A Nightmare On Elm Street (2010) Trailer #2

Remake-ul horror-ului clasic regizat de Wes Craven in 1984 ar putea fi o veste buna pentru fanii lui Freddy Krueger. Ce nu suna insa a veste buna este faptul ca remake-ul este produs de Michael Bay, recunoscut pentru masacrarea si a altor filme cult. Cu Jackie Earle Haley in rolul ucigasului din vis, si o mana de tineri necunoscuti, s-ar putea sa fie pur si simplu un alt remake care imita scene intregi din original. Este posibil ca producatorii sa spere la un reboot, dar e cam devreme pentru o asemenea supozitie.

Din trailer, pare sa fie o productie aratoasa vizual, eficienta din punct de vedere tehnic, ceea ce e de asteptat, insa pare sa lipseasca ceva. Poate atmosfera terifianta a originalului se pierde sub noile efecte digitale. Pana si machiajul lui Freddy a suferit modificari, desi deocamdata nu ni-l arata prea bine. In plus, regizorul are experienta doar in domeniul videoclipurilor (Metallica, Blink 182, Green Day, Smashing Pumpkins), ceea ce inseamna ca poate crea cadre aratoase, poate crea atmosfera, insa nu are experienta necesara imbunatatirii unui scenariu prost si a obtinerii unor interpretari acceptabile din partea distributiei. E prea devreme pentru un verdict, insa probabil fanii seriei vor fi dezamagiti, iar amatorii de horror (in special cei care nu cunosc originalul) il vor considera o diversiune interesanta, plina de sange si sperieturi. Poate cel mai bun lucru din intreaga productie este Jackie Earle Haley, care pare a fi alegerea cea mai buna in rolul lui Freddy.

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.

A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

Good Luck Chuck (2007)

Cu: Dane Cook, Jessica Alba, Dan Fogler, Lonny Ross
Regia: Mark Helfrich
Scenariul: Josh Stolberg

Am avut eu un presentiment în legătură cu acest film şi am încercat să o conving pe prietena mea să nu mergem, dar pricipalele mele argumente - "Nu am văzut în viaţa mea ceva amuzant cu Dane Cook” şi "Nu cred că Jessica Alba e actriţă”- au fost învinse de logica clasică: "Nu ai văzut scenetele lui de de stand up"(corect) şi "E mortală” (şi mai corect). În timp ce citeam Topul celor mai proaste 100 filme de pe Rotten Tomatoes, am dat peste acest titlu, şi mi-am amintit durerea şi regretul pe care le-am încercat atunci când am realizat că am dat 20 RON (cu floricele şi suc) pe ceva care face o obturație de canal să pară o excursie la Disneyland.

“Good Luck Chuck” spune povestea improbabilă a unui dentist (da, de acolo "obturaţie de canal"), Charlie Logan (Dane Cook), care are o calitate unică: orice femeie care are o relaţie sau se culcă cu el ajunge să se mărite cu următorul tip pe care îl cunoaşte. A fost "fermecat" când era copil şi acum, la maturitate, profită de pe urma statutului şi reputaţiei sale aducând în patul său mai multe femei decât poate face faţă, pentru că în mod evident el deţine cheia paradisului oricărei femei: căsnicia. El o întâlneşte şi se îndrăgosteşte de Cam (Jessica Alba), doctor zoolog, cu o pasiune pentru pinguini, frumoasă şi deşteaptă, dar cu propria ei trăsătură deosebită: neîndemânarea extremă. Urmează distracţia (sau nu). Evident că el are un prieten enervant şi gras care îl face să pară un prinţ prin comparaţie doar pentru că nu fură identităţi pentru ca să facă sex şi nu abuzează un grapefruit în timpul rămas. Evident că ea e fermecătoare atunci când se împiedică singură şi în general necesită supraveghere 24-24 doar ca să nu dea foc la casă în somn. Normal că se iubesc dar stă "comedia de situaţie" între ei. Normal că Dane Cook e amuzant. Şi normal că Jessica Alba poate fi savantă.

Cel mai mare defect al acestui film este că pur şi simplu nu e amuzant. Accept umorul brut. Accept glumele perverse şi/sau deplasate („Clerks”). Pot să cred că astfel de oameni există pe Pământ. Nu am probleme cu femeile frumoase cuplate cu bărbaţi comuni (mi-a placut „Knocked Up”). Pot aprecia şarmul unui bărbat amuzant (bine, recunosc: sunt fană Seth Rogen). Nu mă aştept la lecţii de viaţă sau filosofie într-un scenariu de comedie. Am râs până şi la „The Proposal”, şi era despre două clişee ambulante care se contraziceau. Dar atunci când merg la o comedie, romantică sau nu, ar fi cazul să fie amuzantă. Adică să aibă măcar o glumă inedită, inovativă şi inteligentă şi minim zece mediocre. Iar actorii principali nu trebuie să fie laureaţi Oscar, dar ar fi bine să aibă carismă şi talent comedic, să reuşească să îşi recite replicile fără să pară nişte copii de gimnaziu la sceneta serbării de Craciun care caută aprobarea mamei prin public.

Ceea ce mă aduce la a doua problemă majoră: lipsa unor actori potriviţi. Nu vreau să încep acum cu talentul actoricesc, pentru că acest scenariu nu are nevoie de aşa ceva, nici Meryl Streep nu ar putea resuscita epava asta. Dar pentru a câştiga publicul în ciuda situaţiilor neverosimile şi uneori cretine, pentru a-l face să ţină cu nişte personaje schematice şi la limita retardului, e nevoie de actori care să se facă plăcuţi fără efort. Dane Cook poate fi un tip excepţional şi un actor merituos, dar te face să vrei să îi dai palme. Indiferent ce personaj interpretează. E ca Ashton Kutcher: nu atât de grozav pe cât se chinuie cu disperare să demostreze că e, dar până şi acesta din urmă parcă pare mai relaxat atunci când "joacă un rol". Dar toată maimutăreala bărbatului copil de 30 ani nu e atrăgătoare şi nici hilară, ca să nu mai zic că e şi total depăşită. E o plăcere să o urmăreşti pe Jessica, se luminează ecranul de fiecare dată când zâmbeşte, păcat că rolul îi cere să vorbească. Îşi merită locul în orice top al frumuseţii, dar ea şi Jessica Biel par a avea aceeaşi problemă: nimeni nu ia în serios femeile frumoase. Cred că în curând o să se declare frumuseţea handicap, cu acordare de daune. Pentru că Charlize Theron e urâtă, nu aţi văzut “Monster”?

Per total, un film deja uitat de toată lumea în afară de Rotten Tomatoes şi mine, o veritabilă demonstraţie prin inducţie a faptului că e uşor să faci milioane: se ia un comic şi o frumuseţe, se adaugă sex şi glume intestinale, animale simpatice, se suprapromovează şi voila: filmul pe care toată lumea l-a văzut şi nimeni nu îl ţine minte.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.