Definitely, Maybe (2008)

Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Derek Luke, Abigail Breslin, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Kevin Kline
Regia: Adam Brooks
Scenariul: Adam Brooks

„Definitely, Maybe” este o lungă istorioară spusă de către un tată (Ryan Reynolds) aflat în plin proces de divorţ către fiica lui foarte inteligentă şi drăguţă (Abigail Breslin, pe care am mai văzut-o şi admirat-o în „Little Miss Sunshine”), un "mister de dragoste" care se învârte în jurul a trei femei importante din viaţa lui, dintre care una este chiar mama fetei. El însă schimbă numele, astfel încât Sarah din actele de divorţ poate fi oricare dintre blonda Emily (Elizabeth Banks), roşcata April (Isla Fisher) sau bruneta Summer (Rachel Weisz). Şi totuşi concluzia finală e surprinzător în afara acestei dileme. Şi când zic "surprinzător" vreau să zic "din senin".

Filmul mi s-a părut nenecesar de lung, şi cu toate acestea personajele sunt inacceptabil de subdezvoltate. Personajul principal, un tânăr din Wisconsin cu ambiţii prezidenţiale şi susţinător al lui Clinton, se mută în New York ca intern la campania democrată. Toate acestea sunt stabilite în primele 5 minute şi apoi repetate at nauseam, evident fără a se mai aduce vreo trăsătură personajului. Poate doar auto-compătimirea de care suferă. În ciuda faptului că e bi-dimensional, el găseşte trei femei frumoase care se îndrăgostesc de el. Prima e Emily, prietena lui din facultate. Ea stă şi mai rău: are doar o singură dimensiune - fată simplă din Wiconsin cu o pasiune pentru pulovere. Din cauza personajului prost conturat, atunci când un figurant îşi rosteşte replica, devine clar a) ce se va întâmpla, b) că este hiperimportant în poveste şi c) că nu îi pasă nimănui. Următoarea e Summer, o jurnalistă boemă, şi ştim că trebuie să fie o artistă foarte talentată pentru că are la activ o experienţă lesbiană şi un concubinaj cu mentorul ei sexagenar. Şi nu în ultimul rând, April a Islei Fisher: fata libertină şi cu suflet tânăr care caută cartea pe care tatăl ei i-a dat-o şi pe care a pierdut-o. Aceşti oameni frumoşi cu micile lor probleme banale par a fi singurii locuitori ai Manhattanului pentru că se tot întâlnesc din întâmplare ani la rând. Din fericire, drama lor deloc emoţionantă e ocazional întreruptă de fiica lui Will, singura care e capabilă să exprime şi să trezească empatie.

Ritmul e insuportabil de lent. Suntem trataţi cu scene lungi şi inutile care cred că au fost introduse ca o compensaţie a lipsei de unitate a haosului tematic, iar scenaristul-regizor încearcă din răsputeri să evoce anii ’90 ("Haahhahaha, aveau celulare cărămidă în’92!”, “mai ştiţi scandalul Lewinsky?”, “Bush e prost”) dar singurul lucru pe care îl obţine e un remediu împotriva insomniei pentru care ar trebui să primească un Nobel. Veşti pentru creatorii acestui film: dacă etichetaţi un film "comedie romantică", oamenii se vor aştepta să: a) râdă măcar o dată, b) nu fie tentaţi să verifice ceasul din minut în minut, c) nu vadă însăilări de material respins la festivaluri independente şi d) nu observe că filmul e voit plictisitor pentru că s-ar putea să nu va aprecieze "creativitatea".

Will operează în două moduri: atunci când nu ştie ce vrea şi nu îşi iubeşte partenera o cere în căsătorie, iar atunci când o iubeşte o insultă de pe calul lui alb de fost asistent de campanie sau îi cere să nu-şi facă meseria pentru că îl încurcă pe el. Asta în timp ce suferă "mari" lovituri ale sorţii bine meritate şi pe care în general şi le cauzează singur. Interpretarea de zombi a lui Reynolds nu ajută deloc povestea şi în timpul lungii lui călătorii el qqqqqqdsffffffjaosfsanvasifajfnvnaigssagiaosgosagoasgasgagasgosagiasoi

gagoasogaosgoiasoaviasgaosgiasogosaogaogoasdccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc… Scuze, am adormit. Unde eram? Ah, da, diferitele nivele sfsdfsdgtryuilkjhgfhjkllllllllllllllllllllllllllllllll… Ok, trebuie să sar peste partea asta.

Am fost surprinsă de ratingul de 72% de pe Rotten Tomatoes. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva (în afară de Abigail fără de care aş fi plecat cu mult înainte de sfârşit) din cauză că mă fixasem pe durata inumană şi trecerea dureroasă a secundelor. Dar apoi mi-am amintit că am supravieţuit lui “The Hours” , pe deasupra am văzut toate episoadele din "90210” cel nou fără ca măcar să mă plâng de idioţenia scenariului. Dar primul are substrat şi al doilea nu se pretinde altceva decât o telenovelă fără sens, iar "Definitely, Maybe" nu iese din banal cu toată sforţarea actorilor maxim mediocri şi a scenariului lipsit de substanţă.

Duplicity (2009)

Cu : Julia Roberts, Clive Owen, Paul Giamatti, Tom Wilkinson
Regia si Scenariul : Tony Gilroy
Rating : PG-13 for language and some sexual content.

Spionajul este, a fost, şi va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scenarişti. Şi de ce nu ? Posibilităţile sunt infinite. Însă pe măsură ce anii se indreptau vertiginos spre noul mileniu, spionii clasici au început să-şi piardă aura misterioasă. James Bond se prăfuise de mult, în ciuda reboot-ului cu Pierce Brosnan, „Misiune:Imposibilă” urma să aibă parte în 2000 de o continuare cel puţin dubioasă, departe de originile lui Ethan Hunt, filmele după romanele lui Tom Clancy se răriseră şi ele etc., astfel încât genul filmelor de spionaj părea să aibă soarta epicelor istorice. Însă noul mileniu a venit cu câteva surprize. În 2001, „The Bourne Identity” a repornit interesul, iar la televizor, serialul „24” făcea furori, ambele readucând în atenţie tipul de spion/agent perfect antrenat şi relativ invincibil cu un „twist” modern, o sensibilitate întunecată, care a devenit un model urmat chiar şi de seria 007. Partea lui de vină pentru această revenire spectaculoasă îi revine lui Tony Gilroy, scenaristul seriei Bourne (şi mai puţin cunoscut poate pentru „Proof of Life” şi „Dolores Claiborne”). Acum, domnul Gilroy însuşi îşi încearcă mâna ca regizor, cel mai de amploare proiect al său fiind „Michael Clayton” (o grămadă de nominalizări la Oscar) şi cel mai recent „Duplicity”.

Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.

La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.

Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.

The Hours (2002)

Cu: Nicole Kidman, Meryl Streep, Julianne Moore, Toni Collette, Claire Danes, Ed Harris, Allison Janney, John C. Reilly, Eileen Atkins, Stephen Dillane
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: David Hare

În timp ce citeam “Miss Dalloway” a Virginiei Woolf, mi-am amintit de “The Hours”, filmul extraordinar regizat de Stephen Daldrz pe un scenariu de David Hare care combina frânturi din vieţile a trei femei diferite, din perioade diferite, dar cu asemănări tragice: Virginia Woolf interpretată de Nicole Kidman, o scriitoare în pragul nebuniei şi cu episoade de luciditate din ce în ce mai rare; Laura, o gospodină a anilor '50, cu o viaţă în aparenţă perfectă, interpretată de Julianne Moore şi o Miss Dalloway contemporană, Clarissa, interpretată de Meryl Streep.

Elementul principal comun al celor trei este însă talentul actoricesc. Nasul fals pe care a trebui să îl poarte Nicole Kidman, care până atunci jucase doar în filme care o avantajau fizic şi îi menţineau imaginea de fată frumoasă, a generat mare vâlvă la momentul respectiv, aproape mai mare ca ştirea că Nicole o va interpreta pe Virginia Wolf în adaptarea pentru marele ecran a romanului câştigător în 1998 al premiului Pulitzer, scris de Michael Cunningham. Mulţi, inclusiv subsemnata, au crezut că nu e potrivită. Nu mi s-a părut niciodată o actriţă de carton, dar nici nu aş fi nominalizat-o ca o actriţă excelentă: mi se părea plictisitoare şi fără elan, o boală pe care ea şi Gwineth Paltrow au transformat-o într-o carieră. Aici însă e minunată, spre surprinderea mea, reuşind să răzbată din spatele protezei care o făcea de nerecunoscut. Julianne Moore interpretează o mamă care se luptă cu depresia şi nefericirea unei vieţi pe care nu şi-a dorit-o dar pe care parcă s-a trezit că o trăieşte şi încearcă în zadar să se adune. Scenele dintre ea şi fiul ei (Jack Rovello) sunt perfect jucate şi regizate. Şi nu în ultimul rând, Meryl Streep, o forţă la capitolul dramă (ca de altfel, la orice are legătură cu actoria), este o new yorkeză modernă pusă în faţa unei realităţi cumplite: fostul ei iubit e pe moarte, bolnav de SIDA. Ea face ca portretizarea forţei, durerii şi tristeţii să pară atât de facilă încât le dă o senzaţie eronată tinerelor "speranţe" ale Hollywoodului, care nu au imaginaţia necesară ca să detecteze munca şi incredibilul talent depus (recent, Jessica Biel s-a comparat cu Streep and Blanchett şi a fost citată spunând că diferenţa principală dintre ea şi cele două mari actriţe e frumuseţea ei spectaculoasă care pare să stea în calea obţinerii unui rol bun. Cum să nu.)

"Orele" trec încet, parcă la viteză redusă, şi datorită schimbării de planuri temporale şi de poveşti în desfăşurare, spectatorul e captiv într-o pânză alcătuită din emoţii dintr-un spectru larg care variază de la furie, depresie şi frică la pace, fericire şi curaj. Acest film ne reaminteşte că deşi durerea şi singurătatea pot părea de nesuportat, de fapt propria noastră incapacitate de a comunica (sau de a schimba acele aspecte ale vieţii noastre care ne dor) este cea care ne consumă resursele sufleteşti. Şi ca şi "Volver", alt film de suflet de-al meu, este despre femei puternice şi în acelaşi timp fragile, femei care pot încălca legea şi înfrunta dezaprobarea generală, prizoniere a unor timpuri în care nu se pot adapta, fie pentru că le-o iau înainte, fie că rămân în urmă, dar care nu pot suporta gândul singurătăţii sau al alienării de cei dragi. Femei care au curajul să mute munţii din loc pentru alţii, dar care nu găsesc cuvintele să exprime durerea dinăuntrul sufletului lor şi o lasă să putrezească până nu mai rămâne nimic. Femei care oferă totul şi nu aşteaptă nimic.

Era clar din preţiozitatea scenariului şi din tematica abordată că acest film ţintea la Oscar. A fost la fel de evident că “Bridget Jones”–izarea lui Nicole Kidman avea acelaşi scop. Dar asta nu schimbă calitatea acestei producţii şi nici nu minimizează munca distribuţiei aleasă pe sprânceană. “The Hours” e unul dintre puţinele filme recente bune.