Definitely, Maybe (2008)

Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Derek Luke, Abigail Breslin, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Kevin Kline
Regia: Adam Brooks
Scenariul: Adam Brooks

„Definitely, Maybe” este o lungă istorioară spusă de către un tată (Ryan Reynolds) aflat în plin proces de divorţ către fiica lui foarte inteligentă şi drăguţă (Abigail Breslin, pe care am mai văzut-o şi admirat-o în „Little Miss Sunshine”), un "mister de dragoste" care se învârte în jurul a trei femei importante din viaţa lui, dintre care una este chiar mama fetei. El însă schimbă numele, astfel încât Sarah din actele de divorţ poate fi oricare dintre blonda Emily (Elizabeth Banks), roşcata April (Isla Fisher) sau bruneta Summer (Rachel Weisz). Şi totuşi concluzia finală e surprinzător în afara acestei dileme. Şi când zic "surprinzător" vreau să zic "din senin".

Filmul mi s-a părut nenecesar de lung, şi cu toate acestea personajele sunt inacceptabil de subdezvoltate. Personajul principal, un tânăr din Wisconsin cu ambiţii prezidenţiale şi susţinător al lui Clinton, se mută în New York ca intern la campania democrată. Toate acestea sunt stabilite în primele 5 minute şi apoi repetate at nauseam, evident fără a se mai aduce vreo trăsătură personajului. Poate doar auto-compătimirea de care suferă. În ciuda faptului că e bi-dimensional, el găseşte trei femei frumoase care se îndrăgostesc de el. Prima e Emily, prietena lui din facultate. Ea stă şi mai rău: are doar o singură dimensiune - fată simplă din Wiconsin cu o pasiune pentru pulovere. Din cauza personajului prost conturat, atunci când un figurant îşi rosteşte replica, devine clar a) ce se va întâmpla, b) că este hiperimportant în poveste şi c) că nu îi pasă nimănui. Următoarea e Summer, o jurnalistă boemă, şi ştim că trebuie să fie o artistă foarte talentată pentru că are la activ o experienţă lesbiană şi un concubinaj cu mentorul ei sexagenar. Şi nu în ultimul rând, April a Islei Fisher: fata libertină şi cu suflet tânăr care caută cartea pe care tatăl ei i-a dat-o şi pe care a pierdut-o. Aceşti oameni frumoşi cu micile lor probleme banale par a fi singurii locuitori ai Manhattanului pentru că se tot întâlnesc din întâmplare ani la rând. Din fericire, drama lor deloc emoţionantă e ocazional întreruptă de fiica lui Will, singura care e capabilă să exprime şi să trezească empatie.

Ritmul e insuportabil de lent. Suntem trataţi cu scene lungi şi inutile care cred că au fost introduse ca o compensaţie a lipsei de unitate a haosului tematic, iar scenaristul-regizor încearcă din răsputeri să evoce anii ’90 ("Haahhahaha, aveau celulare cărămidă în’92!”, “mai ştiţi scandalul Lewinsky?”, “Bush e prost”) dar singurul lucru pe care îl obţine e un remediu împotriva insomniei pentru care ar trebui să primească un Nobel. Veşti pentru creatorii acestui film: dacă etichetaţi un film "comedie romantică", oamenii se vor aştepta să: a) râdă măcar o dată, b) nu fie tentaţi să verifice ceasul din minut în minut, c) nu vadă însăilări de material respins la festivaluri independente şi d) nu observe că filmul e voit plictisitor pentru că s-ar putea să nu va aprecieze "creativitatea".

Will operează în două moduri: atunci când nu ştie ce vrea şi nu îşi iubeşte partenera o cere în căsătorie, iar atunci când o iubeşte o insultă de pe calul lui alb de fost asistent de campanie sau îi cere să nu-şi facă meseria pentru că îl încurcă pe el. Asta în timp ce suferă "mari" lovituri ale sorţii bine meritate şi pe care în general şi le cauzează singur. Interpretarea de zombi a lui Reynolds nu ajută deloc povestea şi în timpul lungii lui călătorii el qqqqqqdsffffffjaosfsanvasifajfnvnaigssagiaosgosagoasgasgagasgosagiasoi

gagoasogaosgoiasoaviasgaosgiasogosaogaogoasdccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc… Scuze, am adormit. Unde eram? Ah, da, diferitele nivele sfsdfsdgtryuilkjhgfhjkllllllllllllllllllllllllllllllll… Ok, trebuie să sar peste partea asta.

Am fost surprinsă de ratingul de 72% de pe Rotten Tomatoes. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva (în afară de Abigail fără de care aş fi plecat cu mult înainte de sfârşit) din cauză că mă fixasem pe durata inumană şi trecerea dureroasă a secundelor. Dar apoi mi-am amintit că am supravieţuit lui “The Hours” , pe deasupra am văzut toate episoadele din "90210” cel nou fără ca măcar să mă plâng de idioţenia scenariului. Dar primul are substrat şi al doilea nu se pretinde altceva decât o telenovelă fără sens, iar "Definitely, Maybe" nu iese din banal cu toată sforţarea actorilor maxim mediocri şi a scenariului lipsit de substanţă.