The Crazies (2010)

Cu: Timothy Olyphant, Radha Mitchell, Joe Anderson

Regia: Breck Eisner

Scenariul: Scott Kosar, Ray Wright

Rating: R for bloody violence and language

“The Crazies” este un remake după clasicul omonim al lui George A. Romero din anii ’70. De fapt, este încă unul din acele remake-uri care copiază originalul scenă cu scenă. Îmi vine greu să-mi imaginez cum astfel de filme continuă să primească undă verde de la studiouri. Oare originalele au atât de mulţi fani, cât să devină tentante din punct de vedere al profitului ? Şi dacă nu e vorba de bani, ce anume din ideea de a copia un film întreg, le face să devină atât de tentante pentru producători ? Făcând insa abstracţie de orice părere legată de remake-uri, “The Crazies” nu e chiar un film prost.

Povestea, pe scurt, se petrece într-un orăşel american, lovit de o epidemie de nebunie. Armata închide accesul în oraş, iar o mână de supravieţuitori încearcă să scape şi de soldaţi şi de virus, cu atât mai mult cu cât cel din urmă este creaţia armatei. În mare este o poveste cu zombie, deşi cei loviţi de virus nu preferă carnea de om, ci pur şi simplu înnebunesc şi purced la a tortura şi ucide cât mai sângeros posibil. Apoi soldaţii, şi ei personaje negative, au o singură misiune, aceea de a anihila întreaga populaţie a orăşelului.

Filmul are o parte bună şi o parte rea. Partea bună este că ar fi ceva mai inteligent decât remake-ul obişnuit (în special cele produse de Michael Bay). Este relativ bine scris şi regizat, cu destul momente tensionate, atmosferă paranoică şi violenţă pentru a satisface fanii genului (dar nu atât cât să îndepărteze restul lumii). Partea mai puţin bună este aceea că nu aduce nimic nou, doar lucruri preluate din cultura horror, mult prea familiare pentru a mai fi distractive.

Astfel, “The Crazies” rămâne doar un alt remake, ceva mai inteligent, însă nu destul cât să devină memorabil. Nu-mi pot imagina un film mai bun cu subiectul acesta, însă sunt sigur că merită efortul de a inventa o poveste nouă (altă locaţie, alte personaje) pe aceeaşi idee, în loc să vedem acelaşi film într-o variantă updatată. Şi cel mai rău este că vor mai urma astfel de remake-uri.

Trailer : Splice (2009/2010)

Produs de Guillermo del Toro si regizat de Vincenzo Natali (“Cube”), “Splice” spune povestea a doi oameni de stiinta, interpretati de Adrien Brody si Sarah Polley, care efectueaza un experiment radical, care presupune combinarea ADN-ului uman cu cel animal. Rezultatul este o femela hibrid, cu o evolutie ultra-rapida, inteligenta, si, in spiritul filmelor horror, extrem de periculoasa. Laudandu-se cu o controversata scena de sex intre Brody si creatura hibrid, filmul isi propune explorarea limitelor morale si umane ale stiintei, precum si un spectacol horror a la “Alien”.

The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Trailer : Predators (2010)

“Predators” este un sequel direct (nu un reboot, cum se credea initial) al primului film din seria Predator. Scris si produs de Roberto Rodriguez (“Sin City”) si regizat de Nimrod Antal (“Armored”, “Kontroll”), filmul se distanteaza de esecul celor doua oribile filme “Alien vs. Predator” si se apropie mai mult de spiritul originalului.


Predators - Trailers

Trailer : Robin Hood (2010)

Ridley Scott revine la genul său preferat : epicul istoric. Continuând stilul evenimentelor paralele cu istoria reală, după cum a fost cazul filmelor “Gladiator” şi “Kingdom of Heaven”, “Robin Hood” va fi probabil un mare risc pentru Scott. “Kingdom of Heaven” a fost un eşec răsunător la box-office, în mare parte datorită certurilor cu studiourile şi aşteptărilor exagerate ale publicului. Ediţia Director’s Cut (extinsă cu aproape o oră) a acelui film, a reparat multe din neajunsuri şi a dovedit că este o realizare cinematografică notabilă (şi unul din filmele mele preferate). Sper ca “Robin Hood” să nu aibă şi el parte de corecţia unei variante extinse pe DVD. Arată promiţător, dar aş fi preferat să nu recurgă la strategie de marketing de tipul “story of the man behind the legend”. “King Arthur” a venit cu aceeaşi abordare şi a fost o mare dezamăgire.


Robin Hood / Trailer C

Trailer : Iron Man 2 (2010)

Omul de oţel se întoarce pe marele ecran în această vară, însoţit de noi personaje din benzile desenate. Pentru cunoscători, aceştia sunt Black Widow, Whiplash şi Nick Fury. Pentru restul lumii, ei sunt Scarlett Johansson, Mickey Rourke şi Samuel L. Jackson. Favreau revine ca regizor, iar scenariul poartă semnătura nou-venitului Justin Theroux, care a mai colaborat la scenariul lui “Tropic Thunder”. Filmul arată deocamdată frumos. Promite acelaşi amestec de acţiune furioasă şi umor inteligent. Va îndeplini aceste promisiuni ? Vom vedea.

Edge of Darkness (2010)

Cu: Mel Gibson, Ray Winstone, Danny Huston
Regia: Martin Campbell
Scenariul: William Monahan, Andrew Bovell
Rating: R for strong bloody violence and language.

Regizorul Martin Campbell îşi face un remake după propria sa mini-serie BBC de 6 episoade, punându-şi la bătaie talentul pentru a restartă, de data aceasta nu o franciză, cum a făcut cu seria James Bond (de două ori chiar, în 1995 cu “Goldeneye” şi în 2006 cu “Casino Royale”), ci cariera de actor a lui Mel Gibson. “Edge of Darkness” este o încercare de revenire la stilul filmelor violente cu conspiraţii şi răzbunări din anii ’80, stil care i-a prins atât de bine lui Mel în trecut. Şi, de bine, de rău, chiar funcţionează.

Thomas Craven (Mel Gibson) este un detectiv criminalist în Boston, a carui fiica este ucisă chiar în faţa lui, ceea ce-l împinge într-o investigaţie care-l vă târa în tenebroasa lume a corporaţiilor, unde va da nas în nas cu operaţiuni guvernamentale de muşamalizare, martori intimidaţi şi asasini plătiţi care se plimbă de colo-colo în SUV-uri negre. Fata lui lucra pentru Northmoor, o companie despre care descoperise că fabrică în secret armament nuclear. Acum, depinde numai de Mel să-şi răzbune fata, să-i facă praf pe băieţii răi şi să-l demaşte pe directorul companiei, Jack Bennet (Danny Huston). Material numai bune ca să pui de un trailer. Parcă şi auzi vocea aceea pătrunzătoare care povesteşte chestiile astea.

Cel mai important de reţinut dacă vă decideţi să vedeţi acest film, este faptul că este o trimitere (mai mult sau mai puţin directă) la thillerele conspirative ale anilor’ 80. Astfel, nu e întotdeauna coerent, şi faptul că povestea unei mini-serii de 6 ore a fost condensată într-un film de nici 2 ore, face că evoluţia naraţiunii să pară rasolită. Dacă mini-seria întreţinea misterul şi tonul întunecat cu un ritm lent, aici filmul trebuie să menţină aceeaşi atmosferă, orientându-se în acelaşi timp spre acţiune mai multă, modelată după stilul tipic de interpretare intensă a lui Gibson. Într-adevăr, Mel e ca în vremurile lui bune când juca în “Lethal Weapon” şi “Mad Max”, dezlănţuit şi exagerat pe cât posibil, însă, evident, mai potolit, corespunzător vârstei. Mă temeam că-l voi vedea încercând cascadorii a la James Bond, dar slavă Domnului, nu este cazul.

Pe lângă Mel, mai este un personaj interesant, Jedburgh (Ray Winstone), care se descrie ca fiind “omul care te împiedică de la a face legătura între A şi B”. Misiunea lui ar fi trebuit să fie aceea de a-l elimina pe Craven înainte ca acesta să devină o ameninţare pentru “siguranţa naţională”, dar e ceva la Craven care îl intrigă. Au parte de câteva discuţii destul de lungi şi interesante, iar într-o altă scenă aflăm că Jedburgh este pe moarte, suferind de o boală nespecificata (bănuiesc că e vorba de cancer). Toate acestea duc la un gest neaşteptat al lui Jedburgh spre sfârşit, pe care nu îl voi dezvălui. Motivaţiile sale rămân un mister, că întreg personajul de altfel. Are o anumită profunzime, care însă nu pare dusă până la capăt. Te intrigă, dar simţi că ceva lipseşte (poate încă patru ore de film).

Întregul film e plin de astfel de mici contradicţii. Are un ritm lent, care însă intră în conflict cu povestea condensată, care evoluează mult prea rapid. Aruncă scene de o violenţă uneori şocantă, corespunzătoare ideii de răzbunare, însă rămân doar la nivelul unor tactici şoc într-un film care altfel ar fi aproape neremarcabil ca actiune. Pare a fi un thriller psihologic interesant pe alocuri, dar până la sfârşit nu rămâne altceva decât un film cu împuşcături. Totul evoluează în direcţii contradictorii. Singurele constante sunt jocul voit exagerat al lui Mel Gibson şi personajul negativ stas al lui Danny Huston. E genul de film pe care îl savurezi tocmai datorită acestor elemente, dacă le poţi accepta pentru ceea ce sunt. Dacă acesta e cazul (la mine a fost), atunci nu trebuie să rataţi “Edge of Darkness”.

Trailer : Prince of Persia (2010)

Disney si Jerry Bruckheimer îsi unesc din nou fortele pentru a recrea succesul lor anterior cu "Pirates of the Caribbean". O adaptare dupa un joc video, "Prince of Persia" propune o tentativa similara de a îmbina un fundal vag istoric cu o pseudo-mitologie pentru a realiza un film de aventuri pentru toata familia, plin de umor si actiune la scara larga. Categoric unul din trailerele cele mai asteptate de saptamâna asta.

Pâna acum, trailerul dezvaluie doar o cantitate enorma de efecte vizuale digitale si pe Jake Gyllenhaal imitând oribil accentul britanic. Mi se pare amuzant ca acest accent britanic este indispensabil în viziunea Hollywoodului a Orientului Mijlociu. Cu atât mai mult, cu cât un actor american, este fortat sa-si însuseasca acest accent, de dragul "autenticitatii". Nu ca asta m-ar împiedica sa ma distrez la un astfel de film. Sunt sigur ca va fi pe placul publicului (Mike Newell regizor este un punct în plus), însa probabil nu va avea succesul Piratilor...desi e posibil sa ma însel. Reduceti drastic asteptarile si bucurati-va de imagini.

Couples Retreat (2009)

Cu: Vince Vaughn, Kristen Bell, Jason Bateman, Malin Akerman, Jon Favreau, Kristin Davis
Regia: Peter Billingsley
Scenariul: Jon Favreau

Stiam ca nu o sa-mi placa acest film de la bun început. Un film cu Vince Vaughn si John Favreau nu e genul meu de distractie, pe deasupra nici nu eram de sex masculin (si, evident, cu orientari hetero) ca sa-mi orbeasca Malin Ackerman, Kristen Bell sau Kristin Davis judecata. Am vazut trailerul si mi s-a parut o ocazie foarte buna pentru niste actori de categoria A (fosti, sper eu, dupa mizeria asta) sa se bronzeze natural într-o locatie exotica. Latura masochista a subsemnatei a fost multumita când acest film a fost tot ceea ce speram sa fie.

Actiunea se desfasoara în jurul a patru cupluri: Malin Ackerman si Vince Vaughn, Kristin Bell si Jason Bateman, Kristin Davis si Jon Favreau, Faison Love si o noua amanta post divort care e mai tânara decât durata fostei casnicii. Fiecare dintre aceste cupluri e întruparea unei anumite probleme de cuplu si orice actiune a componentilor e strâns legata de acea dilema si/sau e necesara pentru o gluma fada de o replica. Ei încearca sa îsi rezolve problemele evadând din cotidian într-o vacanta care include, printre scufundari si masaje exotice, terapie de cuplu. Stiu, este foarte original!

Trailerul minte ca o masinarie de marketing bine unsa: prezinta filmul ca o comedie exploziva cu o distributie de nota zece, peisaje incredibile si o actiune centrata pe dragoste. Dar daca ajungi sa cumperi biletul, vei fi întâmpinat de niste fete plictisite care încearca sa-ti vânda niste reziduuri de vata pe bat pufoasa roz denumita generic "dragoste" pe tarâmurile hollywoodiene, încercând sa te convinga ca ceea ce vezi nu sunt niste egoisti plângaciosi cu zero probleme, ci oameni buni care merita sa fie fericiti. Povestile sunt unidimensionale, previzibile si rezolvate repede, si nu exista nicio cantitate suficient de mare de cadre panoramice cu apele cristaline ale marii care sa te faca sa uiti de situatiile total neverosimile pe care încearca acest film sa le dea drept "probleme serioase de cuplu".

Când am citit recenziile, am realizat ca multi oameni au tinut sa precizeze cât de rau le pare ca o distributie atât de talentata a fost târâta în acest festival al cliseelor de prost gust. Nu sunt de acord: oamenii acestia sunt platiti cu milioane de dolari, au oameni care îi sfatuiesc la fiecare pas, care le recomanda roluri, care le revizuiesc contractele. Îsi citesc scenariile, le compara cu cecul, si decid daca îsi leaga numele de acea barca sau nu. Si deci Vaughn îsi merita criticile cu vârf si îndesat, pentru ca a facut tot posibilul sa devina un erou de comedii romantice de dimensiuni Kutcheriene, ba chiar mai rau, pentru ca el a avut ceva ce sotul lui Demi Moore nu o sa aiba niciodata: talent. Jason Bateman si Kristen Bell joaca practic acelasi personaj, doar ca din ratiuni legate strict de desfasurarea actiunii, ea devine o cu totul alta persoana pe la jumatatea filmului pentru ca cei doi sa poata sa îsi "discute si rezolve problemele". Totul este fara cap si coada si, pe alocuri, amuzant în punctele pseudodramatice. Sunt actori simpatici, dar în filmul acesta sunt enervanti de-a dreptul, dar poate e un lucru bun, poate Bell o sa înceteze cu rolurile astea de fetita draguta si o sa îsi asume niste riscuri. Malin Ackerman e subapreciata de sotul ei si ramâne asa si dupa derularea genericului final, chiar daca scenariul sustine contrariul. Si nu în ultimul rând, Faison Love e mai jenant decât propriul nume, dar are noroc ca stafeta se poate cobora si mai jos unde o preiau Jon Favreau (care e si scenarist!) si Kristen Davis.

În timpul vizionarii acestui film îmi plutea prin cap celebra si adevata replica rostita de Roeper vis-a-vis de oribilitatea “What Happens în Vegas”: "Actorii ziceau ca s-au distrat la filmari, ce-ar fi ca ei sa stea sa îsi vada filmul?"

A Nightmare On Elm Street (2010) Trailer #2

Remake-ul horror-ului clasic regizat de Wes Craven in 1984 ar putea fi o veste buna pentru fanii lui Freddy Krueger. Ce nu suna insa a veste buna este faptul ca remake-ul este produs de Michael Bay, recunoscut pentru masacrarea si a altor filme cult. Cu Jackie Earle Haley in rolul ucigasului din vis, si o mana de tineri necunoscuti, s-ar putea sa fie pur si simplu un alt remake care imita scene intregi din original. Este posibil ca producatorii sa spere la un reboot, dar e cam devreme pentru o asemenea supozitie.

Din trailer, pare sa fie o productie aratoasa vizual, eficienta din punct de vedere tehnic, ceea ce e de asteptat, insa pare sa lipseasca ceva. Poate atmosfera terifianta a originalului se pierde sub noile efecte digitale. Pana si machiajul lui Freddy a suferit modificari, desi deocamdata nu ni-l arata prea bine. In plus, regizorul are experienta doar in domeniul videoclipurilor (Metallica, Blink 182, Green Day, Smashing Pumpkins), ceea ce inseamna ca poate crea cadre aratoase, poate crea atmosfera, insa nu are experienta necesara imbunatatirii unui scenariu prost si a obtinerii unor interpretari acceptabile din partea distributiei. E prea devreme pentru un verdict, insa probabil fanii seriei vor fi dezamagiti, iar amatorii de horror (in special cei care nu cunosc originalul) il vor considera o diversiune interesanta, plina de sange si sperieturi. Poate cel mai bun lucru din intreaga productie este Jackie Earle Haley, care pare a fi alegerea cea mai buna in rolul lui Freddy.

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.