Vantage Point (2008)

Cu : Dennis Quaid, Matthew Fox, Sigourney Weaver, Forrest Whitaker, William Hurt
Regia : Pete Travers
Scenariul : Barry Levy
Rating : PG-13 for sequences of intense violence and action, some disturbing images and brief strong language.

Urăsc reclama falsă. Nu-mi place când ceva este prezentat altfel decat este în realitate. Ştiu că este ceva care se practică des în publicitate, dar nu văd rostul. Când ceva este de proastă calitate, se vede de la o postă, şi este imposibil ca o reclamă falsă să te convingă de contrariu. „Vantage Point” s-a recomandat, conform prezentărilor oficiale, ca fiind nu doar un film de acţiune, dar şi un thriller politic cu implicaţii care vor pune pe gânduri spectatorii. Deşi nu îl consider un film prost, este evident că producătorii au exagerat pentru a- şi vinde produsul.

„Vantage Point” este un spectacol de sunet şi lumini. Totul e pus în scenă foarte frumos şi sofisticat, deşi subtilitatea lipseşte cu desăvârşire. Actorii sunt de primă mână, doar cu numele ce-i drept, dar asta contează mai puţin. Apelează la cele mai noi trucuri de montare, editare, prelucrare, şi ce-o mai fi de trebuinţă, invăţate de la thrillere de prim rang cum ar fi trilogia Bourne. Muzica, un amestec de zăngăneli electronice şi acorduri melodioase de orchestră, respectă şi ea standarde impuse de ceva vreme în gen. Totul este extrem de profesionist lucrat. Dar în rest ? Ei bine, restul e tăcere. Vocea raţiunii zace printr-un colţ întunecat al minţii, hibernând izolată de simţurile copleşite de spectacolul de pe ecran. Şi ce altceva şi-ar mai putea dori cineva ? Doar e genul de film pe care-l vezi pentru spectacol. Nimic mai mult.

Totul porneşte de la asasinarea preşedintelui Statelor Unite în timp ce ţinea un discurs cu ocazia unui mare summit, în Spania, oraşul Salamanca. Asasinatul propriu zis este urmat de două explozii, una dintre ele declanşată chiar în piaţa unde avea loc discursul. Ce se întamplă ? Cine ? De ce ? Cum ? Întrebări standard pentru un thriller. Şmecheria constă în prezentarea poveştii din opt perspective diferite. Când un personaj îşi termină povestea, începe un montaj scurt care derulează în sens invers ceea ce tocmai am văzut, apoi începe alt personaj, cu altă traiectorie. Astfel fiecare întamplare din scenariu este vazută din unghiuri diferite, fiecare deţinând o bucată din puzzle. Ideea sună bine în teorie, dar pusă în practică, vine cu anumite probleme. Una din ele ar fi credibilitatea. Avem opt persoane ale căror drumuri se intersectează. O dată, de două ori, de n-ori, pentru ca la sfârsit să se adune toţi în acelasi loc, în acelasi timp, pentru secvenţa de final. Eu unul am o problemă cu coincidenţele astea prin filme. De multe ori, personajele fac lucruri forţate, doar pentru că trebuie neapărat să vadă ceva care să lege firele lor narative de ale celorlalţi. Se creează un circuit închis în care povestea nu este logica întotdeauna. Apoi, este puţin ciudat să vezi acelaşi eveniment de opt ori, în care nici măcar poziţia din care îl vezi nu se schimbă. Explozia din piaţă este repetată de atâtea ori încat îţi vine să derulezi peste. Desigur, echipa tehnică compensează printr-un montaj în doi timp şi trei mişcări, ca un videoclip, ca să comprime evenimentele cunoscute. Dar tot lasă impresia că poate nu este cea mai fericită modalitate de a spune povestea.

Revenind la prezentarea oficială a filmului. Ziceau ceva de „thriller politic”. Ei bine, singurul lucru care aduce a „politic” în film este faptul că summitul respectiv este organizat pentru semnarea unui tratat între liderii occidentului şi cei ai lumii arabe pentru a lupta împotriva terorismului, şi, desigur cei implicaţi în atentat fac referiri la „aroganţa americană”. Cam asta e tot ce ar putea fi considerat ca fiind politică în acest film. Aşa că să nu credeţi ce vă zic în materialul promoţional. Orice încercare de a raţiona asupra acestui film este o mare greşeala. Ca film de acţiune este chiar reuşit, ţinând cont că este un regizor debutant pe marele ecran. De multe ori te fură peisajul, filmarea in locaţii reale din Spania oferind o atmosferă inedită si colorată, chiar dacă cadrele nu zăbovesc prea mult într-un singur loc. Ajută şi faptul că nu ţine decât 80 de minute, insă, extrem de compacte şi uzate la maxim. Deci, de plictiseală nu poate fi vorba.