Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.
Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.
Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.
Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.
Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).
Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.
Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.
Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.
Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).
Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.