Black Christmas (1974)

Cu: Olivia Hussey, Margot Kidder, Andrea Martin
Regia: Bob Clark
Scenariul: Roy Moore
Rating : R

Genul Slasher este probabil unul dintre cele mai populare în lume de peste 30 de ani. Primul film din acest gen poate fi considerat “Psycho” al lui Hichcock, deşi unii ar arăta şi spre “Thirteen Women” (1932). Acela a fost precedentul care a creat moda filmelor care au ca element central activitatea criminală a unui ucigaş psihopat. De-a lungul timpului genul a suferit modificări şi transformări, ajungând chiar şi în sfera SF-ului, fiind stors şi de ultimul strop de originalitate. Freddie Kruger, Jason Vorhees, Michael Myers, Hannibal Lecter, Leatherface, Chucky, Jigsaw sunt câteva dintre numele cele mai cunoscute din panteonul groazei. Primele filme care au stabilit “regulile” genului, în 1974, au fost “The Texas Chainsaw Massacre” şi “Black Christmas”, însă abia succesul de box-office din 1978 al lui “Halloween” a pornit cu adevărat nebunia.

“Black Christmas” are o poveste slasher standard. O casă a unei frăţii de fete din Canada este terorizată de un psihopat de la care fetele primesc telefoane obscene. Ascuns în podul casei, acesta trece repede de la apeluri telefonice, la execuţii brutale, eliminându-le pe fete una câte una, totul petrecându-se în preajma Craciunului.

Distribuţia este în mare parte formată din necunoscuţi, mai puţin Olivia Hussey (Maria din “Iisus din Nazaret” al lui Zeffireli) şi Margot Kidder (Lois Lane din “Superman”-ul vechi). Adevărata vedetă a filmului este însă, conform genului, ucigaşul nevăzut. Crime sunt destule, dar loviturile cauzatoare de deces au loc în afara cadrului, sau suferă puternice stilizări vizuale. Violenţa este astfel redusă la nivel de sugestie, însă rămâne eficientă.

Momentele de suspans sunt interesante şi funcţionează, chiar dacă în principiu filmul este depăşit ca tehnică şi acţiune din perspectiva spectatorului modern. Menţionez în special o scenă în care poliţia incearcă să depisteze o serie de apeluri telefonice. Şi nu e vorba de aparatură hi-tech ca în ziua de azi, cu nişte tipi în jurul telefonului, cu calculatoare care să le indice sursa apelului. În nici un caz, doar sunt anii ’70. La fiecare apel, un ofiter de poliţie aflat la centrala telefonică, trebuie să alerge printr-o sală plină de aparatură mecanică de telefonie până găseşte exact aparatul care face legătura. Şi evident, vorbim de o sală imensă, iar dacă nu aleargă destul de repede, nu găseşte aparatul corespunzător adresei de unde a pornit apelul. Comparativ cu cât de uşor este în ziua de azi să depistezi un telefon, scena e hilară, însă, din punct de vedere al construcţiei suspansului, funcţionează (dacă reusesti să-ţi revii din şocul prăpastiei tehnologice).

Se poate spune usor că “nu este în nici un caz cel mai bun film făcut vreodată”, însă filmele slasher intră într-o categorie aparte care nu permite astfel de aprecieri. Într-un fel, ele fac apel la acea latură întunecată a noastră care ne face să simţim plăcerea unui astfel de spectacol sinistru, latură care vrea să traiască senzaţiile intense ale terorii. Nivelul lor calitativ este extrem de subiectiv în funcţie de preferinţele fiecăruia. În nici un caz nu e un gen dedicat criticilor de film. Singurul motiv pentru care merită o notă mare este originalitatea abordării în contextul vremurilor respective.