Cu : Denzel Washington, Gene Hackman, Viggo Mortensen, James Gandolfini
Regia : Tony Scott
Scenariul : Michael Schiffer
Rating : R for strong language
Poţi număra pe degete filmele cu submarine bune. Cele vechi sunt în dulcea tradiţie a filmelor cu eroi din al Doilea Război Mondial. Apoi în anii ‚80, „Das Boot” în regia lui Wolfgang Petersen (care din nefericire este vinovat şi de catastrofa numită „Troy”) schimbă la faţă genul. Filmul lui Petersen este brutal, realist şi aruncă spectatorul în nebunia claustrofobică a unui sumarin german, fiind o odă închinată tinerilor marinari, dar şi o operă de suspans desăvârşită. Puţine filme de aceeaşi calitate au mai urmat. Anul '95 a venit însă cu o surpriză.
Producătorul Jerry Bruckheimer şi regizorul Tony Scott şi-au unit forţele pentru a treia oară după „Top Gun” şi „Days of Thunder” şi au adus pe ecrane probabil cea mai bună colaborare a lor. Numele sumarinului este „Alabama”, înzestrat cu un arsenal nuclear, căpitanul său este un anume Ramsey (Gene Hackman), iar secundul său este un tânăr comandant, Hunter (Denzel Washington). În Rusia, forţe rebele conduse de extremistul Radchenko au pus stăpânire pe arsenalul nuclear, iar codurile de lansare criptate sunt singurul lucru care îi împiedică de la a declanşa Al Treilea Război Mondial. Submarinul „Alabama” primeşte misiunea de a se poziţiona în aşa fel încât să poată răspunde la o posibilă ameninţare înainte ca aceasta să se concretizeze. Însă războiul care stă să se declanşeze la suprafaţă, va izbucni pe puntea de comandă a submarinului. Ramsey şi Hunter reprezintă două şcoli de gândire diferite. Ramsey este un comandant cu experienţa a 25 de ani pe puntea submarinelor, un conducător ferm care crede în disciplina dură. Spre exemplu, în momentul în care un incendiu izbucneşte în bucătăria vasului, porneşte o manevră de antrenament, pentru a-i ţine pe oameni în formă. Hunter nu este însă de acord cu decizia sa, la care răspunsul lui Ramsey este : „We're here to preserve democracy, not practice it.” Hunter este tânăr, neexperimentat, cu o viziune modernă asupra războiului şi a modului de a conduce un submarin. Părerea sa despre posibilitatea unui război nuclear se observă în replica următoare : „In the nuclear world, the true enemy is war itself.” Animozităţile dintre Ramsey şi Hunter cresc de la începutul misiunii datorită acestor diferenţe de viziune. Un submarin rusesc îi atacă distrugându-le capacitatea de a primi mesaje, exact în momentul în care primeau o transmisiune de mare importanţă. Textul incomplet poate sugera fie un ordin de a lansa rachetele nucleare, fie un ordin de a anula misiunea. Ramsey este de părere că trebuie să atace, Hunter crede că ar fi bine să aştepte până când este reparată aparatura de recepţie pentru a vedea mesajul întreg. Cum relaţiile dintre cei doi nu sunt tocmai bune, un simplu schimb de argumente devine un război al orgoliior care degenerează în împărţirea submarinului în două tabere şi lupta acerbă pentru comanda submarinului, miza finală fiind chiar soarta lumii.
„Crimson Tide” trebuie să fie probabil cel mai bun film al lui Tony Scott şi unul din puţinele cazuri în care tehnicile sale stilistice nu acoperă restul filmului ci îl susţin. Montajul hiperactiv, cadrele texturate ultra-sugestive, muzica agresivă, toate sunt acolo, însă nu ele sunt acum vedetele filmului, ci, tensiunea remarcabilă scoasă în evidenţă de aceste tehnici, şi scenariul surprinzător al filmului. Da, conţine majoritatea clişeelor filmelor cu submarine, dintre care obligatoria scenă în care datorită avariilor care ameninţă integritatea vasului, căpitanul trebuie să ordone închiderea unui compartiment în care mai sunt încă oameni, sau scufundarea la o adâncime critică şi redresarea în ultimul moment. Dar pe langă elementele de acţiune, se construieşte un film serios, un duel tensionat între doi comandanţi care în acelaşi timp au şi n-au dreptate. Denzel şi Hackman sunt doi actori remarcabili, iar interpretările lor pot fi in acelasi timp pline de nuanţe, dar şi explozive, iar scenariul le oferă nişte schimburi de replici excelente. Un exemplu : un dialog halucinant despre rase de cai în momentul cel mai tensionat al finalului. Quentin Tarantino a rescris neoficial dialogurile la cererea regizorului pentru a le face mai interesante, iar exemplul de mai înainte pare exact genul de dialog marca Tarantino (în plus există numeroase referiri pe parcurs la personaje de benzi desenate şi Star Trek). Personajele secundare sunt bine construite tot prin intermediul dialogului, altfel ele riscând să rămână stereotipuri neremarcabile. Atmosfera submarinului este superb realizată în tradiţia lui „Das Boot”. Camera de filmat se mişcă ameţitor printre membrii echipajului, aruncându-se la propriu prin toate colţurile culoarelor întunecate, iar decorurile şi imaginea filmului dau un fior de claustrofobie care adaugă la suspans. Prim-planuri cu feţe transpirate, membrii ai echipajului care urlă prin staţiile radio, deşi as fi crezut că în marină sunt învăţaţi să comunice calm şi clar, muzica adrenalinizată a lui Hans Zimmer, întregesc tabloul haosului, făcând parte dintr-un trend care nici până acum nu a dispărut din cinema-ul mainstream.
Marele câştig al filmului îl reprezintă faptul că nu este doar un film de acţiune ci şi o perspectivă incitantă asupra perspectivei plasării responsabilităţii declanşării unui razboi nuclear în mâinile unui comandant de submarin şi ce se poate întâmpla atunci când mecanismul ierarhic nu mai funcţionează într-un moment critic. De altfel, începând din 1996, decizia lansării arsenalului nuclear depinde numai de preşedintele Statelor Unite ale Americii. Probabil au văzut şi ei filmul.
Producătorul Jerry Bruckheimer şi regizorul Tony Scott şi-au unit forţele pentru a treia oară după „Top Gun” şi „Days of Thunder” şi au adus pe ecrane probabil cea mai bună colaborare a lor. Numele sumarinului este „Alabama”, înzestrat cu un arsenal nuclear, căpitanul său este un anume Ramsey (Gene Hackman), iar secundul său este un tânăr comandant, Hunter (Denzel Washington). În Rusia, forţe rebele conduse de extremistul Radchenko au pus stăpânire pe arsenalul nuclear, iar codurile de lansare criptate sunt singurul lucru care îi împiedică de la a declanşa Al Treilea Război Mondial. Submarinul „Alabama” primeşte misiunea de a se poziţiona în aşa fel încât să poată răspunde la o posibilă ameninţare înainte ca aceasta să se concretizeze. Însă războiul care stă să se declanşeze la suprafaţă, va izbucni pe puntea de comandă a submarinului. Ramsey şi Hunter reprezintă două şcoli de gândire diferite. Ramsey este un comandant cu experienţa a 25 de ani pe puntea submarinelor, un conducător ferm care crede în disciplina dură. Spre exemplu, în momentul în care un incendiu izbucneşte în bucătăria vasului, porneşte o manevră de antrenament, pentru a-i ţine pe oameni în formă. Hunter nu este însă de acord cu decizia sa, la care răspunsul lui Ramsey este : „We're here to preserve democracy, not practice it.” Hunter este tânăr, neexperimentat, cu o viziune modernă asupra războiului şi a modului de a conduce un submarin. Părerea sa despre posibilitatea unui război nuclear se observă în replica următoare : „In the nuclear world, the true enemy is war itself.” Animozităţile dintre Ramsey şi Hunter cresc de la începutul misiunii datorită acestor diferenţe de viziune. Un submarin rusesc îi atacă distrugându-le capacitatea de a primi mesaje, exact în momentul în care primeau o transmisiune de mare importanţă. Textul incomplet poate sugera fie un ordin de a lansa rachetele nucleare, fie un ordin de a anula misiunea. Ramsey este de părere că trebuie să atace, Hunter crede că ar fi bine să aştepte până când este reparată aparatura de recepţie pentru a vedea mesajul întreg. Cum relaţiile dintre cei doi nu sunt tocmai bune, un simplu schimb de argumente devine un război al orgoliior care degenerează în împărţirea submarinului în două tabere şi lupta acerbă pentru comanda submarinului, miza finală fiind chiar soarta lumii.
„Crimson Tide” trebuie să fie probabil cel mai bun film al lui Tony Scott şi unul din puţinele cazuri în care tehnicile sale stilistice nu acoperă restul filmului ci îl susţin. Montajul hiperactiv, cadrele texturate ultra-sugestive, muzica agresivă, toate sunt acolo, însă nu ele sunt acum vedetele filmului, ci, tensiunea remarcabilă scoasă în evidenţă de aceste tehnici, şi scenariul surprinzător al filmului. Da, conţine majoritatea clişeelor filmelor cu submarine, dintre care obligatoria scenă în care datorită avariilor care ameninţă integritatea vasului, căpitanul trebuie să ordone închiderea unui compartiment în care mai sunt încă oameni, sau scufundarea la o adâncime critică şi redresarea în ultimul moment. Dar pe langă elementele de acţiune, se construieşte un film serios, un duel tensionat între doi comandanţi care în acelaşi timp au şi n-au dreptate. Denzel şi Hackman sunt doi actori remarcabili, iar interpretările lor pot fi in acelasi timp pline de nuanţe, dar şi explozive, iar scenariul le oferă nişte schimburi de replici excelente. Un exemplu : un dialog halucinant despre rase de cai în momentul cel mai tensionat al finalului. Quentin Tarantino a rescris neoficial dialogurile la cererea regizorului pentru a le face mai interesante, iar exemplul de mai înainte pare exact genul de dialog marca Tarantino (în plus există numeroase referiri pe parcurs la personaje de benzi desenate şi Star Trek). Personajele secundare sunt bine construite tot prin intermediul dialogului, altfel ele riscând să rămână stereotipuri neremarcabile. Atmosfera submarinului este superb realizată în tradiţia lui „Das Boot”. Camera de filmat se mişcă ameţitor printre membrii echipajului, aruncându-se la propriu prin toate colţurile culoarelor întunecate, iar decorurile şi imaginea filmului dau un fior de claustrofobie care adaugă la suspans. Prim-planuri cu feţe transpirate, membrii ai echipajului care urlă prin staţiile radio, deşi as fi crezut că în marină sunt învăţaţi să comunice calm şi clar, muzica adrenalinizată a lui Hans Zimmer, întregesc tabloul haosului, făcând parte dintr-un trend care nici până acum nu a dispărut din cinema-ul mainstream.
Marele câştig al filmului îl reprezintă faptul că nu este doar un film de acţiune ci şi o perspectivă incitantă asupra perspectivei plasării responsabilităţii declanşării unui razboi nuclear în mâinile unui comandant de submarin şi ce se poate întâmpla atunci când mecanismul ierarhic nu mai funcţionează într-un moment critic. De altfel, începând din 1996, decizia lansării arsenalului nuclear depinde numai de preşedintele Statelor Unite ale Americii. Probabil au văzut şi ei filmul.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.