The Crazies (2010)

Cu: Timothy Olyphant, Radha Mitchell, Joe Anderson

Regia: Breck Eisner

Scenariul: Scott Kosar, Ray Wright

Rating: R for bloody violence and language

“The Crazies” este un remake după clasicul omonim al lui George A. Romero din anii ’70. De fapt, este încă unul din acele remake-uri care copiază originalul scenă cu scenă. Îmi vine greu să-mi imaginez cum astfel de filme continuă să primească undă verde de la studiouri. Oare originalele au atât de mulţi fani, cât să devină tentante din punct de vedere al profitului ? Şi dacă nu e vorba de bani, ce anume din ideea de a copia un film întreg, le face să devină atât de tentante pentru producători ? Făcând insa abstracţie de orice părere legată de remake-uri, “The Crazies” nu e chiar un film prost.

Povestea, pe scurt, se petrece într-un orăşel american, lovit de o epidemie de nebunie. Armata închide accesul în oraş, iar o mână de supravieţuitori încearcă să scape şi de soldaţi şi de virus, cu atât mai mult cu cât cel din urmă este creaţia armatei. În mare este o poveste cu zombie, deşi cei loviţi de virus nu preferă carnea de om, ci pur şi simplu înnebunesc şi purced la a tortura şi ucide cât mai sângeros posibil. Apoi soldaţii, şi ei personaje negative, au o singură misiune, aceea de a anihila întreaga populaţie a orăşelului.

Filmul are o parte bună şi o parte rea. Partea bună este că ar fi ceva mai inteligent decât remake-ul obişnuit (în special cele produse de Michael Bay). Este relativ bine scris şi regizat, cu destul momente tensionate, atmosferă paranoică şi violenţă pentru a satisface fanii genului (dar nu atât cât să îndepărteze restul lumii). Partea mai puţin bună este aceea că nu aduce nimic nou, doar lucruri preluate din cultura horror, mult prea familiare pentru a mai fi distractive.

Astfel, “The Crazies” rămâne doar un alt remake, ceva mai inteligent, însă nu destul cât să devină memorabil. Nu-mi pot imagina un film mai bun cu subiectul acesta, însă sunt sigur că merită efortul de a inventa o poveste nouă (altă locaţie, alte personaje) pe aceeaşi idee, în loc să vedem acelaşi film într-o variantă updatată. Şi cel mai rău este că vor mai urma astfel de remake-uri.

Trailer : Splice (2009/2010)

Produs de Guillermo del Toro si regizat de Vincenzo Natali (“Cube”), “Splice” spune povestea a doi oameni de stiinta, interpretati de Adrien Brody si Sarah Polley, care efectueaza un experiment radical, care presupune combinarea ADN-ului uman cu cel animal. Rezultatul este o femela hibrid, cu o evolutie ultra-rapida, inteligenta, si, in spiritul filmelor horror, extrem de periculoasa. Laudandu-se cu o controversata scena de sex intre Brody si creatura hibrid, filmul isi propune explorarea limitelor morale si umane ale stiintei, precum si un spectacol horror a la “Alien”.

The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Cu: Heath Ledger, Christopher Plummer, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Rating : PG-13 for violent images, some sensuality, language and smoking.

Terry Gilliam este un artist. Şi că orice artist, îşi respectă viziunea fără excepţie, indiferent cât de extravagantă sau bizară. Noi, publicul, ne rezervăm dreptul să apreciem sau să desconsiderăm munca artistului, la fel cum şi artistul îşi rezervă dreptul de a nu-i păsa de părerea noastră. Întotdeauna mi l-am imaginat pe Terry Gilliam funcţionând astfel în actul creator. Unii i-ar spune arogant sau infatuat, însă nu ar fi corect. Viziuna lui este uneori atât de delirantă, încât o a doua vizionare iese din discuţie pentru aproape oricine. Am simţit pe pielea mea aşa ceva cu al său “Tideland” (2005), despre care nici până astăzi nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, ştiu că este extrem de original, cu o idee care precede succesul lui Del Toro cu “Pan’s Labyrinth”, dar ştiu sigur că nu am să-l revăd. Ca artist, este menirea lui să rămână fidel propriei viziuni, astfel încât, ceea ce cred eu, sau oricine altcineva, despre unul din filmele sale, nu are absolut nici o relevanţă.

Acestea fiind spuse, nu ştiam la ce să mă aştept când am pornit să văd “The Imaginarium of Dr Parnassus”. Eram desigur conştient că este ultimul film al lui Heath Ledger, neterminat chiar, care prin rescrierea inventivă a scenariului şi împărţirea rolului său cu Johnny Depp, Colin Farrell şi Jude Law, a ajuns până la urmă la întâlnirea cu publicul. Astfel, primul moment în care Ledger apare pe ecran aduce o senzaţie stranie, ceea ce nu poate decât să servească unui film marca Terry Gilliam.

Bizar, ca orice alt film al său, are însă o poveste surprinzător de accesibilă. Dr. Parnassus (Christopher Plummer) este un fost-calugar nemuritor, care călătoreşte cu un fel de mic circ ambulant, din care mai fac parte fiica sa, Valentina (Lily Cole) şi cei doi asistenţi ai săi. Duce însă cu sine o povară îngrozitoare. Acesta a pus în joc sufletul fiicei sale într-un pariu pierdut cu însuşi Diavolul (Tom Waits, absolut genial). Acum, prinţul întunericului vine să încaseze plata atunci când fata va împlini 16 ani. Norocul pare să-i surâdă lui Parnassus, odată cu apariţia lui Tony (Heath Ledger), un escroc carismatic, la timp pentru un nou pariu cu Diavolul, singura soluţie de a o salva pe Valentina.

Povestea depinde în mare parte de ideea existenţei Imaginariumului, o lume pe care Parnassus o poate invoca, o lume a viselor şi imaginaţiei (ajutat de mijloacele tehnice moderne) modelată în funcţie de persoana care intră în ea. Efectele vizuale sunt delicioase, în special datorită existenţei unui concept inteligent în spatele lor. Pentru a ocoli inconvenientul de a-şi fi pierdut actorul principal, Gilliam a rescris scenariul, astfel încât în momentul în care Tony intră în Imaginarium, apare de fiecare dată ca altă persoană (Depp, Farrell, Law), el însuşi fiind un escroc, deci un om cu multe feţe, nici una reală. Chiar îndrăznesc să spun că scenariul funcţionează mai bine aşa, deşi este într-adevăr păcat ca Ledger nu a putut să-şi termine rolul.

În ceea ce priveşte viziunea lui Gilliam, aşteptam ceva extraordinar de excentric, dar, după cum am menţionat anterior, povestea, în ciuda design-ului vizual extravagant şi a regiei artistice nominalizate la Oscar, este extrem de plăcută şi accesibilă. Are atmosferă unui basm modern şi e surprinzător de distractivă. Interpretările sunt superlative, Ledger încă amintind uşor de Joker (unele gesturi şi intonaţia vocii), iar Plummer, ţinând cont de vârsta sa, încă se ţine tare, având parte de un an fenomenal (inclusiv o nominalizare Oscar pentru rol secundar în “The Last Station”).

“The Imaginarium…” este un film fascinant, plin de inventivitate. Dacă din trailer vi s-a părut că este pur şi simplu prea bizar sau potrivit doar pentru copii, nu vă temeţi, este cel mai distractiv şi uşor de vizionat film al lui Gilliam, în acelaşi timp sinistru într-un mod care nu cred că e sinonim cu noţiunea de “family entertainment”.

Trailer : Predators (2010)

“Predators” este un sequel direct (nu un reboot, cum se credea initial) al primului film din seria Predator. Scris si produs de Roberto Rodriguez (“Sin City”) si regizat de Nimrod Antal (“Armored”, “Kontroll”), filmul se distanteaza de esecul celor doua oribile filme “Alien vs. Predator” si se apropie mai mult de spiritul originalului.


Predators - Trailers

Trailer : Robin Hood (2010)

Ridley Scott revine la genul său preferat : epicul istoric. Continuând stilul evenimentelor paralele cu istoria reală, după cum a fost cazul filmelor “Gladiator” şi “Kingdom of Heaven”, “Robin Hood” va fi probabil un mare risc pentru Scott. “Kingdom of Heaven” a fost un eşec răsunător la box-office, în mare parte datorită certurilor cu studiourile şi aşteptărilor exagerate ale publicului. Ediţia Director’s Cut (extinsă cu aproape o oră) a acelui film, a reparat multe din neajunsuri şi a dovedit că este o realizare cinematografică notabilă (şi unul din filmele mele preferate). Sper ca “Robin Hood” să nu aibă şi el parte de corecţia unei variante extinse pe DVD. Arată promiţător, dar aş fi preferat să nu recurgă la strategie de marketing de tipul “story of the man behind the legend”. “King Arthur” a venit cu aceeaşi abordare şi a fost o mare dezamăgire.


Robin Hood / Trailer C

Trailer : Iron Man 2 (2010)

Omul de oţel se întoarce pe marele ecran în această vară, însoţit de noi personaje din benzile desenate. Pentru cunoscători, aceştia sunt Black Widow, Whiplash şi Nick Fury. Pentru restul lumii, ei sunt Scarlett Johansson, Mickey Rourke şi Samuel L. Jackson. Favreau revine ca regizor, iar scenariul poartă semnătura nou-venitului Justin Theroux, care a mai colaborat la scenariul lui “Tropic Thunder”. Filmul arată deocamdată frumos. Promite acelaşi amestec de acţiune furioasă şi umor inteligent. Va îndeplini aceste promisiuni ? Vom vedea.

Edge of Darkness (2010)

Cu: Mel Gibson, Ray Winstone, Danny Huston
Regia: Martin Campbell
Scenariul: William Monahan, Andrew Bovell
Rating: R for strong bloody violence and language.

Regizorul Martin Campbell îşi face un remake după propria sa mini-serie BBC de 6 episoade, punându-şi la bătaie talentul pentru a restartă, de data aceasta nu o franciză, cum a făcut cu seria James Bond (de două ori chiar, în 1995 cu “Goldeneye” şi în 2006 cu “Casino Royale”), ci cariera de actor a lui Mel Gibson. “Edge of Darkness” este o încercare de revenire la stilul filmelor violente cu conspiraţii şi răzbunări din anii ’80, stil care i-a prins atât de bine lui Mel în trecut. Şi, de bine, de rău, chiar funcţionează.

Thomas Craven (Mel Gibson) este un detectiv criminalist în Boston, a carui fiica este ucisă chiar în faţa lui, ceea ce-l împinge într-o investigaţie care-l vă târa în tenebroasa lume a corporaţiilor, unde va da nas în nas cu operaţiuni guvernamentale de muşamalizare, martori intimidaţi şi asasini plătiţi care se plimbă de colo-colo în SUV-uri negre. Fata lui lucra pentru Northmoor, o companie despre care descoperise că fabrică în secret armament nuclear. Acum, depinde numai de Mel să-şi răzbune fata, să-i facă praf pe băieţii răi şi să-l demaşte pe directorul companiei, Jack Bennet (Danny Huston). Material numai bune ca să pui de un trailer. Parcă şi auzi vocea aceea pătrunzătoare care povesteşte chestiile astea.

Cel mai important de reţinut dacă vă decideţi să vedeţi acest film, este faptul că este o trimitere (mai mult sau mai puţin directă) la thillerele conspirative ale anilor’ 80. Astfel, nu e întotdeauna coerent, şi faptul că povestea unei mini-serii de 6 ore a fost condensată într-un film de nici 2 ore, face că evoluţia naraţiunii să pară rasolită. Dacă mini-seria întreţinea misterul şi tonul întunecat cu un ritm lent, aici filmul trebuie să menţină aceeaşi atmosferă, orientându-se în acelaşi timp spre acţiune mai multă, modelată după stilul tipic de interpretare intensă a lui Gibson. Într-adevăr, Mel e ca în vremurile lui bune când juca în “Lethal Weapon” şi “Mad Max”, dezlănţuit şi exagerat pe cât posibil, însă, evident, mai potolit, corespunzător vârstei. Mă temeam că-l voi vedea încercând cascadorii a la James Bond, dar slavă Domnului, nu este cazul.

Pe lângă Mel, mai este un personaj interesant, Jedburgh (Ray Winstone), care se descrie ca fiind “omul care te împiedică de la a face legătura între A şi B”. Misiunea lui ar fi trebuit să fie aceea de a-l elimina pe Craven înainte ca acesta să devină o ameninţare pentru “siguranţa naţională”, dar e ceva la Craven care îl intrigă. Au parte de câteva discuţii destul de lungi şi interesante, iar într-o altă scenă aflăm că Jedburgh este pe moarte, suferind de o boală nespecificata (bănuiesc că e vorba de cancer). Toate acestea duc la un gest neaşteptat al lui Jedburgh spre sfârşit, pe care nu îl voi dezvălui. Motivaţiile sale rămân un mister, că întreg personajul de altfel. Are o anumită profunzime, care însă nu pare dusă până la capăt. Te intrigă, dar simţi că ceva lipseşte (poate încă patru ore de film).

Întregul film e plin de astfel de mici contradicţii. Are un ritm lent, care însă intră în conflict cu povestea condensată, care evoluează mult prea rapid. Aruncă scene de o violenţă uneori şocantă, corespunzătoare ideii de răzbunare, însă rămân doar la nivelul unor tactici şoc într-un film care altfel ar fi aproape neremarcabil ca actiune. Pare a fi un thriller psihologic interesant pe alocuri, dar până la sfârşit nu rămâne altceva decât un film cu împuşcături. Totul evoluează în direcţii contradictorii. Singurele constante sunt jocul voit exagerat al lui Mel Gibson şi personajul negativ stas al lui Danny Huston. E genul de film pe care îl savurezi tocmai datorită acestor elemente, dacă le poţi accepta pentru ceea ce sunt. Dacă acesta e cazul (la mine a fost), atunci nu trebuie să rataţi “Edge of Darkness”.

Trailer : Prince of Persia (2010)

Disney si Jerry Bruckheimer îsi unesc din nou fortele pentru a recrea succesul lor anterior cu "Pirates of the Caribbean". O adaptare dupa un joc video, "Prince of Persia" propune o tentativa similara de a îmbina un fundal vag istoric cu o pseudo-mitologie pentru a realiza un film de aventuri pentru toata familia, plin de umor si actiune la scara larga. Categoric unul din trailerele cele mai asteptate de saptamâna asta.

Pâna acum, trailerul dezvaluie doar o cantitate enorma de efecte vizuale digitale si pe Jake Gyllenhaal imitând oribil accentul britanic. Mi se pare amuzant ca acest accent britanic este indispensabil în viziunea Hollywoodului a Orientului Mijlociu. Cu atât mai mult, cu cât un actor american, este fortat sa-si însuseasca acest accent, de dragul "autenticitatii". Nu ca asta m-ar împiedica sa ma distrez la un astfel de film. Sunt sigur ca va fi pe placul publicului (Mike Newell regizor este un punct în plus), însa probabil nu va avea succesul Piratilor...desi e posibil sa ma însel. Reduceti drastic asteptarile si bucurati-va de imagini.

Couples Retreat (2009)

Cu: Vince Vaughn, Kristen Bell, Jason Bateman, Malin Akerman, Jon Favreau, Kristin Davis
Regia: Peter Billingsley
Scenariul: Jon Favreau

Stiam ca nu o sa-mi placa acest film de la bun început. Un film cu Vince Vaughn si John Favreau nu e genul meu de distractie, pe deasupra nici nu eram de sex masculin (si, evident, cu orientari hetero) ca sa-mi orbeasca Malin Ackerman, Kristen Bell sau Kristin Davis judecata. Am vazut trailerul si mi s-a parut o ocazie foarte buna pentru niste actori de categoria A (fosti, sper eu, dupa mizeria asta) sa se bronzeze natural într-o locatie exotica. Latura masochista a subsemnatei a fost multumita când acest film a fost tot ceea ce speram sa fie.

Actiunea se desfasoara în jurul a patru cupluri: Malin Ackerman si Vince Vaughn, Kristin Bell si Jason Bateman, Kristin Davis si Jon Favreau, Faison Love si o noua amanta post divort care e mai tânara decât durata fostei casnicii. Fiecare dintre aceste cupluri e întruparea unei anumite probleme de cuplu si orice actiune a componentilor e strâns legata de acea dilema si/sau e necesara pentru o gluma fada de o replica. Ei încearca sa îsi rezolve problemele evadând din cotidian într-o vacanta care include, printre scufundari si masaje exotice, terapie de cuplu. Stiu, este foarte original!

Trailerul minte ca o masinarie de marketing bine unsa: prezinta filmul ca o comedie exploziva cu o distributie de nota zece, peisaje incredibile si o actiune centrata pe dragoste. Dar daca ajungi sa cumperi biletul, vei fi întâmpinat de niste fete plictisite care încearca sa-ti vânda niste reziduuri de vata pe bat pufoasa roz denumita generic "dragoste" pe tarâmurile hollywoodiene, încercând sa te convinga ca ceea ce vezi nu sunt niste egoisti plângaciosi cu zero probleme, ci oameni buni care merita sa fie fericiti. Povestile sunt unidimensionale, previzibile si rezolvate repede, si nu exista nicio cantitate suficient de mare de cadre panoramice cu apele cristaline ale marii care sa te faca sa uiti de situatiile total neverosimile pe care încearca acest film sa le dea drept "probleme serioase de cuplu".

Când am citit recenziile, am realizat ca multi oameni au tinut sa precizeze cât de rau le pare ca o distributie atât de talentata a fost târâta în acest festival al cliseelor de prost gust. Nu sunt de acord: oamenii acestia sunt platiti cu milioane de dolari, au oameni care îi sfatuiesc la fiecare pas, care le recomanda roluri, care le revizuiesc contractele. Îsi citesc scenariile, le compara cu cecul, si decid daca îsi leaga numele de acea barca sau nu. Si deci Vaughn îsi merita criticile cu vârf si îndesat, pentru ca a facut tot posibilul sa devina un erou de comedii romantice de dimensiuni Kutcheriene, ba chiar mai rau, pentru ca el a avut ceva ce sotul lui Demi Moore nu o sa aiba niciodata: talent. Jason Bateman si Kristen Bell joaca practic acelasi personaj, doar ca din ratiuni legate strict de desfasurarea actiunii, ea devine o cu totul alta persoana pe la jumatatea filmului pentru ca cei doi sa poata sa îsi "discute si rezolve problemele". Totul este fara cap si coada si, pe alocuri, amuzant în punctele pseudodramatice. Sunt actori simpatici, dar în filmul acesta sunt enervanti de-a dreptul, dar poate e un lucru bun, poate Bell o sa înceteze cu rolurile astea de fetita draguta si o sa îsi asume niste riscuri. Malin Ackerman e subapreciata de sotul ei si ramâne asa si dupa derularea genericului final, chiar daca scenariul sustine contrariul. Si nu în ultimul rând, Faison Love e mai jenant decât propriul nume, dar are noroc ca stafeta se poate cobora si mai jos unde o preiau Jon Favreau (care e si scenarist!) si Kristen Davis.

În timpul vizionarii acestui film îmi plutea prin cap celebra si adevata replica rostita de Roeper vis-a-vis de oribilitatea “What Happens în Vegas”: "Actorii ziceau ca s-au distrat la filmari, ce-ar fi ca ei sa stea sa îsi vada filmul?"

A Nightmare On Elm Street (2010) Trailer #2

Remake-ul horror-ului clasic regizat de Wes Craven in 1984 ar putea fi o veste buna pentru fanii lui Freddy Krueger. Ce nu suna insa a veste buna este faptul ca remake-ul este produs de Michael Bay, recunoscut pentru masacrarea si a altor filme cult. Cu Jackie Earle Haley in rolul ucigasului din vis, si o mana de tineri necunoscuti, s-ar putea sa fie pur si simplu un alt remake care imita scene intregi din original. Este posibil ca producatorii sa spere la un reboot, dar e cam devreme pentru o asemenea supozitie.

Din trailer, pare sa fie o productie aratoasa vizual, eficienta din punct de vedere tehnic, ceea ce e de asteptat, insa pare sa lipseasca ceva. Poate atmosfera terifianta a originalului se pierde sub noile efecte digitale. Pana si machiajul lui Freddy a suferit modificari, desi deocamdata nu ni-l arata prea bine. In plus, regizorul are experienta doar in domeniul videoclipurilor (Metallica, Blink 182, Green Day, Smashing Pumpkins), ceea ce inseamna ca poate crea cadre aratoase, poate crea atmosfera, insa nu are experienta necesara imbunatatirii unui scenariu prost si a obtinerii unor interpretari acceptabile din partea distributiei. E prea devreme pentru un verdict, insa probabil fanii seriei vor fi dezamagiti, iar amatorii de horror (in special cei care nu cunosc originalul) il vor considera o diversiune interesanta, plina de sange si sperieturi. Poate cel mai bun lucru din intreaga productie este Jackie Earle Haley, care pare a fi alegerea cea mai buna in rolul lui Freddy.

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Quinton Aaron, Tim McGraw
Regia: John Lee Hancock
Scenariul: John Lee Hancock (bazat pe un roman de Michael Lewis)
Rating: PG-13 for one scene involving brief violence, drug and sexual references

Pentru Sandra Bullock, 2009 este cel mai bun an din întreaga ei carieră. Pe de-o parte comedia “The Proposal” a încasat o grămadă de bani, iar pe de altă parte, “The Blind Side”, nu numai că a strâns, nu o grămadă, ci o grămadă de dimensiuni epice, de bani (în raport cu bugetul şi profilul filmului), dar aproape îi garantează şi un premiu Oscar. Un salt considerabil de la rol de comedie la rol de dramă, asemeni lui Mo’Nique în “Precious”. Desigur, tot anul ăsta a mai făcut şi oribilul “All About Steve”, dar o să mă prefac că nu l-am văzut.

“The Blind Side” este în esenţă genul de dramă sportivă bazată pe o poveste adevărată, pe care l-am văzut regurgitat de atâtea ori, în care un individ cu talent, dar fără posibilităţi, ajunge să-şi împlinească visul de a deveni erou pe stadion (sau orice fel de arenă sportivă, a se completa după caz), nu însă fără ajutorul unor sufletişti care îl vor sprijini în eforturile sale. Regizorul John Lee Hancock surprinde însă prin uşurinţa cu care trece dincolo de limitele narative impuse de gen, ţinând totodată povestea pe un teritoriu Hollywoodian confortabil. Astfel este spusă povestea tânărului afro-american Michael Oher (Quinton Aaron), care dintr-un adolescent fără casă, devine jucător profesionist de fotbal în binecunoscuta (la ei la americani) ligă NFL. Această realizare nu se putea însă materializa fără aportul familei Touhy, sudişti republicani până în măduva oaselor, îndrăgostiţi de sport şi valorile familiare. Capul familiei este incontestabil Leigh Anne Touhy (Sandra Bullock), o femeie cu o voinţă de fier şi o inimă mare cât întreg statul Texas. Ea este cea care îl integrează pe Michael în familie şi luptă pentru ca el să-şi realizeze întregul potenţial, ceea ce înseamnă, ţinând cont că este o drama sportiva, ca el să intre în programul de fotbal al liceului local, ajungând mai târziu să fie recrutat de NFL. Ceea ce ridică acest film peste umila condiţie a genului, este faptul că nu se preocupă atât de mult de latura sportivă, ci de dinamica dintre Michael şi familia Touhy, într-un fel o variantă pentru întreaga familie a lui “Precious”.

Michael s-a izolat de toţi şi toate. Nu are perspective, nu are posibilităţile pentru a se salva din lumea nemiloasă a străzii, şi într-un fel nici nu realizează ce ar însemna asta pentru el. Până în momentul în care Leigh Anne i-a întins o mână de ajutor. O poveste emoţionantă, transpusă cu exact nivelul corespunzător de sentimentalism, atingând de multe ori limitele melodramei. Hancock distrage atenţia de la elementele de film sportiv şi se concentrează pe drama lui Michael, care poate fi, la urma urmei, a oricărui tânăr. Nu e povestea unui sportiv, ci a unei fiinţe umane care primeşte o a nouă şansă. Ceea ce funcţionează în avantajul filmului este şi faptul că regizorul reuşeşte să nu lase filmul să fie deturnat de elementele comice, precum scenele care-l includ pe juniorul familiei Touhy, S.J. (care apropo, are cele mai amuzante scene), scene pe care apoi Hancock le împleteşte abil cu cele dramatice. Totul e destul de abil orchestrat încât putem trece cu vederea unele interpretări superficiale ale realităţii.

Distribuţia este de nota 10. Nou-apărutul Quinton Aaron este remarcabil într-un rol emoţionant. Particularitatea sa ca actor constă în cât de multe poate exprima fără a spune un cuvânt, doar cu ochii săi şi mina aparent impenetrabilă. Îi putem simţi conflictul interior, dar nu-l putem înţelege la început, deoarece el însuşi păstrează distanţa faţă de toată lumea, chiar şi faţă de familia Touhy. Bullock este explozivă, şi este evident că acesta este apogeul carierei sale. Este un rol în care depune întreaga ei experienţă, oferind o interpretare sinceră, dinamică şi surprinzător de echilibrată. Nu sunt foarte sigur că merită pe deplin Oscarul anul acesta, însă sunt sigur că îl va primi, luând in considerare premiile de până acum (Globul de Aur, şi premiul Screen Actors Guild). Presupun că dacă e un moment potrivit pentru ca ea să-l primească, probabil acesta este.

“The Blind Side” reprezintă în mare ceea ce poate fi mai bun în family entertainment, împletind inteligent drama sportivă cu elemente de comentariu social, comedie şi doze zdravene de melodramă, toate susţinute de o distribuţie excelentă şi regie inteligentă care implică spectatorul în drama personajelor, evitând însă concluzii prea profunde.

Precious (2009)

Cu: Gabourey Sidibe, Mo'Nique, Paula Patton, Mariah Carey
Regia: Lee Daniels
Scenariul: Geoffrey Fletcher (bazat pe un roman de Sapphire)
Rating: R for child abuse including sexual assault, and pervasive language

Oricine urmăreşte sezonul premiilor de la americani a auzit probabil, a aflat despre, sau poate chiar a văzut “Precious”, sau în titlul original complet : “Precious: Based on the Novel "Push" by Sapphire”. Motivul pentru un titlu oribil de lung şi inutil ? Strategii de marketing, pentru ca toată lumea să ştie că este un film bazat pe ACEL roman, şi pentru a evita confuzia cu alt film “Push”, un thriller SF foarte slab. Deşi, cred că mertitam cu toţii un pic mai multă încredere.

Filmul are în vizor teme cunoscute precum abuzul şi familia disfuncţională, dar oferă o poveste unică şi memorabilă care împrospătează aceste teme, în caz că a uitat cineva de ele (fără nici un fel de ironie). De fapt, pot afirma că este mare nevoie de mai multe poveşti ca cea a lui Precious. Claireece Precious Jones (Gabourey Sidibe), un suflet înfrânt. O fată de culoare, în vârstă de 16 ani, analfabetă, care locuieşte în Harlem împreună cu mama ei, Mary (Mo’Nique), care o agresează şi o tratează ca pe o servitoare, are un copil, violată fiind, in mod repetat de tatăl ei, este pe cale să-l nască şi pe al doilea, şi îşi împarte viaţa de zi cu zi între realitatea crudă şi fantezii despre o altă viaţa. O viaţa de vedetă pop, de fotomodel, sau pur şi simplu a unei fete obişnuite, care să nu fi simţit niciodată gustul amar al abuzurilor la care a fost şi este supusă, care să ştie ce înseamnă dragostea şi căldura unui cămin fericit. În momentul în care directoarea liceului află că Precious este însărcinată, o suspendă, oferindu-i însă optiunea de a urma cursurile alternative ale domnişoarei Raine (Paula Patton). Aici va găsi sprijinul şi solidaritatea umană care o vor ajuta, deşi reticientă la început, să-şi reclădească viaţa departe de mama sa. Asta nu înseamnă dintr-odată că totul va fi în regulă, viaţa e plină de capcane, când te aştepţi mai puţin, însă pentru Precious, speranţa şi dragostea, regăsite cu greu, pot fi hotărâtoare în destinul ei.

Acum, să intrăm în amănunte. Este probabil cunoscut faptul că “Precious” este unul din candidaţii cu şanse solide la premiile Oscar pentru cel mai bun film, regie, cea mai bună actriţă în rol principal şi rol secundar, şi probabil vă întrebaţi dacă este chiar atât de bun, sau pur şi simplu criticii sunt morţi după melodrame care tratează teme legate de societatea în care trăim (sau mă rog, trăiesc ei, americanii). Ei bine, concluzia este că e pur şi simplu foarte bun, chiar dacă are mici hibe pe alocuri. Meritul îi revine în special regizorului Lee Daniels, care are un instinct grozav când vine vorba de alegerea actorilor. Surprize pe toată linia. Până şi Mariah Carey este distribuită excelent şi aproape de nerecunoscut. Distribuţia este, posibil, cel mai important aspect al acestei pelicule.

Sidibe, în primul ei rol pe marele ecran (sau orice fel de ecran), inspiră nu milă pentru Precious, ci respect şi compasiune. Fata aceasta este un suflet răvăşit, aproape dincolo de orice speranţă, dar cumva reuşeşte să găsească forţa, un ameste de furie şi încăpăţânare, să meargă mai departe. Speră să-şi poată salva copii de iadul prin care a trecut ea, aşa că luptă neobosit pentru a scăpa de sub influenţa nocivă a mamei sale. Scena cutremurătoare în care îi mărturiseşte profesoarei sale că dragostea nu i-a adus decât suferinţă, este cu atât mai eficientă cu cât Sidibe nu exagerează pentru a stoarce lacrimi, ci exprimă o suferinţă sinceră, astfel încât suntem martorii unei confesiuni, nu a unei interpretări actoriceşti.

Mo’Nique, este cu atât mai eficientă. Personajul pe care îl creează este practic un monstru, o personalitate diformă şi groteasca, însă permite ca o fărâmă de umanitate să iasă la iveală într-o scenă cheie spre final, care ne convinge cu atât mai mult că avem de-a face nu cu un personaj negativ, ci cu o femeie înfrântă, vicioasă, trecută practic dincolo de pragul nebuniei, dincolo de limitele fragile ale omeniei. Poate chiar o imagine a ceea ce ar putea deveni şi Precious, dacă nu îşi ia viaţa în propriile mâini. Mary a tolerat abuzurile tatălui lui Precious în propria casă, acuzând-o apoi pe aceasta că i-a furat bărbatul, pentru ca apoi, ea însăşi să abuzeze de propria fată, prin bătăi şi degradare, transferând asupra ei vina pentru viaţa pe care nu a putut-o avea. Mo’Nique oferă complexitate unui personaj care nu trebuia neapărat văzut astfel, putând altfel, foarte uşor, fi clasificat ca un stereotip. Cu atât mai mult o reuşită pentru o actriţă care s-a axat pe comedie până acum.

Mai puţin impresionat am fost de scenele din imaginaţia lui Precious. Scenele în care aceasta îşi imaginează o realitate alternativă pentru a evada din infernul propriei vieţi mi s-au părut intruzive, întrerupând conexiunea între spectator şi personaj. Contrastul între imaginile reci al realităţii şi culorile luxuriante ale imaginaţiei servesc la întărirea diferenţei între viaţa pe care o are şi cea pe care şi-ar dori-o, însă mi se pare că regizorul forţează prea mult nota, de parcă noi, spectatorii, nu am fi în stare să pricepem asta fără imagini sugestive. Vocea interioară a lui Precious mi s-a părut suficientă pentru a ne crea o imagine mentală a sufletului ei, şi am fost dezamăgit că Daniels nu are mai multă încredere în publicul său.

Prin urmare, filmul beneficiază de pe urma unei distribuţii extraordinare şi a unei poveşti emoţionante, dar, uneori regizorul exagerează cu artificiile narative. Chiar şi aşa, însă, rămâne o realizare cinematografică relevantă, brutală şi emoţionantă, care va primi atenţia cuvenită la diversele decernări de premii, mai ales pentru interpretările minunate.

A History of Violence (2005)

Cu : Viggo Mortensen, Maria Bello, William Hurt, Ed Harris
Regia : David Cronenberg
Scenariul : John Olson
Rating : R for strong brutal violence, graphic sexuality, nudity, language and some drug use.

David Cronenberg este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Filmele sale sunt din cele care ori îţi plac la nebunie, ori le urăşti cu înverşunare. Viziunea sa este lipsită de compromis, întunecată, chiar deprimantă. Latura întunecată a umanităţii reprezintă centrul interesului, punând în discuţie realitatea personajelor sale, fie că este vorba de lumea lor înconjurătoare ori sensul vieţii lor. La fel de brutal, original şi provocator este şi a ”A History of Violence”.

Tom Stall (Viggo Mortensen) este un cetăţean model. Trăieşte într-un mic oraş de provincie, e căsătorit, are doi copii, un cămin primitor şi este proprietarul unui mic local. Viaţă liniştită de care se bucură va fi zdruncinată din temelii în momentul în care doi ucigaşi psihopaţi încearcă să jefuiască restaurantul. Tom îi omoară pe cei doi fără prea multe rezerve, transformându-l în eroul local pe care televiziunile abia aşteaptă să-l transmită în direct. Din nefericire, lumina reflectoarelor îl aduce în atenţia unui mafiot din Philadelphia, Richie Cusack (William Hurt), care îl trimite pe Carl Fogarty (Ed Harris) şi alţi doi executanţi pentru a i-l aduce pe Tom, despre care ei cred că ar fi fratele lui Richie, un fost asasin al mafiei, care a dispărut cu mulţi ani în urmă. Fogarty şi echipa lui agită lucrurile în micul orăşel, iar Tom trebuie să revină la păcatele trecutului pentru a asigura viitorul familiei sale.

Deşi mult mai accesibil decât alte filme din trecut, Cronenberg este încă în formă. Avem un personaj principal masculin în plin conflict psihologic, foarte aproape de a fi un caz tipic de dublă personalitate, negându-şi originile de asasin psihopat, dar menţinându-şi cu abnegaţie identitatea Tom Stall, familist convins, totul sub presiunea demonilor trecutului. Tipic Cronenbergian. Este de asemenea interesant modul în care trecutul violent al lui Joey/Tom se reflectă asupra familiei sale, alterându-le comportamentul, ca şi cum psihologia lor reacţionează organic la nou descoperită identitate a capului familiei. Înşelăciunea lui Tom şi trecutul său obscur au un efect vizibil devastator asupra familiei sale. Fiul lor adolescent manifestă o explozie violentă, atipică, într-o confruntare cu bătăuşul şcolii, o explicaţie pentru criza proprie de identitate fiind pierderea modelului masculin cu care se identifică. Tom şi soţia pornesc o partidă sălbatică de sex pe scări, o răbufnire a frustrărilor, un amestec de dragoste şi ură, după ce soţia sa tocmai l-a minţit pe şeriful oraşului în legătură cu identitatea reală a lui Tom, chiar şi ea având îndoieli legate de străinul cu care a fost căsătorită atâta timp. Toate subliniază schimbări profunde în vieţile lor, noul Tom fiind atât problema cât şi cheia rezolvării dilemei lor. Întrebarea este dacă sunt pregătiţi să-l accepte pe Tom pentru ceea ce este în realitate, ceea ce automat înseamnă un nou început. Tema acceptării este una obişnuită în astfel de filme, însă Cronenberg nu joacă cartea sentimentalismelor. Problema nu poate fi rezolvată de Tom, ci de Joey, ucigaşul lăuntric. Pentru a-şi asigura viitorul, trebuie să-şi ucidă trecutul. Cronenberg nu optează pentru genul de climax obişnuit filmelor de acţiune cu lupte complicate şi multe împuşcături. Cea mai importantă scenă a confruntării finale este, în mod surprinzător, un dialog tensionat între Tom şi Richie (un William Hurt fantastic, nominalizat la Oscar), care desigur se sfârşeşte cu o scurtă răbufnire violentă , dar impresia pe care o lasă este că tocmai am văzut un final bazat pe motivaţiile personajelor şi nu cerinţele cinemtografiei comerciale.

Din moment ce violenţa este elementul fundamental al filmului, nu va dezamăgi adepţii violenţei explicite, Cronenberg însuşi fiind un maestru al imaginilor şocante. "A History of Violence” oferă scene brutale, intenţionat încadrate cu prim-planuri şi coregrafie minuţioasă. Nu glorifică violenţa, însă, ci ne-o aruncă în faţă, cât mai detaliat şi realist posibil. Efectul este unul de texturare a poveştii, fiind vorba de violenţa prezentă în vieţile personajelor, de felul cum se insinuează în societatea noastră, şi în cele din urmă are un efect catalizator asupra demonilor noştri interiori.

Prin urmare, ceea ce este în esenţa un thriller, împinge limitele cinema-ului convenţional cu stil şi mesaje subliminale legate de violenţă, permiţând spectatorului să tragă singur concluziile, oferind în termeni de entertainment suspans şi interpretări excelente. O vizionare obligatorie.

Stargate (1994)

Cu : Kurt Russel, James Spader, Jaye Davidson, Alexis Cruz
Regia : Ronald Emmerich
Scenariul : Ronald Emmerich & Dean Devlin
Rating : PG-13 for sci-fi action violence.

Acum că “2012” ia cu asalt cinematografele din întreaga lume, m-am gândit să revin la unul din filmele mai vechi şi ceva mai non-apocaliptice ale lui Ronald Emmerich. Din moment ce selecţia nu e foarte generoasă, m-am oprit asupra lui a “Stargate”, al doilea film al său la Hollywood (primul fiind ”Universal Soldier”) şi primul cu un buget cu adevărat generos, însă mai degrabă faimos pentru serialul de televiziune din ‘97, care rulează şi azi într-o formă sau alta.

Acţiunea începe în 1928, cu descoperirea unui obiect ciudat într-un sit arheologic din Egipt, apoi revine în zilele noastre, unde Daniel Jackson (James Spader), un egiptolog cam trăznit cu teorii istorice pe măsură, este recrutat de guvern pentru a ajuta la traducerea unor texte antice. Cercetările sale ajung la concluzia că obiectul descoperit în 1928 este de fapt un fel de poartă intergalactică care necesită introducerea a 7 simboluri pentru a facilita accesul către lumi necunoscute. E rândul armatei să intre în scenă, desemnandu-l pe Col. O’Neill (Kurt Russel) să preia conducerea unei expediţii prin poarta stelară. Odată trecuţi dincolo, se trezesc pe o planetă deşert şi realizează că nu au cele 7 simboluri necesare pentru a se întoarce pe Pământ. Prin urmare, încep explorarea împrejurimilor şi descoperă o aşezare primitivă de oameni despre care vor descoperi că sunt sclavi răpiţi de extratereştrii de pe Pământ şi aduşi acolo pentru a-i pune la muncă în folosul “comunitaţii”. Extratereştrii sunt conduşi de o “încarnare” a lui Ra (zeul egiptean al Soarelui), membru al unei rase mult mai evoluate care se pare că ar fi creat de fapt piramidele. Povestea se complică şi mai mult pe parcurs, ducând inevitabil la finalul specific unui blockbuster, ce conţine o bombă nucleară cu cronometru digital extrem de uşor de citit în situaţii de panică, bătăi cu pumni şi picioare, Daniel salvând-o pe iubirea vieţii lui, o bătălie în care evident gloanţele nu fac faţă unor nave zburătoare echipate cu lasere, şi replica nemuritoare care încheie apoteotic balamucul : “Give my regards to King Tut, asshole !” Şi să mai zici că americanii sunt inculţi.

Filmul evoluează frumos atât cât durează să activeze poarta şi să călătorească prin ea, adică vreo 20-30 de minute. După aceea, ritmul este un pic haotic. Nu există sentimentul entuziasmului pe care ar sugera-o ideea aventurii în sine, ci doar o înşiruire de descoperiri şi dialoguri explicative, întrerupte de câteva izbucniri de acţiune şi efecte vizuale. Este mai cuminte decât celelalte epice realizate de Emmerich, şi cel puţin mai plictisitor. Dă impresia că în mod intenţionat evoluează mai încet pentru a detalia cât mai mult povestea, însă de fapt nu face decât să aşeze piesele pentru bătălia finală. Mare parte a filmului merge pe pilot automat, iar când ajunge la scenele de acţiune finale, realizezi că nu ai văzut mare lucru din punct de vedere al creativităţii. Evident, serialul a fost mai mult decât binevenit pentru fanii Stargate, ţinând cont că filmul este mult prea limitat în viziune.

Când se ajunge şi la acţiune, efectele sunt încă destul de impresionante, mai ales că sunt vechi de 15 ani. Cele digitale sunt puţin prăfuite şi ies în evidenţă mai puţin plăcut, însă miniaturile şi restul efectelor practice arată încă excelent. Decorurile care îmbină stilul egiptean şi cel futurist oferă imagini plăcute ochiului, care distrag atenţia de la lipsa unui scenariu solid. Kurt Russel este perfect în rol. E plăcut să-l vezi înfruntând clişeul militarului cu fălci de oţel, cu aplombul unui actor care a mai văzut astfel de producţii de serie B şi se lasă pur şi simplu purtat de val. Spader este la fel de distractiv în rolul omului de ştiinţă aerian care devine salvatorul omenirii. Însă Ra, interpretat de Jaye Davidson este prea puţin interesant, şi este păcat deoarece un film ca acesta ar fi avut nevoie de un personaj negativ fascinant şi ameninţător în acelaşi timp. Jaye reuşeşte să fie doar excentric (şi nu într-un sens bun).

Acestea fiind zise, nu este cel mai impresionant film al lui Emmerich, şi asta vine din partea cuiva care nu cere de la omul ăsta decât distracţie şi distrugere totală. În ciuda unor ambiţii onorabile şi momente amuzante, nu reuşeşte să producă entuziasmul serialului TV (care parcă nu se mai termină), însă aceasta este ideea originală de la care s-a pornit. Nu-mi pot imagina cum producătorilor le-a trăznit prin cap să se îndrepte spre televiziune cu materialul ăsta, însă, în cele din urmă a fost o idee mult mai inspirată decât filmul lui Emmerich.

Good Luck Chuck (2007)

Cu: Dane Cook, Jessica Alba, Dan Fogler, Lonny Ross
Regia: Mark Helfrich
Scenariul: Josh Stolberg

Am avut eu un presentiment în legătură cu acest film şi am încercat să o conving pe prietena mea să nu mergem, dar pricipalele mele argumente - "Nu am văzut în viaţa mea ceva amuzant cu Dane Cook” şi "Nu cred că Jessica Alba e actriţă”- au fost învinse de logica clasică: "Nu ai văzut scenetele lui de de stand up"(corect) şi "E mortală” (şi mai corect). În timp ce citeam Topul celor mai proaste 100 filme de pe Rotten Tomatoes, am dat peste acest titlu, şi mi-am amintit durerea şi regretul pe care le-am încercat atunci când am realizat că am dat 20 RON (cu floricele şi suc) pe ceva care face o obturație de canal să pară o excursie la Disneyland.

“Good Luck Chuck” spune povestea improbabilă a unui dentist (da, de acolo "obturaţie de canal"), Charlie Logan (Dane Cook), care are o calitate unică: orice femeie care are o relaţie sau se culcă cu el ajunge să se mărite cu următorul tip pe care îl cunoaşte. A fost "fermecat" când era copil şi acum, la maturitate, profită de pe urma statutului şi reputaţiei sale aducând în patul său mai multe femei decât poate face faţă, pentru că în mod evident el deţine cheia paradisului oricărei femei: căsnicia. El o întâlneşte şi se îndrăgosteşte de Cam (Jessica Alba), doctor zoolog, cu o pasiune pentru pinguini, frumoasă şi deşteaptă, dar cu propria ei trăsătură deosebită: neîndemânarea extremă. Urmează distracţia (sau nu). Evident că el are un prieten enervant şi gras care îl face să pară un prinţ prin comparaţie doar pentru că nu fură identităţi pentru ca să facă sex şi nu abuzează un grapefruit în timpul rămas. Evident că ea e fermecătoare atunci când se împiedică singură şi în general necesită supraveghere 24-24 doar ca să nu dea foc la casă în somn. Normal că se iubesc dar stă "comedia de situaţie" între ei. Normal că Dane Cook e amuzant. Şi normal că Jessica Alba poate fi savantă.

Cel mai mare defect al acestui film este că pur şi simplu nu e amuzant. Accept umorul brut. Accept glumele perverse şi/sau deplasate („Clerks”). Pot să cred că astfel de oameni există pe Pământ. Nu am probleme cu femeile frumoase cuplate cu bărbaţi comuni (mi-a placut „Knocked Up”). Pot aprecia şarmul unui bărbat amuzant (bine, recunosc: sunt fană Seth Rogen). Nu mă aştept la lecţii de viaţă sau filosofie într-un scenariu de comedie. Am râs până şi la „The Proposal”, şi era despre două clişee ambulante care se contraziceau. Dar atunci când merg la o comedie, romantică sau nu, ar fi cazul să fie amuzantă. Adică să aibă măcar o glumă inedită, inovativă şi inteligentă şi minim zece mediocre. Iar actorii principali nu trebuie să fie laureaţi Oscar, dar ar fi bine să aibă carismă şi talent comedic, să reuşească să îşi recite replicile fără să pară nişte copii de gimnaziu la sceneta serbării de Craciun care caută aprobarea mamei prin public.

Ceea ce mă aduce la a doua problemă majoră: lipsa unor actori potriviţi. Nu vreau să încep acum cu talentul actoricesc, pentru că acest scenariu nu are nevoie de aşa ceva, nici Meryl Streep nu ar putea resuscita epava asta. Dar pentru a câştiga publicul în ciuda situaţiilor neverosimile şi uneori cretine, pentru a-l face să ţină cu nişte personaje schematice şi la limita retardului, e nevoie de actori care să se facă plăcuţi fără efort. Dane Cook poate fi un tip excepţional şi un actor merituos, dar te face să vrei să îi dai palme. Indiferent ce personaj interpretează. E ca Ashton Kutcher: nu atât de grozav pe cât se chinuie cu disperare să demostreze că e, dar până şi acesta din urmă parcă pare mai relaxat atunci când "joacă un rol". Dar toată maimutăreala bărbatului copil de 30 ani nu e atrăgătoare şi nici hilară, ca să nu mai zic că e şi total depăşită. E o plăcere să o urmăreşti pe Jessica, se luminează ecranul de fiecare dată când zâmbeşte, păcat că rolul îi cere să vorbească. Îşi merită locul în orice top al frumuseţii, dar ea şi Jessica Biel par a avea aceeaşi problemă: nimeni nu ia în serios femeile frumoase. Cred că în curând o să se declare frumuseţea handicap, cu acordare de daune. Pentru că Charlize Theron e urâtă, nu aţi văzut “Monster”?

Per total, un film deja uitat de toată lumea în afară de Rotten Tomatoes şi mine, o veritabilă demonstraţie prin inducţie a faptului că e uşor să faci milioane: se ia un comic şi o frumuseţe, se adaugă sex şi glume intestinale, animale simpatice, se suprapromovează şi voila: filmul pe care toată lumea l-a văzut şi nimeni nu îl ţine minte.

Drag Me to Hell (2009)

Cu : Alison Lohman, Justin Long, David Paymer, Lorna Raver
Regia : Sam Raimi
Scenariul : Sam Raimi & Ivan Raimi
Rating : PG-13 for sequences of horror violence, terror, disturbing images and language.

Mulţi au aşteptat ziua în care Sam Raimi va lăsa seria “Spiderman” deoparte şi va reveni la rădăcinile sale horror. Şi iată că acea zi a sosit. “Drag me to Hell” este într-un fel o continuare spirituală a seriei “Evil Dead”, o întoarcere în plină formă a maestrului conflictelor demonice, şi încă una binevenită după catastrofa numită “Spiderman 3”.

Vicima forţelor răului este acum o tanără, pe nume Christine Brown (Alison Lohman), care lucrează la o bancă din Los Angeles şi este foarte aproape de o promovare, însă, numai dacă, aşa cum îi sugerează şeful ei (David Paymer), poate dovedi că este capabilă să ia decizii dificile. O astfel de decizie dificilă intră pe uşă sub forma doamnei Ganush (Lorna Raver), o bătrână ţigancă care are nevoie de o prelungire a ipotecii. Luând în considerare spusele şefului ei, Christine îi refuză prelungirea. Bătrâna o imploră în genunchi, Christine cheamă paza, iar Ganush se simte umilită. Christine este apoi atacată de încarnarea demonică a bătrânei într-o parcare subterană, unde Ganush pune un blestem asupra ei. Blestemul, după cum vom afla de la un medium, Rham Jas (Dileep Rao), este unul cu consecinţe devastatoare : demonul Lamia o va chinui timp de 3 zile, după care o va târâ în iad, asta dacă nu cumva Christine va descoperi o modalitate de a rupe blestemul în timp util.

Filmul este necruţător în ceea ce priveşte momentele tensionate şi sperieturile, o înşiruire de scene care mai de care mai sinistre. Filmul nici măcar nu a primit rating R la americani (deşi există o versiune necenzurată pe DVD), însă este destul de brutal şi înfiorător (meritul lui Raimi) fără găleţi de sânge. Filmul se joacă cu numeroasele clişee ale filmelor cu atacuri demonice dând nastere unor scene terifiante care se succed cu o viteză ameţitoare. Poţi număra pe degete clipele liniştite, fără demoni, din acest festin horror cu o durată de aprox. 99 de minute. Tonul general este totuşi unul de comic macabru intenţionat, specific lui Raimi, pentru ca apoi să apară ceva care să te facă să tresari şi parcă nu-ţi mai vine să râzi…până în momentul în care un tip posedat incepe să danseze suspendat în aer, şi aşa mai departe.

Efectele sunt arătoase, iar abilitatea lui Raimi de a manipula imaginea şi montajul adaugă o frenezie halucinantă acţiunii. Efectele digitale strică un pic părţile dezgustătoare care pe vremuri erau făcute cu efecte practice, însă nu este neapărat deranjant (poate e chiar de preferat). Demonul în sine nu işi face apariţia fizic, recurgând uneori la jocuri ale minţii, pentru a o aduce pe Christine în pragul nebuniei, prin urmare Raimi nu ajunge niciodată în punctul în care acţiunea să fie dominată de efecte vizuale.

Poveste se concentrează mai mult pe Christine, astfel încât nu avem parte de prea multe detalii legate de celelalte personaje. Printre acestea, cel mai interesant este cel al iubitului ei, Clay (Justin Long), care se dovedeşte deosebit de înţelegător, în ciuda faptului că el personal nu crede în demoni. În principiu este vorba de confruntarea dintre Christine şi demon, cam la fel cum în “Evil Dead” era vorba de duelul dintre personajul lui Bruce Campbell şi forţele răului. Nu este loc pentru personaje secundare complexe. Este un one-woman-show în care Alison Lohman se descurcă de minune. Este o prezenţă plăcută, hotărâtă şi surprinzător de rezistentă la tot ce este supusă. Ce altceva mai poţi cere de la o eroină specifică genului ăsta de film. Ironia personajului este aceea că va ajunge să ia decizii chiar mai grele decât i-a sugerat iniţial şeful ei, dar nu pentru o simplă promovare, ci pentru a-şi salva propria viaţă.

“Drag Me to Hell” este un horror delicios, plin ochi cu sperieturi şi acţiune. Dacă sunteţi fani Sam Raimi, în special ai seriei “Evil Dead”, sau fani “Exorcistul”, sau pur şi simplu căutaţi senzaţii tari, atunci acesta este filmul potrivit.

Trick 'r Treat (2008)

Cu : Anna Paquin, Brian Cox, Dylan Baker, Leslie Bibb
Regia si Scenariul : Michael Dougherty
Rating : R for horror violence, some sexuality/nudity and language.

“Trick ’r Treat” este un film care a avut parte de o lansare extrem de ciudată. Deşi era programat să apară de Halloween în 2007, studiourile Warner Bros. au hotărat să-l amâne, probabil de frica concurenţei (“Saw”). Doi ani mai târziu, nici un fel de lansare pe marele ecran, în schimb Warner a hotărât până la urmă să capituleze şi să ofere filmului ocazia să apară, însă direct pe DVD. Şi cum Halloween-ul a fost doar acum câteva zile, am hotărât să văd şi eu ce e cu sarbatoarea asta de e toata lumea înnebunită după ea.

Filmul intercalează patru poveşti separate care au loc în noaptea de Halloween, într-un mod asemănător cu “Pulp Fiction”. Directorul Wilkins, cu un apetit pentru crimă şi o pasiune un pic prea mare pentru Halloween, cinci adolescenţi care doresc să aducă un omagiu victimelor unui incident cunoscut drept “The School Bus Massacre”, Laurie, o virgină de 22 de ani, îmbrăcată ca Scufiţa Roşie, în căutare de băieţi, şi Dl. Kreeg, un bătrân care urăşte Halloween-ul, dar care este pe cale să primească o lecţie dureroasă în ceea ce priveşte ignorarea tradiţiei. Nu doresc să intru în prea multe detalii legate de poveşti, deoarece în primul rând e mult prea distractiv să le descoperi pe parcurs, iar în al doilea rând, există synopsisuri complete şi pline de spoilere pentru doritori pe Wikipedia sau IMDb.

De ce atâta entuziasm pentru filmul acesta ? Poate, pentru că genul filmelor horror este atât de saturat în ziua de azi de aşa-numitul “torture porn” (vezi “Saw”), încât este revigorant să vezi o schimbare, un proiect independent ale cărui atuuri sunt atmosfera şi tonul jucăuş-răutăcios al naraţiunii (ca pe vremea lui “Gremlins”). Nostalgia spaimelor copilăriei permeează atmosfera întregului film, genul de sperieturi care ne făceau să dormim cu lumina aprinsă şi uşa de la dulap închisă, deşi poate filmul nu va părea prea înfricoşător (cel puţin mie nu mi s-a părut). Oferă însă destul suspans şi o atmosferă specifică unei nopţi stranii în care legendele, imaginaţia şi goticul se îmbină cu rezultate suprarealiste. În permanenţă filmul te face să te întrebi ce mai urmează şi nu dezamăgeşte. Este destul de violent, dar nu teribil de explicit, iar surpriza plăcută o reprezintă faptul că se bazează în mare parte pe efecte vizuale clasice.

Ideea filmului sugerează multă afecţiune a regizorului pentru Halloween. Din câte am citit, Michael Dougherty a mai regizat un scurt-metraj de animaţie legat de Halloween în 1996 ,”Season’s Greetings”, deci e clar că “Trick ’r Treat” este filmul pe care aştepta de mult să-l facă. Cele patru povestioare vor fi familiare ca abordare fanilor unor seriale TV precum “Tales from the Crypt”, dar datorită unui scenariu abil scris şi a unui tratament vizual excelent, materialul standard este împrospătat cu mult stil şi o abordare clar influenţată de stilul benzilor desenate. Dialogurile nu sunt însă la fel de interesante, ceea ce mie mi s-a părut a fi un minus şi o ocazie ratată de a duce mai departe umorul negru deja prezent.

“Trick ’r Treat” este filmul de Halloween perfect. Chiar dacă eu personal nu împărtăşesc ideea de a adopta sărbătoarea, recunosc că este o ocazie perfectă de a lua parte la un maraton de filme horror, iar acest film va fi cu siguranţă printre primele pe lista mea de acum încolo. Este chiar posibil ca şi cei care nu sunt fani ai genului să găsească ceva care să le placă la el. Aşa că, Amelie, încep să strâng bani pentru factura la curent, pentru că trebuie neapărat să-l vezi şi pe ăsta.

The Skeptic (2009)

Cu: Tim Daly, Tom Arnold, Zoe Saldana, Edward Herrmann, Andrea Roth, Robert Prosky, Bruce Altman, LJ Foley

Regia: Tennyson Bardwell

Scenariul: Tennyson Bardwell

Inspirată de recenziile de săptămâna trecută, am decis să trec peste repulsia mea iniţială şi să mai vizionez nişte filme de groază: am început cu “Orphan” – şi va trebui să îl pun pe Skellington să îmi deconteze factura pentru curentul consumat în nopţile în care a trebuit să dorm cu becul aprins, şi am continuat cu "The Skeptic”, la sfatul monstruleţului care e sora mea cea mică şi aparent drăguţă. Mă îndoiesc că va mai exista o a treia încercare, nu sunt făcută pentru acest gen de filme.

“The Skeptic” spune povestea lui Bryan Becket, interpretat de Tim Daly, care se decide să se mute în casa răposatei lui mătuşi până când soţia lui îl va accepta aşa detaşat emoţional cum l-a cunoscut. Rece, calm şi calculat, el este un perfecţionist care urăşte ataşamentul şi legăturile afective. Singurul lui prieten şi soţia lui sunt ţinuţi la distanţă, orice încercare de şantaj emoţional fiindu-le retezată din start. Asta la început. Pentru că odată instalat în noua casă, el începe să fie martor la nişte evenimente inexplicabile. Un medium cu înfăţişare de supermodel (bine totuşi că nu e savant) îl ajută să descopere cheia acelor fenomene paranormale care pun la îndoială tot ceea ce el susţine. El e, evident, scepticul.

Tim Daly (pe care l-am mai văzut doar în serialul “Private Practice”, unde sincer nu m-a impresionat, fiind imobil, expresiv ca un balot şi având replici mult prea siropoase) mi-a schimbat în bine părerea despre abilităţile sale profesionale, acest film bazându-se pe un personaj principal lipsit de expresivitate şi emoţie. Până la final, a avut câteva scene bune şi am văzut potenţial de mai mult de atât, aşadar cel puţin doi dintre cei 6 cartofi sunt ai lui. Soţia lui e Robin (Andrea Roth), şi niţel cam prea blondă şi preocupată să arate bine pentru gustul meu. Şi nu în ultimul rând, mediumul, interpretat de Zoe Saldana, care începe prin a fi deosebit de enervantă, dar se integrează bine în poveste şi deci devine utilă, dar tot nu indispensabilă.

Cel mai bun actor din film e casa. Mai ştiţi casa mamei lui Norman Bates? Ei bine, aceasta e la fel de îngrozitoare, doar cu un minus notabil la capitolul cinematografie în tonuri de gri. Nu ştiu dacă e un platou sau au folosit o reşedinţă reală, dar dacă există pe undeva prin lumea asta şi cineva o locuieşte, atunci, în ciuda arhitecturii şi a multitudinii de camere, nu există loc pe lumea aceasta faţă de care să vreau să mă aflu mai departe. E genul de casă care urlă "fantome!" chiar şi în mijlocul zilei. Regizorul face o treabă foarte bună concentrându-se pe jocul actorilor, prim-planurile şi cadrele înguste te fac să te întrebi mereu ce se întâmplă în afara cadrului, în fundal sau în raza vizuală a respectivului personaj. Acestea sunt părţile bune.

Cele rele? Scenariul e mediocru către greţos, iar tehnicile de a îngrozi publicul sunt clişee repetitive. Unele momente te fac să strigi: "Gata cu înghesuitul fiecărui obiect de recuzită horror existent pe Terra!", altele doar îţi reamintesc de scene/dialoguri/cadre văzute prin alte filme, ceva mai bune. Te sperie, da, şi deci scopul principal este atins, dar este complet neoriginal şi am senzaţia că nu va impresiona fanii genului (ceea ce eu nu sunt, dar mă bazez pe recenziile dure: 8% pe Rotten Tomatoes), mai ales că ei au şi material de comparaţie. Povestea de bază e bună, dar nu e suficient de consistentă încât să susţină o acţiune de o oră jumătate. Putea fi mai rău, dar putea fi mult, mult mai bine.

"The Skeptic" e un film de groază decent. Nu uimeşte, nu dezamăgeşte, e plictisitor pe alocuri şi înspăimântător în anumite momente, se lasă cam prea mult pe umerii actorilor şi are lacune în departamentul creativitate, dar e potrivit pentru o seară între prieteni.

Orphan (2009)

Cu: Isabelle Fuhrmanm, Peter Sarsgaard, Vera Farmiga
Regia: Jaumet Collet-Serra
Scenariul: David Johnson
Rating : R for disturbing violent content, some sexuality and language.

Imediat cum vezi trailerul de la “Orphan”, e foarte uşor să-l cataloghezi drept un thriller standard, dar, în mod surprinzător, nu este chiar aşa. Regizorul Jaume Collet-Serra (“House of Wax”, remake-ul stupid din 2005) şi scenaristul David Johnson reuşesc să scoată ceva inedit din tema copilului malefic, chiar dacă depinde de aceleaşi vechi clişee.

Orfana din titlu se numeşte Esther (Isabelle Fuheman), o fetiţă de 9 ani din Rusia, extrem de isteaţă, adoptată în Statele Unite de Kate (Vera Farmiga) şi John Coleman (Peter Sarsgaard), un tânăr cuplu care face eforturi să-şi revină după naşterea unui copil mort. Ei mai au alţi doi copii, un băiat, Daniel, şi o fetiţă surdo-mută Max. Deşi pare ciudat ca ei să-şi dorească atât de mult un al treilea copil încât să recurgă la adopţie, se poate spune că trauma suferită a lăsat urme atât de adânci încât singura cale prin care trecutul poate fi uitat este aceea de a adopta o fetiţă (copilul pe care l-au pierdut urma să fie tot fată), însă pe masură ce Esther îşi arată latura întunecată, începe să devină evident că familia Coleman a făcut o greşeală posibil fatală.

După toate aparenţele, Esther este un model de bună-creştere. E politicoasă, manierată, şi are un anume farmec de modă veche. Din nefericire, este doar o suprafaţă modelată cu intenţii ascunse, ascunzând o latură surprinzător de periculoasă. Aproape că pare mult prea matură pentru vârsta ei (şi pe bună dreptate). De exemplu, într-o scenă dezvăluie cunoştiinţe avansate legate de sex şi folosirea cuvantului “Fuck” în exact acest context, lucru care o face pe Kate să presimtă că ceva în legătură cu Esther nu are sens. Ar mai fi şi momentul în care aceasta îşi împinge premeditat o colegă de şcoală pe un tobogan, rupându-i un picior.

Aşadar, ceva nu e tocmai în regulă cu Esther. Pe de altă parte, nici în familia Coleman lucrurile nu sunt chiar perfecte. Kate se luptă cu alcoolismul, iar John încearcă să recâştige încrederea ei, dupa ce în trecut a avut o aventură. Situaţia familială este cel puţin fragilă, cu numeroase probleme ascunse în culisele vieţii lor. Însă Esther pare foarte dornică să se joace cu aceste probleme, speculând slăbiciunile celor doi, ajungând chiar până la a-i folosi pe copii în planurile ei diabolice, prin intimidare neobişnuit de agresivă. Kate începe să înţeleagă intenţiile lui Esther, dar cine s-o mai creadă ? Ea este cea care se tratează la psihiatru. De fiecare dată când încearcă să vorbească cu soţul ei, acesta o tratează ca pe o nebună. În momentul în care situaţia devine evidentă pentru toată lumea, este deja prea tarziu.

De ce este “Orphan” un thriller diferit de toate celelalte ? În primul rând, este dispus să-i supună pe copii la pericole ingrozitoare pe ecran. Nu cred că mai îmi vine în minte un alt film care să afişeze atâta brutalitate faţă de preadolescenţi. Nu face absolut nici un compromis în această privinţă, iar acţiunea devine astfel extrem de şocantă. Apoi mai este şi interpretarea excelentă a Isabellei Fuhrman, care conform IMDb.com avea 10 ani când a început filmările, şi e de-a dreptul terifiant s-o vezi trecând de la puştoaică simpatică la ucigaşă manipulatoare. O performanţă dificilă pentru un adult, ce sa mai zicem de un copil, însă reuşeste să fie convingătoare. Asta nu înseamnă, desigur, că e singură pe ecran. Vera Farmiga este la fel de abilă, transformând un personaj de thriller obişnuit într-o femeie complexă, o protagonistă convingătoare capabilă să canalizeze atenţia publicului asupra suferintelor ei. Peter Saarsgard nu are prea multe de făcut, în afara de a-şi ignora soţia când nu trebuie. Nu ar fi aşa de rău ca personaj, dacă nu ar fi atât de dispus să aibă mai multă încredere în Esther decât în Kate. Tinând cont că el a fost cel cu conştiinţa încărcată, forţat să plătească pentru greşelile sale, probabil se simte bine acum că poate proiecta asupra soţiei propria sa vinovăţie. E chiar surprinzător cum scenariul reuşeşte în mod eficient şi convingător să se joace cu aspectele psihologice ale familiei disfuncţionale, chiar şi atunci când inserează obligatoriile scene care să te facă să tresari.

Filmul nu are momente care să ofere ocazia publicului să înceapă să caute găuri in intrigă, chiar şi în momentul în care surpriza care apare spre final întoarce toată povestea cu susul în jos. Are forţa să capteze atenţia până la sfarşit, cu ajutorul unei distribuţii solide şi a unor momente terifiante. Nu-l rataţi !

Black Christmas (1974)

Cu: Olivia Hussey, Margot Kidder, Andrea Martin
Regia: Bob Clark
Scenariul: Roy Moore
Rating : R

Genul Slasher este probabil unul dintre cele mai populare în lume de peste 30 de ani. Primul film din acest gen poate fi considerat “Psycho” al lui Hichcock, deşi unii ar arăta şi spre “Thirteen Women” (1932). Acela a fost precedentul care a creat moda filmelor care au ca element central activitatea criminală a unui ucigaş psihopat. De-a lungul timpului genul a suferit modificări şi transformări, ajungând chiar şi în sfera SF-ului, fiind stors şi de ultimul strop de originalitate. Freddie Kruger, Jason Vorhees, Michael Myers, Hannibal Lecter, Leatherface, Chucky, Jigsaw sunt câteva dintre numele cele mai cunoscute din panteonul groazei. Primele filme care au stabilit “regulile” genului, în 1974, au fost “The Texas Chainsaw Massacre” şi “Black Christmas”, însă abia succesul de box-office din 1978 al lui “Halloween” a pornit cu adevărat nebunia.

“Black Christmas” are o poveste slasher standard. O casă a unei frăţii de fete din Canada este terorizată de un psihopat de la care fetele primesc telefoane obscene. Ascuns în podul casei, acesta trece repede de la apeluri telefonice, la execuţii brutale, eliminându-le pe fete una câte una, totul petrecându-se în preajma Craciunului.

Distribuţia este în mare parte formată din necunoscuţi, mai puţin Olivia Hussey (Maria din “Iisus din Nazaret” al lui Zeffireli) şi Margot Kidder (Lois Lane din “Superman”-ul vechi). Adevărata vedetă a filmului este însă, conform genului, ucigaşul nevăzut. Crime sunt destule, dar loviturile cauzatoare de deces au loc în afara cadrului, sau suferă puternice stilizări vizuale. Violenţa este astfel redusă la nivel de sugestie, însă rămâne eficientă.

Momentele de suspans sunt interesante şi funcţionează, chiar dacă în principiu filmul este depăşit ca tehnică şi acţiune din perspectiva spectatorului modern. Menţionez în special o scenă în care poliţia incearcă să depisteze o serie de apeluri telefonice. Şi nu e vorba de aparatură hi-tech ca în ziua de azi, cu nişte tipi în jurul telefonului, cu calculatoare care să le indice sursa apelului. În nici un caz, doar sunt anii ’70. La fiecare apel, un ofiter de poliţie aflat la centrala telefonică, trebuie să alerge printr-o sală plină de aparatură mecanică de telefonie până găseşte exact aparatul care face legătura. Şi evident, vorbim de o sală imensă, iar dacă nu aleargă destul de repede, nu găseşte aparatul corespunzător adresei de unde a pornit apelul. Comparativ cu cât de uşor este în ziua de azi să depistezi un telefon, scena e hilară, însă, din punct de vedere al construcţiei suspansului, funcţionează (dacă reusesti să-ţi revii din şocul prăpastiei tehnologice).

Se poate spune usor că “nu este în nici un caz cel mai bun film făcut vreodată”, însă filmele slasher intră într-o categorie aparte care nu permite astfel de aprecieri. Într-un fel, ele fac apel la acea latură întunecată a noastră care ne face să simţim plăcerea unui astfel de spectacol sinistru, latură care vrea să traiască senzaţiile intense ale terorii. Nivelul lor calitativ este extrem de subiectiv în funcţie de preferinţele fiecăruia. În nici un caz nu e un gen dedicat criticilor de film. Singurul motiv pentru care merită o notă mare este originalitatea abordării în contextul vremurilor respective.