A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

Good Luck Chuck (2007)

Cu: Dane Cook, Jessica Alba, Dan Fogler, Lonny Ross
Regia: Mark Helfrich
Scenariul: Josh Stolberg

Am avut eu un presentiment în legătură cu acest film şi am încercat să o conving pe prietena mea să nu mergem, dar pricipalele mele argumente - "Nu am văzut în viaţa mea ceva amuzant cu Dane Cook” şi "Nu cred că Jessica Alba e actriţă”- au fost învinse de logica clasică: "Nu ai văzut scenetele lui de de stand up"(corect) şi "E mortală” (şi mai corect). În timp ce citeam Topul celor mai proaste 100 filme de pe Rotten Tomatoes, am dat peste acest titlu, şi mi-am amintit durerea şi regretul pe care le-am încercat atunci când am realizat că am dat 20 RON (cu floricele şi suc) pe ceva care face o obturație de canal să pară o excursie la Disneyland.

“Good Luck Chuck” spune povestea improbabilă a unui dentist (da, de acolo "obturaţie de canal"), Charlie Logan (Dane Cook), care are o calitate unică: orice femeie care are o relaţie sau se culcă cu el ajunge să se mărite cu următorul tip pe care îl cunoaşte. A fost "fermecat" când era copil şi acum, la maturitate, profită de pe urma statutului şi reputaţiei sale aducând în patul său mai multe femei decât poate face faţă, pentru că în mod evident el deţine cheia paradisului oricărei femei: căsnicia. El o întâlneşte şi se îndrăgosteşte de Cam (Jessica Alba), doctor zoolog, cu o pasiune pentru pinguini, frumoasă şi deşteaptă, dar cu propria ei trăsătură deosebită: neîndemânarea extremă. Urmează distracţia (sau nu). Evident că el are un prieten enervant şi gras care îl face să pară un prinţ prin comparaţie doar pentru că nu fură identităţi pentru ca să facă sex şi nu abuzează un grapefruit în timpul rămas. Evident că ea e fermecătoare atunci când se împiedică singură şi în general necesită supraveghere 24-24 doar ca să nu dea foc la casă în somn. Normal că se iubesc dar stă "comedia de situaţie" între ei. Normal că Dane Cook e amuzant. Şi normal că Jessica Alba poate fi savantă.

Cel mai mare defect al acestui film este că pur şi simplu nu e amuzant. Accept umorul brut. Accept glumele perverse şi/sau deplasate („Clerks”). Pot să cred că astfel de oameni există pe Pământ. Nu am probleme cu femeile frumoase cuplate cu bărbaţi comuni (mi-a placut „Knocked Up”). Pot aprecia şarmul unui bărbat amuzant (bine, recunosc: sunt fană Seth Rogen). Nu mă aştept la lecţii de viaţă sau filosofie într-un scenariu de comedie. Am râs până şi la „The Proposal”, şi era despre două clişee ambulante care se contraziceau. Dar atunci când merg la o comedie, romantică sau nu, ar fi cazul să fie amuzantă. Adică să aibă măcar o glumă inedită, inovativă şi inteligentă şi minim zece mediocre. Iar actorii principali nu trebuie să fie laureaţi Oscar, dar ar fi bine să aibă carismă şi talent comedic, să reuşească să îşi recite replicile fără să pară nişte copii de gimnaziu la sceneta serbării de Craciun care caută aprobarea mamei prin public.

Ceea ce mă aduce la a doua problemă majoră: lipsa unor actori potriviţi. Nu vreau să încep acum cu talentul actoricesc, pentru că acest scenariu nu are nevoie de aşa ceva, nici Meryl Streep nu ar putea resuscita epava asta. Dar pentru a câştiga publicul în ciuda situaţiilor neverosimile şi uneori cretine, pentru a-l face să ţină cu nişte personaje schematice şi la limita retardului, e nevoie de actori care să se facă plăcuţi fără efort. Dane Cook poate fi un tip excepţional şi un actor merituos, dar te face să vrei să îi dai palme. Indiferent ce personaj interpretează. E ca Ashton Kutcher: nu atât de grozav pe cât se chinuie cu disperare să demostreze că e, dar până şi acesta din urmă parcă pare mai relaxat atunci când "joacă un rol". Dar toată maimutăreala bărbatului copil de 30 ani nu e atrăgătoare şi nici hilară, ca să nu mai zic că e şi total depăşită. E o plăcere să o urmăreşti pe Jessica, se luminează ecranul de fiecare dată când zâmbeşte, păcat că rolul îi cere să vorbească. Îşi merită locul în orice top al frumuseţii, dar ea şi Jessica Biel par a avea aceeaşi problemă: nimeni nu ia în serios femeile frumoase. Cred că în curând o să se declare frumuseţea handicap, cu acordare de daune. Pentru că Charlize Theron e urâtă, nu aţi văzut “Monster”?

Per total, un film deja uitat de toată lumea în afară de Rotten Tomatoes şi mine, o veritabilă demonstraţie prin inducţie a faptului că e uşor să faci milioane: se ia un comic şi o frumuseţe, se adaugă sex şi glume intestinale, animale simpatice, se suprapromovează şi voila: filmul pe care toată lumea l-a văzut şi nimeni nu îl ţine minte.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.

Trick 'r Treat (2008)

Cu : Anna Paquin, Brian Cox, Dylan Baker, Leslie Bibb
Regia si Scenariul : Michael Dougherty
Rating : R for horror violence, some sexuality/nudity and language.

“Trick ’r Treat” este un film care a avut parte de o lansare extrem de ciudată. Deşi era programat să apară de Halloween în 2007, studiourile Warner Bros. au hotărat să-l amâne, probabil de frica concurenţei (“Saw”). Doi ani mai târziu, nici un fel de lansare pe marele ecran, în schimb Warner a hotărât până la urmă să capituleze şi să ofere filmului ocazia să apară, însă direct pe DVD. Şi cum Halloween-ul a fost doar acum câteva zile, am hotărât să văd şi eu ce e cu sarbatoarea asta de e toata lumea înnebunită după ea.

Filmul intercalează patru poveşti separate care au loc în noaptea de Halloween, într-un mod asemănător cu “Pulp Fiction”. Directorul Wilkins, cu un apetit pentru crimă şi o pasiune un pic prea mare pentru Halloween, cinci adolescenţi care doresc să aducă un omagiu victimelor unui incident cunoscut drept “The School Bus Massacre”, Laurie, o virgină de 22 de ani, îmbrăcată ca Scufiţa Roşie, în căutare de băieţi, şi Dl. Kreeg, un bătrân care urăşte Halloween-ul, dar care este pe cale să primească o lecţie dureroasă în ceea ce priveşte ignorarea tradiţiei. Nu doresc să intru în prea multe detalii legate de poveşti, deoarece în primul rând e mult prea distractiv să le descoperi pe parcurs, iar în al doilea rând, există synopsisuri complete şi pline de spoilere pentru doritori pe Wikipedia sau IMDb.

De ce atâta entuziasm pentru filmul acesta ? Poate, pentru că genul filmelor horror este atât de saturat în ziua de azi de aşa-numitul “torture porn” (vezi “Saw”), încât este revigorant să vezi o schimbare, un proiect independent ale cărui atuuri sunt atmosfera şi tonul jucăuş-răutăcios al naraţiunii (ca pe vremea lui “Gremlins”). Nostalgia spaimelor copilăriei permeează atmosfera întregului film, genul de sperieturi care ne făceau să dormim cu lumina aprinsă şi uşa de la dulap închisă, deşi poate filmul nu va părea prea înfricoşător (cel puţin mie nu mi s-a părut). Oferă însă destul suspans şi o atmosferă specifică unei nopţi stranii în care legendele, imaginaţia şi goticul se îmbină cu rezultate suprarealiste. În permanenţă filmul te face să te întrebi ce mai urmează şi nu dezamăgeşte. Este destul de violent, dar nu teribil de explicit, iar surpriza plăcută o reprezintă faptul că se bazează în mare parte pe efecte vizuale clasice.

Ideea filmului sugerează multă afecţiune a regizorului pentru Halloween. Din câte am citit, Michael Dougherty a mai regizat un scurt-metraj de animaţie legat de Halloween în 1996 ,”Season’s Greetings”, deci e clar că “Trick ’r Treat” este filmul pe care aştepta de mult să-l facă. Cele patru povestioare vor fi familiare ca abordare fanilor unor seriale TV precum “Tales from the Crypt”, dar datorită unui scenariu abil scris şi a unui tratament vizual excelent, materialul standard este împrospătat cu mult stil şi o abordare clar influenţată de stilul benzilor desenate. Dialogurile nu sunt însă la fel de interesante, ceea ce mie mi s-a părut a fi un minus şi o ocazie ratată de a duce mai departe umorul negru deja prezent.

“Trick ’r Treat” este filmul de Halloween perfect. Chiar dacă eu personal nu împărtăşesc ideea de a adopta sărbătoarea, recunosc că este o ocazie perfectă de a lua parte la un maraton de filme horror, iar acest film va fi cu siguranţă printre primele pe lista mea de acum încolo. Este chiar posibil ca şi cei care nu sunt fani ai genului să găsească ceva care să le placă la el. Aşa că, Amelie, încep să strâng bani pentru factura la curent, pentru că trebuie neapărat să-l vezi şi pe ăsta.