nevoie de atâţia scenarişti pentru acest produs final.

Pe scurt: nimic notabil, nimic de revăzut, dar o pierdere decentă a timpului punctată de câteva râsete vă va deconta preţul biletelor. Şi dacă sunteţi mai bine dispuşi decât am fost eu când l-am văzut s-ar putea să vă şi placă.

vineri, 24 iulie 2009

Eye for an Eye (1996)


















Cu: Sally Field, Ed Harris, Kiefer Sutherland, Joe Mantegna
Regia: John Schlesinger
Scenariul : Amanda Silver bazat pe un roman de Erika Holzer
Rating : R for language and disturbing violence which includes rape

Din când în când, în momentul în care scenariştii nu mai au inspiraţie, revin la reţetele de succes ale Hollywood-ului. Una dintre ele este aşa-numitul gen “revenge”, în care justiţiari amatori preiau din mâinile legii frâiele pedepsirii unei crime. De la filmele vechi cu Charles Bronson, până la benzile desenate cu “Punisher” şi adaptările ce au urmat, până la recentele “Death Sentence” (de la regizorul filmului “Saw”) şi “The Brave One” (cu Jodie Foster, regia Neil Jordan), ele aduc pe fond o discuţie mult mai importantă în ciuda practicilor comerciale, şi anume, cât de morală este regula “ochi pentru ochi” şi/sau necesară pentru societatea zilelor noastre, o societate saturată de răutatea umană, în care după toate aparenţele, orice este permis ?

Această discuţie face parte (oarecum marginal) din intriga filmului “Eye for an Eye”, sub îndrumarea regizorală a lui John Schlesinger (“Midnight Cowboy”, “Day of the Locust”, “Marathon Man” şi oribilul “The Next Best Thing”). Karen McKann (Sally Field) duce o viată liniştită împreună cu soţul ei, Mack (Ed Harris) şi cele două fiice Megan şi Julie. Într-o zi, revenind de la muncă, blocată în trafic, sună acasă pentru a vedea cum merg pregătirile pentru ziua de naştere a fiicei mai mici, Megan, şi spre surprinderea ei, îi răspunde Julie, care ar fi trebuit să fie la scoală. În timpul discuţiei, un bărbat pătrunde în casă şi o violează şi ucide pe Julie, în timp ce Karen ascultă neputincioasă la telefon. Poliţia îl prinde pe ucigaş, un anume Robert Doob (Kiefer Sutherland), însă în urma unei erori de procedură, acesta este liber să mai ucidă şi altă dată. Karen însă nu poate accepta o asemenea situaţie. Participând la o adunare pentru familii care şi-au pierdut copii, intră în contact cu Sidney Hughes care se ocupă cu facilitarea mijloacelor de răzbunare pentru cei cărora legea nu le-a oferit linişte sufletească. Karen va fi însă cea care va trebui să apese pe trăgaci.

“Eye for an Eye” este un film oarecum ciudat. Un plus al filmului este acela că schimbă clişeul bărbatului răzbunător, oferindu-ne în schimb o femeie de vârstă mijlocie dispusă să-şi facă singură dreptate. În schimb, execuţia este tipică unui thriller ca la carte, presărat cu momente care par să ţintească mai sus, spre o dramă psihologică, dar care îşi dă constant cu stângul în dreptul. Singurul personaj cât de cât mai complex este Karen, interpretată convingător, chiar şi în momentele puternic melodramatice (unde e uşor să pierzi controlul scenei) de către Sally Field, o actriţă cu experienţă care trăieşte viu rolul. Peste tot apar mici scene de detaliu care reliefează personalitatea sa şi modificările comportamentale prin care trece. Restul personajelor însă sunt mult prea schematice. Soţul putea foarte bine să joace rolul mesei din bucătărie, păcat de Ed Harris. Prietena cea mai bună, jucată de Beverly D’Angelo este colega de muncă cu replici convenţionale, uşor de trecut cu vederea. Poliţistul care se ocupă de caz, detectivul Denillo ( Joe Mantegna ), este un monument al incompetenţei poliţiei, deşi este evident că are mâinile legate de lege, iar filmul îi oferă numai scene jenante. Personajul negativ, interpretat fără efort de Kiefer, este un stereotip urban, cu o singură trăsătură scoasă în evidenţă nu foarte subtil : cruzimea, împinsă la niveluri cât mai mari, parcă intenţionat pentru a-i justifica “condamnarea” la moarte.

Poate cel mai important aspect al filmului ar fi fost dezbaterea aplicării pedepsei capitale într-un act vindicativ, în special la nivelul psihologiei umane. Însă nimic nu este abordat la modul serios, poate şi de frica intrării într-o polemică asupra scenelor care reprezintă partea de entertainment. Într-una din scene, Karen îl intreabă pe Mack dacă crede în pedeapsa capitală, iar acesta îi răspunde că în cazul lui Doob, crede. Replica vine probabil ca o legitimare în ochii spectatorului a faptei ce va urma, pentru a simplifica dilema morala. Pot fi recunoscător că are curajul să îşi asume o poziţie de la bun început şi nu se transformă într-o dramă pedantă, dar mă interesa mai mult un personaj complex care să-şi pună probleme complexe, fără un final ca la Hollywood.

Nu vreau să credeţi că este un film de evitat. Dimpotrivă, merită văzut o dată măcar. O merită Sally Field şi, de ce nu, poate provoca nişte discuţii interesante dacă sunteţi interesaţi de o dezbatere legată de acţiunile lui Karen şi veridicitatea desfăşurării evenimentelor. Însă, pentru un film cu justiţiari amatori cu adevărat bun, căutaţi “The Brave One”.

marți, 21 iulie 2009

Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs (2009)


Cu: Ray Romano, John Leguizamo, Denis Leary, Queen Latifah, Simon Pegg
Regia: Carlos Saldanha
Scenariul: Michael Berg, Peter Ackerman, Mike Reiss, Yoni Brenner

Suntem în epoca 3D, mergem cu paşi mari către 6D. Se ia una bucată film plictisitor de serie maxim B, genul de film la care te uiţi doar la televizor şi doar pentru că pe toate celelalte canale e epidemie de teleshopping şi afară plouă cu găleata; se adaugă efecte speciale în valoare de milioane de dolari a căror realizare durează de câteva ori peste durata filmării tuturor scenelor, efecte făcute de acei oameni mult mai talentaţi decât "starurile" principale şi care se găsesc întotdeauna la sfârşitul filmului, pe nişte mici rânduleţe pe care nu stă nimeni să le citescă; adaugi un trailer alcătuit din toate cele 3 maximum 4 scene de efect, astfel încât omul să se simtă tras pe sfoară că a plătit să vadă tot filmul; angajezi nişte oameni frumoşi cvasi celebri şi obţii MARELE BLOCKBUSTER 3D cu o infinitate de semne de exclamare în coadă. Ca şi "Journey to the Centre of the Earth”, nu trebuie să fie bun sau cu actori de Oscar, pentru că toată lumea a venit să se uite prin ochelarii pătraţi.

Apoi ar mai fi filmele bune: cele care sunt piratate intens, cele care aparţin unor nişe precum "Animaţie" sau "Pentru copii", care au un public redus şi care nu îşi permit să îl împartă cu “Transformers: Revenge of the Fallen”. Şi atunci oamenii fac ceea ce se cere: iau câteva scene, de obicei terţiare, adaugă puţină grafică 3D, scriu cuvintele magice în articolele promoţionale şi atrag mulţimile la film. Altfel, de când cu plasmele gigant şi torrentele, oricine poate să vizioneze un film 2D la el acasă, pe gratis.

“Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs” e unul dintre acele filme. Deşi Rotten Tomatoes l-a notat sub 50%, mie mi-a plăcut fiecare secundă şi cred sincer că, dacă nu ar fi existat predecesoarele, criticii ar fi fost mult mai generoşi. Animaţia este incredibil de bine realizată şi impresionează chiar şi pe cei care nu sunt mari fani ai animaţiilor în general. Se vede mâna sigură şi siguranţa unui scenariu etanş şi amuzant. Personajele sunt aceleaşi, pentru a nu dezamăgii fanii, dar toate sunt reînnoite pentru a evita repetitivitatea: Ellie e gravidă (sau gestantă, dacă e să fim corecţi), Manny e un tătic cam prea îngrijorat, în Sid înfloresc instinctele materne, Diego atinge criza vârstei de mijloc, gemenii îşi întâlnesc naşul şi Scrat e atins de Cupidon. Pe deasupra, creatorii ne fac cunoştinţă cu noi personaje: Buck, supravieţuitorul puţin dereglat care e posibil să fie însurat cu un ananas, o familie de T Rex pe cât de adorabilă pe atât de feroce, despărţită de Sid, Rudy, spaima ultimilor dinozauri de pe faţa planetei, până şi aluna lui Scrat devine un personaj: reprezentanta tuturor amantelor părăsite. Am râs tot filmul şi până am ajuns la resuscitarea gură la gură a pterodactilului aveam deja lacrimi. Din acelea de bine, de "Ce bine că am venit să văd acest film!".

Însă n-a prea fost 3D. Să nu mă înţelegeţi greşit, e un exemplu de animaţie perfectă, creată cu un respect impecabil faţă de public, potrivit pentru orice vârstă. Dar puţinele scene 3D par introduse forţat şi ar putea fi scoase fără ca să se observe o prea mare diferenţă. În final, te simţi cam tras pe sfoară. Nu m-am gândit la acest lucru în timpul vizionării pentru că eram prea ocupată cu râsul, dar după ce am ajuns acasă am încercat să îmi amintesc scenele în care să iasă ceva în relief şi am fost surprinsă să descopăr că nu eram în stare să localizez una. Este desenat fără cusur, dar nu e 3D. Pentru mine nu a prea contat, dar când am întrebat printre prieteni cum li s-a părut mezinul francizei, majoritatea masculină a început cu: "Dar nu a fost nimic 3D".

Mergeţi să vedeţi acest film dacă aveţi chef de râs şi sunteţi interesaţi de cum ar suna întruchiparea combinaţiei dintre Ahab şi Indiana Jones cu chip de nevăstuică. Să îl vedeţi ca să aflaţi ce mai face gaşca de prieteni preistorici, sau dacă Scrat îşi va pune aluna în cui pentru o veveriţă zburătoare roşiatică, într-una dintre cele mai amuzante aluzii la viaţa după căsătorie, mult peste orice sitcom de speţa Bundy. Nu cred că veţi regreta, mai ales la ce ofertă slabă avem în faţă vara asta.

joi, 16 iulie 2009

Christine (1983)













Cu : Keith Gordon, John Stockwell, Alexandra Paul, Harry Dean Stanton
Regia : John Carpenter
Scenariul : Bill Phillips
Rating : R

Relaţia dintre om şi maşină poate fi privită ca fiind una de interes reciproc. Omul are nevoie de maşină pentru a se deplasa mai uşor, iar maşina, din punct de vedere al scopului existenţei sale, are nevoie să fie folosită. Dar ce se întâmplă dacă dai de o maşină cu nevoi mai speciale. O maşină care nu doar trebuie plimbată, ci şi iubită. Şi prin iubire a se înţelege dăruire întru totul, trup şi suflet. Veţi spune că aşa ceva este absurd, însă Christine vă va contrazice.

Cine este Christine ? EA, este un Plymouth Fury roşu din ’57, model de vârf pe vremea ei. Însă mai mult de atât, este o entitate vie, care se exprimă prin intermediul melodiilor care pornesc din senin de la aparatul ei de radio, şi aşa cum ne arată imaginile de început ( desfăşurate în fabrica în care a fost asamblată), sugestiv însoţite de melodia “Bad to the Bone”, nu foarte înţelegătoare cu cine nu se poartă frumos cu ea. Treizeci de ani mai târziu, ajunsă într-o stare deplorabilă, este vândută unui tânăr licean, Arnie Cunningham (Keith Gordon). După lungi eforturi de restaurare, maşina este readusă de Arnie la forma de odinioară, iar dăruirea investită în reparaţii nu va rămâne fără răspuns. Christine începe să-l posede pe Arnie, asa cum a făcut şi cu proprietarul ei anterior, formându-se o legătură specială între cei doi, o idilă chiar. Arnie se transformă din tocilarul stângaci într-un individ agresiv, exagerat de sigur pe el, izolându-se de familie, de cel mai bun prieten Dennis, şi de iubita sa Leigh, iar Christine începe să omoare în stânga şi-n dreapta pe cei ce stau în calea “iubirii” lor. Dennis şi Leigh realizează influenţa nefastă a maşinii asupra lui Arnie şi urzesc un plan de a-l separa pe om de maşină.

Carpenter este incontestabil regele filmelor de serie B. Fără doar şi poate, daca este vorba despre un horror cu o maşină posedată, el e omul la care vrei să apelezi. Datorită popularităţii uriaşe a lui Stephen King în acea perioadă, filmul a intrat în producţie chiar înainte de apariţia cărţii, semn clar că maşinăria de făcut bani de la Hollywood nu doarme niciodată, aşa cum nici Christine nu o face. Carpenter, la rândul său popular după succesul reuşit cu “Halloween”, “Escape from New York” şi “The Thing”, preia povestea lui King cu o mână sigură şi nu o lasă să-şi piardă concentrarea sau să pară prea absurdă. De altfel, Carpenter este cel care dictează ritmul, constant, tensionat, cu accent pe cadre sugestive, şi pigmentat cu câteva efecte vizuale interesante pentru Christine (unele scene în care maşina se regenerează după ce a suferit avarii). Nu e un film de acţiune, deşi are cel puţin o urmărire spectaculoasă, în schimb, aşteptaţi-vă la multe prim-planuri cu maşina ucigaşă, arătând ameninţătoare şi rea în cele mai inofensive posturi. In ansamblu lipsa acelui “ceva” spectaculos transforma filmul intr-o experienta oarecum neremarcabila. Lipseste chiar si violenta explicita obisnuita in horror-uri, fiind probabil cel mai cuminte film al lui Carpenter. Rolurile centrale sunt ocupate de tineri necunoscuţi, o decizie corectă pentru un astfel de film, astfel încât, personajele capătă o oarecare inocenţă adolescentină, tocmai datorită lipsei unor nume sonore pe generic. Aş vrea să pot spune şi că scenariul duce până la capăt idei precum relaţia “specială” dintre Arnie şi Christine, sau iluzia puterii şi modul grosolan în care te transformă, însă adevarul este că totul rămâne la nivelul unui thriller cu o maşină posedată care omoară oameni. Desigur, la o durată de aprox. 100 de minute, trebuie să prioritizezi pe ici pe colo, iar dezvoltarea personajelor şi dilemele morale sunt primele tăiate. Mai mult de atât ar necesita probabil o mini-serie TV.

Dar, nu mă pot plânge. Desigur, nu este cel mai bun film al lui Carpenter, şi nici una din adaptările cele mai bune după Stephen King, însă este un film de categorie mijlocie, distractiv, cu o atmosferă satisfăcătoare pentru fanii genului. Cu siguranţă vă va pune pe gânduri data viitoare când veţi mai urca într-o maşină.

luni, 13 iulie 2009

The Break-Up (2006)




Cu: Jennifer Aniston, Vince Vaughn, Joey Lauren Adams, Jason Bateman, Vincent D’Onofrio, Jon Favreau, Cole Hauser, Judy Davis, John Michael Higgins, Ann-Margret, Peter Billingsley
Regia: Peyton Reed
Scenariul: Jeremy Garelick


“The Break Up” e, în mod ironic, primul film al lui Jennifer Aniston după mult mediatizatul său divorţ de partenerul ei din viaţa reală, Brad Pitt. O fi ales ea tocmai acest scenariu ca să profite de pe urma scandalului Brangelina, cât timp acesta era la apogeul isteriei? Nu ştiu, dar dacă a făcut-o intenţionat, este un geniu. În niciun caz nu aducea acest film încasările pe care le-a adus fără publicitatea gratuită pe care fiecare revistă sau tabloid de pe faţa planetei i-a acordat-o.

Filmul s-a difuzat şi pe HBO, unde l-am văzut şi eu vineri. Evident că la momentul apariţiei nu am plătit bilet să mă duc să îl văd la cinema: ştiam clar că nu e vreo capodoperă. Argument: îl conţine pe Vince Vaughn ca pereche a lui Jennifer Aniston, şi nu numai că actorul e de nesuportat şi netalentat, dar şi scenariul s-a încăpăţânat să îl prezinte ca pe un imbecil nesimţit şi, pe deasupra, ca înfăţişare, ea e mult peste el. Aniston o interpretează pe Brooke, care lucrează într-o galerie de artă, şi care locuieşte împreună cu prietenul ei Gary (Vaughn), un egoist cretin un ghid turistic care e foarte bun în ceea ce face. Atât de bun încât nimeni nu îl concediază când întrece limitele nesimţirii. Ea e de părere că el nu o apreciază şi lui i se pare că ea îl sufocă prin cicăleala ei constantă, aşa că se decid să se despartă, dar rata la apartament fiind prea ridicată, nici unul nu-şi permite să o preia. N-au de ales decât să continue să locuiască împreună. Eu una nu am observat cicăleala ei, poate şi pentru că am şi eu momente obsesiv compulsive, dar am văzut clar comportamentul lui inacceptabil, şi chiar dacă, spre final, a stors nişte urme de scuze, părerea mea e că au fost insuficiente.

“The Break Up” nu e un film îngrozitor. Are anumite părţi credibile, au studiat teritoriul despărţirilor amare întâi (poate le-a dat Jennifer nişte ponturi) şi câteva dintre problemele care apar la despărţirea a două persoane care au locuit împreună doi ani de zile au fost tratate, nu s-a ales calea "ne putem muta oricând oriunde". Se luptă puţin cu piaţa imobiliară, chiar şi aşa schematic cum e prezentată ea, se rănesc reciproc ca într-o competiţie, au conversaţii jenante de faţă cu prietenii comuni. Chiar dacă nu aţi trăit aşa ceva pe pielea voastră, sigur ştiţi pe cineva care a trăit. Pentru că natura umană (sau cea inumană) ne face meschini şi răutăcioşi la sfârşitul relaţiilor de ani de zile care se încheie. Retrospectiv vorbind, scenariul e mediocru, jocul actorilor la fel (dar doar dacă faci o medie între Aniston şi Vaughn, prima peste medie, al doilea sub). Dacă au existat personaje secundare, vă rog să mă scuzaţi, mai bine mă uit cum se usucă vopseaua decât la anoştii care apăreau după ce personajele principale dispăreau şi nu mă mai distrăgea fizicul lui Jennifer sau plictiseala emanată de fratele pierdut al clanului Wilson.

Dar dacă reclama zice comedie, am aşteptat partea amuzantă. Măcar o glumă? Ceva care să-mi ridice colţurile gurii măcar un milimetru? Nu există aşa ceva. În schimb m-am enervat de fiecare dată când ea tot aştepta un semn de apreciere sau de dragoste şi el o dezamăgea. DE FIECARE DATĂ! În timpul scenei de la concert, când ea îl tot aştepta am urlat la TV: "Femeie proastă, treci dracului peste şi încetează să mai fii patetică!" Ca să nu mai spun că am tot aşteptat să-mi explice cineva (cu ilustraţii, grafice, ceva) şarmul lui Vince cel în permanenţă beat şi al interpretării sale fără vlagă. Se poate să fiu excesiv de critică pentru că m-a enervat situaţia.

Pe scurt, un film neinteresant care ar vrea să fie dramă dar nu îi prea iese şi ar trebui să fie o comedie dar e dureros de neamuzant, plus interpretări neconvingătoare şi regie inexistentă. Nota 3 jumătate pentru două ore din viaţa mea aruncate pe fereastră. Jumătatea se datorează faptului că nu am dat bani pe bilete.

joi, 9 iulie 2009

Born on the Fourth of July (1989)


















Cu: Tom Cruise, Kyra Sedgwick, Raymond J. Barry, Frank Whaley
Regia: Oliver Stone
Scenariul : Oliver Stone and Ron Kovic based on a book by Ron Kovic
Rating : R

Bazat pe auto-biografia lui Ron Kovic, veteran al războiului din Vietnam devenit activist împotriva războiului, “Born on the Fourth of July” este unul dintre cele mai bune filme ale lui Oliver Stone, făcând parte din trilogia sa despre Vietnam, alături de “Platoon” şi “Heaven & Earth”. În 1990, i-a adus cel de-al doilea premiu Oscar ca regizor şi i-a lansat cariera lui Tom Cruise cu o primă nominalizare la Oscar. În prezent, filmul mai este încă considerat oarecum controversat din punct de vedere politic (în diferende de opinie legate de legitimitatea războiului din Vietnam), dar rămâne unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.

Filmul abordează viaţa lui Ron (interpretat de Tom Cruise), începând din copilărie, anii adolescenţei în orăşelul Massapequa, Long Island, continuând cu campania din Vietnam, rănirea sa, şi odată întors acasă, eforturile pentru a se reintegra. Kovic ne este prezentat ca un tânăr ambiţios, plin de viaţă, prost îndrumat însă de valorile conservatoare ale familiei sale. Viaţa în micuţul oraşel nu oferă perspective suficiente pentru visele sale de glorie, iar plecarea sa în Vietnam vine din dorinţa de a impresiona şi de a fi întotdeauna un învingător. Va descoperi însă că războiul nu tolerează eroii şi nu iartă inocenţa. În timpul unei misiuni, îl ucide accidental pe unul din colegii săi, greseală care-l va bântui pentru totdeauna, iar câteva luni mai târziu, el însuşi este împuşcat grav, rămânând paralizat de la piept în jos. După câteva luni de groază petrecute într-un spital al veteranilor din Bronx, se întoarce acasă într-un scaun cu rotile, doar o parte din omul care era, sau care ar fi putut deveni. De acum începe o călătorie a auto-descoperirii, îndepărtându-se de prieteni şi familie, pe măsură ce devine tot mai deziluzionat de război şi de ideea că sacrificiul său a fost inutil. Încearcă să-i înţeleagă pe protestatarii anti-razboi, în conflict cu ce a mai rămas din mândria sa de infanterist. I se cere să ia parte la o paradă de 4 Iulie, dar în loc să-i întărească idealurile, îi aminteşte doar de ororile şi greşelile războiului. Încearcă să vadă cum e şi în “tabăra adversă”, participând impreună cu prietena sa din copilărie (Kyra Sedgwick) la un miting al studenţilor împotriva războiului, şi văzând brutalitatea poliţiei asupra protestatarilor îi cresc şi mai mult îndoielile legate de propriile convingeri. Pleacă în Mexic, unde trăieşte alături de alţi veterani paralizaţi, într-o încercare îmbibată cu alcool, droguri şi prostituate, de a uita, cufundându-se însă şi mai adânc în nebunie şi disperare. Încearcă chiar să viziteze familia tânărului soldat ucis de arma lui, căutând iertare.

În final, ştim deja că va deveni un important activist anti-razboi, cu o auto-biografie de mare succes, dar evoluţia sa până în acel punct este cu adevărat dramatică, iar Stone ştie cum să prezinte povestea sa remarcabilă, fără a incerca să îndulcească subiectul sau să îl idolatrizeze pe Kovic. Demonstrează o grozavă artă cinematografică, folosind toate mijloacele posibile pentru a crea o naraţiune captivantă. Imaginea excelentă, coloana sonoră emoţionantă şi regia artistică autentică, susţin naraţiunea, o combinaţie epică pe care Stone o serveşte întotdeauna în filmele sale. Dar Tom Cruise este cel a cărui interpretare vibrantă reprezintă nucleul filmului, evocând atât un tânăr exuberant şi ambiţios, cât şi un veteran invalid, disperat şi deziluzionat. Este categoric cel mai bun rol al său, aducându-i o binemeritată nominalizare la Oscar şi un Glob de Aur. Din cauza rolurilor sale mai comerciale din filme precum “Cocktail”, “Days of Thunder”, “War of the Worlds”, şi trilogia “Mission Impossible”, mulţi îl privesc probabil ca un simplu actoraş arătos cu priză la public, dar fără real talent actoricesc, ceea ce nu este corect, lucru dovedit chiar de acest film. Oricine are indoieli legate de talentul lui Cruise, trebuie obligatoriu să vadă filmul lui Stone. Sunt scene extraordinar de puternice, ridicate deasupra nivelului de melodramă ieftină de interpretarea sa sinceră şi emoţionantă. Dar, asta nu inseamnă că trebuie ignorată şi restul distribuţiei, actori în roluri secundare care fac o treabă excelentă, unii chiar cu apariţii episodice. Sunt multe cameo-uri, inclusiv fraţii Baldwin (fara Alec), Tom Sizemore, Michael Wincott, John C. McGinley, Holly Marie Combs, Wayne Knight, chiar şi adevăratul Ron Kovic. Dacă clipiţi, riscaţi să-i rataţi. De asemenea, merită mentionaţi Tom Berenger si Willem DaFoe, care apar în acest film după ce au jucat personaje antagonice in “Platoon”.

Filmele lui Oliver Stone sunt aproape întotdeauna încărcate de mesaje politice, iar acesta nu diferă prin nimic de celelalte din CV-ul său. Dacă cumva nu împărtăşiţi perspectivele mai liberale legate de războiul din Vietnam, evitaţi acest film. Dar luaţi în considerare şi faptul că este o poveste despre puterea spiritului uman, a unui om rătăcit, confuz, mutilat trupeşte si sufleteşte, care a găsit în el puterea de a-şi invinge demonii. Interpretarea superba a lui Cruise şi regia solidă a lui Stone formează un film cu adevărat perfect.

luni, 6 iulie 2009

Zack and Miri Make a Porno (2008)




Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Traci Lords, Jason Mewes, Ricky Mabe, Craig Robinson, Katie Morgan, Jeff Anderson
Regia: Kevin Smith
Scenariul: Kevin Smith

Ar fi multe de spus despre “Zach and Miri Make a Porno”, şi totuşi nu impresionează prin nimic, strecurându-se în coada creaţiilor lui Kevin Smith: “Clerks”, “Clerks II”, “Chasing Amy”, în spatele incursiunii lui pe tărâmul actoriei din “Die Hard 4: Live Free or Die Hard”; şi atunci când nu reuşeşti să străluceşti comparativ cu strănepotul francizei “Die Hard” ştii că ai dat-o în bară. Umorul unic al lui Smith are două efecte contrare: ori te atrage ori te face să-l respingi, iar criticii susţin că în acest film el nici măcar nu a părut să încerce.

Ei bine, nu ştiu dacă sunt de acord cu lipsa de elan. Cred însă că acesta este un exemplu foarte bun de execuţie a unui proiect care porneşte de la o premisă slabă şi care apoi este împăunat cu ceea ce ar trebui să fie "analiză profundă", dar sfârşeşte prin a fi "replici anormale ieşind din gurile unor oameni foarte plictisiţi", plus o predilecţie pentru umorul facil care e prea îndrăzneţ pentru cei care aşteptau o comedie romantică, dar nu suficient de îndrăzneţ pentru fanii adevăraţi ai lui Smith.

Povestea ne prezintă un “making of” al unui film porno de buget redus, film care se pare că e ultima soluţie pentru ca Zack şi Miri, prieteni din copilărie şi colegi de apartament, să iasă din datorii. Li se alătură o faună diversificată de prieteni bizari şi, până să ajungă la scena lor de sex filmat, încep să descopere noi sentimente unul pentru celălalt. Sunt porţiuni din dragostea lor subită care, sub lupă, ar fi credibile, dar în ansamblul filmului îşi pierd şi puţina forţă. De asemenea, nu am fost amuzată de personajele secundare, personaje care păreau uneori caricaturi şi alteori recuzită, dar niciodată oameni, iar replicile lor erau artificiale şi deci total lipsite de haz. Strategia din "Knocked Up” care pretinde că femeile frumoase găsesc irezistibili bărbaţi graşi, enevanţi şi permanent drogaţi este greu de urmărit a 4224-a oară, iar multitudinea de filme e tema asta tot nu o fac mai credibilă, mai ales că aceştia au locuit împreună atâţia ani şi brusc i-a lovit dragostea (problemă prezentă şi în "The Proposal"). Nu am râs deloc, iar faptul că ştiam că aceasta e opera regizorului filmului “Chasing Amy” a adăugat la dezamăgire. Obiceiurile "erbivore", joburile de rahat, grupul nepotrivit de prieteni, toate astea au mai fost făcute (mai bine), şi lipsa originalităţii a lăsat la vedere marile lacune din desfăşurarea acţiunii.

Partea bună e că personajele principale sunt simpatice. Evident, Seth Rogen joacă acelaşi tip de individ leneş şi fără ambiţii pe care Judd Apatow are o fixaţie de durată; nu e nimic nou în interpretarea lui, şi deşi 2008 a fost anul clonelor lui Ben Stone, de obicei interpretate tot de Rogen (în restul cazurilor el fiind înlocuit cu succes de către Jason Segel), mi-a plăcut de el, probabil pentru că nu eram suprasaturată la momentul vizionării filmului. Aşa cum sunt acum. Elizabeth Banks e foarte frumoasa, aduce ceva culoare scenariului obosit, dar nu genul de culoare care să salveze acest film, ci genul de roz care a scârbit fanii "Clerks" care nu se aşteptau la o comedie romantică după reţeta clasică. Face un cuplu drăguţ alături de Rogen, dar pare cumva prost plasată într-un film al unui regizor care niciodată nu s-a bazat pe farmece feminine. Ei ar fi mers într-un alt film, cu alt scenariu şi într-o poveste care nu include un film porno, mai ales că, scoşi din context, sunt pe alocuri reali.

Nu am văzut nimic şocant sau deplasat, deşi au fost arătate scene din filmul-din-film şi cadre cu actriţa cu sâni mari şi falşi, totuşi toate păreau ciudat de nelalocul lor pentru o producţie cu cuvântul "porno" în titlu. Părerea mea e că ori regizorul a avut o viziune care nu a fost susţinută cum trebuie de scenariul pe care tot el l-a scris, ori pur şi simplu şi-a luat banii şi nu i-a mai păsat foarte tare ce iese. Oricum, n-a ieşit nimic notabil.

joi, 2 iulie 2009

Elite Squad (2007)


















Cu : Wagner Moura, Caio Junqueira, Andre Ramiro
Regia : Jose Padihla
Scenariul : John Kaylin, Braulio Mantovani, Jose Padilha, Rodrigo Pimentel. Bazat pe un roman de Andre Batista, Rodrigo Pimentel si Luiz Eduardo Soares
Rating : R for strong violence, pervasive language and drug content.

1997, Rio de Janeiro. Străzile sunt copleşite de crime şi corupţie. Traficul de droguri a atins cote alarmante. Situaţia este atât de disperată încât poliţia nu mai poate face faţă, mai ales pentru că instituţia în sine adăposteşte ofiţeri corupţi. Răspunsul la problemele oraşului este oferit de BOPE, o echipă paramilitară care loveşte acolo unde poliţia nu poate şi răspund violenţei cu violenţă. Povestea din “Elite Squad” vizează atât viaţa dură din Rio de Janeiro, cât şi activitatea BOPE, cu stilul şi forţa narativă a unor fillme precum “Cidade de Deus”.

În atenţie ne sunt aduse câteva personaje. Căpitanul Nascimento al trupelor BOPE, a cărui muncă începe să-i afecteze psihicul, şi împreună cu stresul datorat sarcinii soţiei sale şi a perspectivei creşterii unui copil, se găseşte în postura de a îşi dori să părăsească echipa. Neto şi Matias sunt doi prieteni buni, încă din copilărie, acum membrii ai forţelor de poliţie, idealisti, care în momentul în care vor să facă ceea ce este corect, aproape că îşi pierd vieţile, ceea ce îi determină să se înscrie în BOPE, chiar la timp pentru ca Nascimento să poată să-şi găsească un înlocuitor. Acesta este suportul pe care se desfăşoară povestea din “Elite Squad”.

Firele narative sunt împletite într-o manieră fragmentată, iar povestea se mişcă într-un ritm ameţitor, ceea ce ar putea descuraja spectatorii nepregătiţi pentru aşa ceva. A nu se urmări dacă aveţi chef de un film la care nu trebuie să gândiţi. Pe la jumătate, însă povestea începe să-şi facă cunoscute intenţiile, şi se înscrie în tipare mai convenţionale. Nu pot spune neaparăt că povestea nu este destul de clar adaptată, dar pare să lipsească multă informaţie care probabil exista în carte, aşa că de multe ori, trebuie să prinzi detaliile din zbor. De asemenea, stilul său de filmare, imaginea superbă şi montajul hiperactiv, care aduc aminte de “Cidade de Deus”, distrage atenţia, astfel încât vă puteţi trezi că nu aţi fost atenţi la dialog. Din punct de vedere al dezvoltării personajelor, scenariştii au făcut o treabă bună în a crea personaje în carne şi oase cu care ne putem identifica şi de care să ne pese. Conflictele lor interioare, lupta lor pentru supravietuire, iubirile şi prieteniile lor, totul este viu colorat cu detalii profunde. Mai ales pentru că este un film foarte violent şi uneori axat pe acţiune, exista riscul ca personajele să se piardă într-o mare de sânge şi impuşcături.

Ca să fiu sincer, prima dată cand am auzit că acest film a câştigat Ursul de Aur la Berlin, mi-am dat ochii peste cap şi m-am gândit “fireşte că i-au dat premiul, fiind o clonă de “Cidade de Deus” cu teme sociale asemănătoare.” Dar pe măsură ce urmăream filmul, mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Desigur, au un stil cinematografic asemănător în felul în care expun povestea, dar problemele pe care le analizează diferă oarecum, mai ales în nuanţe si tonul de film poliţist. Acest film analizează în termeni mai duri modul în care violenţa şi corupţia afectează vieţile şi sufletul celor implicaţi. De asemenea, filmul este foarte direct în sublinierea mesajului de luptă împotriva violenţei prin violenţă. BOPE nu este văzută ca o forţă abuzivă, ci ca un grup de anti-eroi necesari într-o lume nebună. Nu incearcă să evite problema, nici să se îndrepte spre o politică mai liberală. Ne oferă o realitate dură, indiferent de convingerile noastre politice. Căpitanului Nascimento şi oamenilor săi nu le pasă de politică. Urăsc corupţia şi vor face orice pentru a o distruge.