The Skeptic (2009)

Cu: Tim Daly, Tom Arnold, Zoe Saldana, Edward Herrmann, Andrea Roth, Robert Prosky, Bruce Altman, LJ Foley

Regia: Tennyson Bardwell

Scenariul: Tennyson Bardwell

Inspirată de recenziile de săptămâna trecută, am decis să trec peste repulsia mea iniţială şi să mai vizionez nişte filme de groază: am început cu “Orphan” – şi va trebui să îl pun pe Skellington să îmi deconteze factura pentru curentul consumat în nopţile în care a trebuit să dorm cu becul aprins, şi am continuat cu "The Skeptic”, la sfatul monstruleţului care e sora mea cea mică şi aparent drăguţă. Mă îndoiesc că va mai exista o a treia încercare, nu sunt făcută pentru acest gen de filme.

“The Skeptic” spune povestea lui Bryan Becket, interpretat de Tim Daly, care se decide să se mute în casa răposatei lui mătuşi până când soţia lui îl va accepta aşa detaşat emoţional cum l-a cunoscut. Rece, calm şi calculat, el este un perfecţionist care urăşte ataşamentul şi legăturile afective. Singurul lui prieten şi soţia lui sunt ţinuţi la distanţă, orice încercare de şantaj emoţional fiindu-le retezată din start. Asta la început. Pentru că odată instalat în noua casă, el începe să fie martor la nişte evenimente inexplicabile. Un medium cu înfăţişare de supermodel (bine totuşi că nu e savant) îl ajută să descopere cheia acelor fenomene paranormale care pun la îndoială tot ceea ce el susţine. El e, evident, scepticul.

Tim Daly (pe care l-am mai văzut doar în serialul “Private Practice”, unde sincer nu m-a impresionat, fiind imobil, expresiv ca un balot şi având replici mult prea siropoase) mi-a schimbat în bine părerea despre abilităţile sale profesionale, acest film bazându-se pe un personaj principal lipsit de expresivitate şi emoţie. Până la final, a avut câteva scene bune şi am văzut potenţial de mai mult de atât, aşadar cel puţin doi dintre cei 6 cartofi sunt ai lui. Soţia lui e Robin (Andrea Roth), şi niţel cam prea blondă şi preocupată să arate bine pentru gustul meu. Şi nu în ultimul rând, mediumul, interpretat de Zoe Saldana, care începe prin a fi deosebit de enervantă, dar se integrează bine în poveste şi deci devine utilă, dar tot nu indispensabilă.

Cel mai bun actor din film e casa. Mai ştiţi casa mamei lui Norman Bates? Ei bine, aceasta e la fel de îngrozitoare, doar cu un minus notabil la capitolul cinematografie în tonuri de gri. Nu ştiu dacă e un platou sau au folosit o reşedinţă reală, dar dacă există pe undeva prin lumea asta şi cineva o locuieşte, atunci, în ciuda arhitecturii şi a multitudinii de camere, nu există loc pe lumea aceasta faţă de care să vreau să mă aflu mai departe. E genul de casă care urlă "fantome!" chiar şi în mijlocul zilei. Regizorul face o treabă foarte bună concentrându-se pe jocul actorilor, prim-planurile şi cadrele înguste te fac să te întrebi mereu ce se întâmplă în afara cadrului, în fundal sau în raza vizuală a respectivului personaj. Acestea sunt părţile bune.

Cele rele? Scenariul e mediocru către greţos, iar tehnicile de a îngrozi publicul sunt clişee repetitive. Unele momente te fac să strigi: "Gata cu înghesuitul fiecărui obiect de recuzită horror existent pe Terra!", altele doar îţi reamintesc de scene/dialoguri/cadre văzute prin alte filme, ceva mai bune. Te sperie, da, şi deci scopul principal este atins, dar este complet neoriginal şi am senzaţia că nu va impresiona fanii genului (ceea ce eu nu sunt, dar mă bazez pe recenziile dure: 8% pe Rotten Tomatoes), mai ales că ei au şi material de comparaţie. Povestea de bază e bună, dar nu e suficient de consistentă încât să susţină o acţiune de o oră jumătate. Putea fi mai rău, dar putea fi mult, mult mai bine.

"The Skeptic" e un film de groază decent. Nu uimeşte, nu dezamăgeşte, e plictisitor pe alocuri şi înspăimântător în anumite momente, se lasă cam prea mult pe umerii actorilor şi are lacune în departamentul creativitate, dar e potrivit pentru o seară între prieteni.

Orphan (2009)

Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.

Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.

Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.

După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.

Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.

De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.

Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !

Black Christmas (1974)

Cu: Olivia Hussey, Margot Kidder, Andrea Martin
Regia: Bob Clark
Scenariul: Roy Moore
Rating : R

Genul Slasher este probabil unul dintre cele mai populare în lume de peste 30 de ani. Primul film din acest gen poate fi considerat “Psycho” al lui Hichcock, deşi unii ar arăta şi spre “Thirteen Women” (1932). Acela a fost precedentul care a creat moda filmelor care au ca element central activitatea criminală a unui ucigaş psihopat. De-a lungul timpului genul a suferit modificări şi transformări, ajungând chiar şi în sfera SF-ului, fiind stors şi de ultimul strop de originalitate. Freddie Kruger, Jason Vorhees, Michael Myers, Hannibal Lecter, Leatherface, Chucky, Jigsaw sunt câteva dintre numele cele mai cunoscute din panteonul groazei. Primele filme care au stabilit “regulile” genului, în 1974, au fost “The Texas Chainsaw Massacre” şi “Black Christmas”, însă abia succesul de box-office din 1978 al lui “Halloween” a pornit cu adevărat nebunia.

“Black Christmas” are o poveste slasher standard. O casă a unei frăţii de fete din Canada este terorizată de un psihopat de la care fetele primesc telefoane obscene. Ascuns în podul casei, acesta trece repede de la apeluri telefonice, la execuţii brutale, eliminându-le pe fete una câte una, totul petrecându-se în preajma Craciunului.

Distribuţia este în mare parte formată din necunoscuţi, mai puţin Olivia Hussey (Maria din “Iisus din Nazaret” al lui Zeffireli) şi Margot Kidder (Lois Lane din “Superman”-ul vechi). Adevărata vedetă a filmului este însă, conform genului, ucigaşul nevăzut. Crime sunt destule, dar loviturile cauzatoare de deces au loc în afara cadrului, sau suferă puternice stilizări vizuale. Violenţa este astfel redusă la nivel de sugestie, însă rămâne eficientă.

Momentele de suspans sunt interesante şi funcţionează, chiar dacă în principiu filmul este depăşit ca tehnică şi acţiune din perspectiva spectatorului modern. Menţionez în special o scenă în care poliţia incearcă să depisteze o serie de apeluri telefonice. Şi nu e vorba de aparatură hi-tech ca în ziua de azi, cu nişte tipi în jurul telefonului, cu calculatoare care să le indice sursa apelului. În nici un caz, doar sunt anii ’70. La fiecare apel, un ofiter de poliţie aflat la centrala telefonică, trebuie să alerge printr-o sală plină de aparatură mecanică de telefonie până găseşte exact aparatul care face legătura. Şi evident, vorbim de o sală imensă, iar dacă nu aleargă destul de repede, nu găseşte aparatul corespunzător adresei de unde a pornit apelul. Comparativ cu cât de uşor este în ziua de azi să depistezi un telefon, scena e hilară, însă, din punct de vedere al construcţiei suspansului, funcţionează (dacă reusesti să-ţi revii din şocul prăpastiei tehnologice).

Se poate spune usor că “nu este în nici un caz cel mai bun film făcut vreodată”, însă filmele slasher intră într-o categorie aparte care nu permite astfel de aprecieri. Într-un fel, ele fac apel la acea latură întunecată a noastră care ne face să simţim plăcerea unui astfel de spectacol sinistru, latură care vrea să traiască senzaţiile intense ale terorii. Nivelul lor calitativ este extrem de subiectiv în funcţie de preferinţele fiecăruia. În nici un caz nu e un gen dedicat criticilor de film. Singurul motiv pentru care merită o notă mare este originalitatea abordării în contextul vremurilor respective.

Twilight (2008)

Cu: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Billy Burke, Peter Facinelli, Cam Gigandet, Nikki Reed, Elizabeth Reaser, Jackson Rathbone, Sarah Clarke, Ashley Greene, Anna Kendrick, Justin Chon, Kellen Lutz, Edi Gathegi, Rachelle Lefevre, Christian Serratos
Regia: Catherine Hardwicke
Scenariul: Mark Lord, Melissa Rosenberg

Bazat pe bestseller-ul omonim semnat Stephenie Meyer, prima parte a uneia dintre cele mai de succes francize axate pe adolescenţi de la imperiul clădit în anii '90 de netalentatele dar foarte vandabilele surori Olsen, care aducea milioane anual din comercializarea a orice putea fi semnat şi vopsit roz, "Twilight" e un film care declanşează două reacţii opuse: ură - de la indivizii prea cool pentru a aprecia ceva atât de patetic, şi dragoste - de la turmele care se entuziasmează la tot ce e roz şi e îmbrăcat în celofan şi puf. Vorbesc, desigur, de reacţiile adolescenţilor, pentru că nicio persoană peste 17 ani şi cu un IQ format din 3 cifre nu poate fi nici impresionată nici scârbită: s-au produs filme mai proaste (unele au obţinut chiar şi Oscarul) şi se vor produce filme mai bune, slavă Domnului.

Bella (Kristen Stewart) e o fată obişnuită cu iz emo care se mută la tatăl ei atunci când realizeză că stă cam în calea noii căsnicii a mamei ei. Nimeni nu îi spune asta, dar simte ea, ca orice emo. Noul ei oraş e un colţ de stat în care plouă cam 360 zile pe an şi locuitorii săi sunt nişte oameni simpli care nu pot să cuprindă complexitatea minţii domnişoarei Swan, şi deci ea se simte singură şi neînţeleasă. Şi tocmai când ai zice că urmeză să se sinucidă apare EL, cel pe care mai toate filmele te învaţă să-l aştepţi (dacă e un film romantic) sau să îl cauţi (dacă e mai modern şi "feminist"). Se numeşte Edward Cullen şi e dotat cu ADNul generos al lui Robert Pattinson, dar are şi el un mic secret: este un vampir în vârstă de peste 100 de ani care suferă una dintre cele mai crunte drame posibile - trebuie să retrăiască liceul la nesfârşit. Acţiunea sporadică este asigurată de trei vizitatori neinvitaţi şi începutul unui trunghi amoros care va da naştere şi va întreţine încă patru cărţi, mii de siteuri web şi milioane de vise ale fanilor.

Filmul e mai bun decât mă aşteptam. Am citit cartea, şi le mulţumesc lui Mark Lord şi Melissei Rosenberg pentru bunul simţ de a prelua doar o mică parte din monologul interior al Bellei, scutindu-mă astfel de "Când viaţa îţi oferă un vis dicolo de cele mai frumoase aşteptări, e nerezonabil să plângi atunci când se sfârşeşte" sau "O mare de întuneric copleşea sentimentele mele întunecate şi soarele nu va mai răsări fără Edward" (ultimul paragraf e o parafrazare de-a mea, dar e clară ideea). Prima carte fiind şi mult mai bună decât restul (da, le-am citit pe toate, nu mă judecaţi!), au şi suficient material plin de angoasă pentru a contura o poveste de dragoste adolescentină care trece prin toate etapele primilor paşi fără plasă de siguranţă: alienare, frica de respingere, singurătate şi numitorul comun a tuturor adolescenţilor: convingerea că toată lumea asta se învârte în jurul lor şi a unicităţii lor. Ajută şi faptul că prima carte prezintă puţine situaţii care o arată pe eroina principală ca pe o bleagă împiedicată ce încurcă pe toată lumea, iar filmul le ascunde suficient de bine, făcându-le insesizabile. Regia decentă, ceva efecte speciale (sincer, am văzut mai bune în seriale), plus un sentiment de apăsare şi zbucium interior contribuie la povestea unei iubiri credibile, în ciuda premisei fantasy.

Actorii principali sunt peste medie. Iniţial Kristen Stewart mi s-a părut o actriţă execrabilă, dar a reuşit să mă facă să o plac pe Bella, deşi îmi displăcea în cărţi. Replicile erau aceleaşi, dar a adăugat un fel de fragilitate şi timiditate, şi părea mereu atât de nelalocul ei, exact ca o fată hipersensibilă de 16 ani. Nu sunt sigură dacă interpreta sau se autointerpreta, dar avea puţine lucruri la îndemână şi totuşi s-a descurcat onorabil. Robert Pattinson avea şi mai puţin la îndemână, pesonajul lui fiind un aşa-zis bărbat perfect care îşi trata prietena ca pe un copil de 5 ani (uneori pe bună dreptate) , din când în când părăsind-o pentru propriul ei bine, dar şi el a reuşit cumva să nu fie ridicol (deşi uneori a trecut razant, vezi "vampirii strălucesc în soare") şi chiar să emită ceva din carisma personală care explica puţin din vânzoleala din jurul lui. Restul distrubuţiei reuşeşte să nu iasă în evidenţă, ceea ce e un lucru bun pentru că nimeni nu vrea să fie veriga slabă într-un film de genul acesta.

Per total, o portetrizare decentă a amalgamului de sentimente specifice adolescenţei, două personaje principale care se potrivesc şi o poveste bine conturată atunci când nu se ia în serios, “Twilight” e prima parte a unei francize care are potenţialul de a bate recorduri de încasări.

Assault on Precinct 13 (1976)

Cu: Austin Stoker, Darwin Joston, Laurie Zimmer
Regia: John Carpenter
Scenariul: John Carpenter
Rating : R

John Carpenter este regele absolut al filmelor de serie B. Felul în care exploatează violenţa şi o centrează în jurul unei premise cât de cât solide i-au întărit renumele. “Assault on Precinct 13” este unul din clasicele marca Carpenter, destul de cunoscut încât să aibă parte şi de un remake în 2005 (şi încă unul surprinzător de reuşit).

Povestea se desfăşoară într-un Los Angeles sfâşiat de lupta cu găştile de cartier, din ce în ce mai bine înarmate, care seamănă haos pe străzi. Un astfel de incident aduce moartea unei fetiţe. Tatăl acesteia se răzbună, îl omoară pe şeful găştii şi apoi este hăituit de membrii acesteia. In goana sa nebună, se năpusteşte în interiorul secţiei de poliţie Anderson (secţia 13 a fost numele dat de producători pentru ca titlul să fie mai sugestiv), întâmplător pe cale de desfiinţare. O altă întâmplare face ca un transport de prizonieri să fie obligat să oprească la aceeaşi secţie pentru un deţinut bolnav. Din acest transport face parte şi temutul ucigaş psihopat Napoleon Wilson, care urmează să fie executat. Găştile de cartier organizează un amplu asalt asupra secţiei de poliţie, iar Ofiterul Bishop, însărcinat cu închiderea secţiei, împreună cu puţinii oameni rămaşi în interior, inclusiv prizonierii, se pregătesc să-şi apere vieţile cu orice preţ.

Ideea în sine este perfectă pentru un film de acţiune, băieţii răi atacă în valuri, iar băieţii buni caută căi alternative de supravieţuire, având la dispoziţie armament şi muniţie limitate. John Carpenter intenţiona la vremea respectivă să facă un western, dar neavând la dispoziţie resurse suficiente, a recurs la un film de acţiune modern cu tentă de western. Ca acţiune, nu e extraordinar de spectaculos pentru zilele noastre, mizând mai mult pe o atmosferă claustrofobă şi suspans. Dialogul şi personajele, de la “şeriful cel bun” (Bishop) şi personajul necruţător, ambiguu din punct de vedere moral (Wilson) la banda de nelegiuiţi, sunt tipice pentru un western, plasate însă într-un mediu urban, actual la vremea respectivă. Cea mai interesantă idee este aceea a alianţei între poliţişti şi puşcăriaşi în interiorul secţiei, forţaţi de imprejurări să treacă de aceeaşi parte a baricadei pentru a supravieţui, dar nu se insistă prea mult pe complexităţi fiind totuşi un film de acţiune. Actorii sunt bunicei, însă necunoscuţi, ceea ce, într-un fel, contribuie pozitiv la atmosferă.

Remake-ul din 2005 modifică complet povestea şi personajele (plus, mai multe vedete în distribuţie). Se păstrează doar ideea asediului, care constituie evident esenţa întregului film. De asemenea se concentrează mai mult pe spectaculosul acţiunii, din moment ce are un buget mai mare. Mie personal mi s-a parut mai interesant cel din 2005, şi probabil, celor ce apreciază acţiunea/violenţa mai presus de statutul de clasic al unui film, li se va părea la fel.

Assault on Precinct 13 (2005)

Cu: Ethan Hawke, Laurence Fishburne, Gabriel Byrne, John Leguizamo
Regia: Jean-François Richet
Scenariul: James DeMonaco
Rating : R for strong violence and language throughout, and for some drug content.

Remake al filmului omonim din 1976, varianta din 2005, prezentată de producătorii filmului “Training Day” este în sine o surpriză pe piaţa modernizărilor cadru cu cadru a unor clasice. De exemplu, varianta din 2006 a filmului “The Omen” este nici mai mult nici mai puţin decât o copie a filmului original, până aproape la nivelul replicilor, doar cu alţi actori (Live Schreiber inferior lui Gregory Peck) şi elemente de producţie specifice zilelor noastre. Însă “Assault on Precinct 13” este un remake care, îndrăznesc să spun, chiar dă semne de inteligenţă, nu într-atât de multă încât să-i strice reputaţia de film de acţiune de serie B, dar destulă pentru a atrage atenţia.

Dacă în filmul original Bishop era “şeriful” neînfricat forţat să apere secţia asediată de golani însetaţi de sânge, de data aceasta Bishop (Laurence Fishburne) este un criminal deosebit de periculos (personajul Napoleon Wilson în varianta originală), prins după ce ucide un poliţist sub acoperire într-o biserică. “Şeriful” este acum sergentul Roenick (Ethan Hawke) fost ofiţer sub acoperire, retras în spatele unui birou şi dependent de pastile şi alcool, după ce o într-o operatiune eşuată şi-a pierdut doi colegi datorită deciziilor sale greşite. Sectia 13 este tot pe cale de desfiinţare, ceea ce înseamnă efective reduse şi echipament puţin, iar acţiunea se desfăşoară în sezonul rece pe un viscol năpraznic (Ajunul Anului Nou). Vehiculul poliţiei care-l transportă pe Bishop la puşcărie este oprit din cauza unui accident pe autostradă la nefericita secţie, iar atacatorii nu întârzie să-şi facă apariţia.

Acum marea schimbare este aceea că spre deosebire de filmul din ’76 în care asediatorii erau membrii ai găştilor de cartier, de data aceasta sunt poliţişti corupţi, speriaţi că dacă Bishop ajunge în faţa unui judecător îi va turna pe toţi. Astfel soarta celor din secţie este sumbră, conform liderului Marcus Duvall (Gabriel Byrne), “put them all down, without pause, without regard”, un mod pretenţios de a spune că trebuie să moară cu toţii. Roenick hotărăşte să elibereze şi să înarmeze deţinuţii, inclusiv pe Bishop, formând o alianţă fragilă având ca unic scop supravieţuirea. O altă diferenţă faţă de filmul lui Carpenter este o atenţie sporită acordată alăturării poliţiştilor şi infractorilor de aceeaşi parte a baricadei în slujba “binelui”, plus ironia de a avea poliţişti de partea cealaltă. Unde originalul era un fel de western urban cu accent pe atmosferă, remake-ul este un fel de “Die Hard” într-o secţie de poliţie abandonată cu accent pe naraţiune clasică ce încorporează obişnuitele clişee şi răsturnări de situaţie uneori enervant de previzibile, şi totuşi, în rare ocazii, surprinzătoare. Regizorul Jean-Francois Richet dă semne că este conştient de constrângerile convenţiilor filmului de acţiune Hollywoodian şi manipulează unele dintre clişee destul cât să salveze filmul de la catastrofă. Poate cel mai enervant element rămâne însă ideea trădătorului din interiorul secţiei, a cărui identitate este agasant de evidentă, ca şi cum ar purta un ecuson pe care scrie “Trădător”, poate şi cu intenţia de a deruta, fiind obişnuiţi ca în filme trădătorul să fie totuşi cineva care nu iese în evidenţă. Personajele sunt eliminate în stil slasher, dar există o oarecare surpriză în privinţa cărui personaj urmează să fie ucis, ceea ce creeză o atmosferă plăcut imprevizibilă. In plus, de data aceasta avem o perspectivă şi în interiorul taberei adverse, prin existenţa unui personaj negativ dominant, transformând asediul într-un joc al supravieţuirii, în care fiecare mutare trebuie aleasă cu grijă de către ambele tabere, generând astfel mai multă tensiune.

Deşi sunt un admirator al creaţiilor marca Carpenter, în cazul “Assault on precinct 13” cel puţin, prefer varianta din 2005, deşi diferenţa de punctaj este aproape neglijabilă. Este o reconstrucţie fidelă spiritului originalului dar dornică să-şi creeze propria identitate, cu mai multa acţiune, o distribuţie mult mai solidă, şi o viziune regizorală care serveşte aceleaşi idei care au transformat originalul într-un clasic de serie B.