Cu : Julia Roberts, Clive Owen, Paul Giamatti, Tom Wilkinson
Regia si Scenariul : Tony Gilroy
Rating : PG-13 for language and some sexual content.
Spionajul este, a fost, şi va fi mereu o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scenarişti. Şi de ce nu ? Posibilităţile sunt infinite. Însă pe măsură ce anii se indreptau vertiginos spre noul mileniu, spionii clasici au început să-şi piardă aura misterioasă. James Bond se prăfuise de mult, în ciuda reboot-ului cu Pierce Brosnan, „Misiune:Imposibilă” urma să aibă parte în 2000 de o continuare cel puţin dubioasă, departe de originile lui Ethan Hunt, filmele după romanele lui Tom Clancy se răriseră şi ele etc., astfel încât genul filmelor de spionaj părea să aibă soarta epicelor istorice. Însă noul mileniu a venit cu câteva surprize. În 2001, „The Bourne Identity” a repornit interesul, iar la televizor, serialul „24” făcea furori, ambele readucând în atenţie tipul de spion/agent perfect antrenat şi relativ invincibil cu un „twist” modern, o sensibilitate întunecată, care a devenit un model urmat chiar şi de seria 007. Partea lui de vină pentru această revenire spectaculoasă îi revine lui Tony Gilroy, scenaristul seriei Bourne (şi mai puţin cunoscut poate pentru „Proof of Life” şi „Dolores Claiborne”). Acum, domnul Gilroy însuşi îşi încearcă mâna ca regizor, cel mai de amploare proiect al său fiind „Michael Clayton” (o grămadă de nominalizări la Oscar) şi cel mai recent „Duplicity”.
Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.
La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.
Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.
Acum să spun câteva cuvinte despre subiectul filmului în cauză. Ray Koval (Clive Owen) este agent MI6. Claire Stenwick (Julia Roberts) este agent CIA. La prima lor întâlnire, nici unul dintre ei nu ştie asta despre celălalt. După un flirt uşor, ajung să împartă aceeaşi cameră de hotel, unde ea îl droghează şi îi fură nişte documente secrete. Cei doi se reîntâlnesc după o vreme, atracţia dintre ei este irezistibilă şi astfel ajung din nou împreună în aceeaşi cameră de hotel, de data asta în afara interesului de serviciu, deşi relaţia lor numai pe încredere reciprocă nu se bazează. Ei gândesc un plan prin care să se îmbogaţească rapid şi să le permită să nu mai muncească pentru tot restul vieţii lor. Planul presupune infiltrarea unuia dintre ei în cadrul unei companii majore cu produse de interes pentru piaţa consumatorilor, pentru ca celălalt să se angajeze la compania rivală şi să primească informaţii care să le permită să facă un joc dublu din care ei să se aleagă cu planurile unui produs revoluţionar pe care apoi să-l vândă unei terţe persoane. Sună complicat ? Nici nu vă puteţi închipui. Claire se angajează la departamentul de securitate a proiectelor din corporaţia Burkett&Randle condusă de Howard Tully (Tom Wilkinson). Ray se angajează la Equickrom condusă de Richard Garsik (Paul Giamatti). Claire devine cârtiţă pentru Equickrom, însă de fapt jocul vizează plasarea informaţiilor în mâinile lui Ray. În momentul în care Burkett&Randle anunţă începerea dezvoltării unui produs ultra-revoluţionar, Garsik îşi pune departamentul de spionaj industrial la muncă, implicit şi pe Ray, iar jocul poate incepe.
La prima vedere, povestea poate nu pare atât de complicată. Dar asta pentru ca am ordonat ideile cât de cât. Filmul nu urmează un fir narativ tradiţional. Povestea sare de la prezent, unde nu suntem conştienţi de relaţia dintre Claire şi Ray, la flashback-uri cu câţiva ani in urmă, din care aflăm treptat planul lor. Am încercat să nu dezvălui totuşi mai mult decât a făcut-o trailerul. Ideea este cel puţin originală prin ilustrarea războiului dintre corporaţii. Numai scena de început cu lupta în slow-motion a celor doi mahări, care însoţeşte distribuţia, este fără echivoc în mesajul pe care-l transmite. Totuşi, deşi ideea este la obiect, pe parcurs, complicaţiile scenariului ar putea descuraja un spectator neavizat. Adevărul este că Tony Gilroy îşi cam flexează muşchii de scenarist, aruncând toate şmecheriile narative de care dispune genul, sucind povestea în fel şi chip până la finalul surpriză. Este necesar ? Nu chiar. Este interesant ? Oarecum. Ştie omul meserie ? Categoric. Dar finalul putea fi la fel de surprinzător şi fără atâtea drumuri ocolitoare pe parcurs. Filmul manipulează destul de mult, ceea ce bănuiesc, într-o oarecare măsură, este chiar scopul. Titlul expune simplu ideea centrală a filmului : Duplicitatea. Intrigile nu ţin numai de companiile vizate, dar şi de relaţia dintre Claire şi Ray. Cei doi se iubesc, însă paradoxal, se suspectează reciproc de trădare. Pregătirea lor de spioni îi invaţă să fie mereu în gardă, să nu aibă încredere în nimeni, şi întotdeauna să aibă un plan de scăpare. Nu chiar elementele ce asigură succesul unei relaţii. Julia Roberts şi Clive Owen (la a doua colaborare după „Closer”) sunt doi actori talentaţi şi carismatici, iar relaţia lor conflictuală, marcată de interacţiuni verbale abil punctate de Gilroy, capătă o dimensiune concretă, tocmai pentru că cei doi interacţionează perfect împreună. Detaliile de spionaj pot fi ameţitoare uneori, însă relaţia lor este de fapt spinarea filmului, deşi Gilroy se străduie să distragă atenţia subtil pentru a-şi proteja surprizele.
Per total, este o sub-ramură aparte din genul filmelor de spionaj, ţinut în spate de o distribuţie perfectă şi un scenariu ultra-complicat, însă abil în punctele esenţiale. Desi erau momente în care regretam că nu am ţinut aproape ceva hârtie şi un pix, filmul răsplăteşte răbdarea şi la sfârşit veţi fi mulţumiţi de ce aţi văzut, deşi s-ar putea să nu doriţi să repetaţi vizionarea.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.