Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language
Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.
Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.
Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.
Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.
Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.
Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.
Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.
Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.
Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.
Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.
Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.
Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.
Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.