The Breakfast Club (1985)

Cu: Paul Gleason, Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, John Kapelos, Judd Nelson, Ally Sheedy, Ron Dean
Scenariul şi regia: John Hughes

John Hughes a murit în august anul acesta, dar rămîn în urma lui unele dintre cele mai de succes pelicule ale anilor 80 şi 90, pe care semnează ca scenarist, regizor sau producător: “National Lampoon’s Vacation”, ”Ferris Bueller’s Day Off”, “Weird Science”, “ The Breakfast Club”, “Some Kind of Wonderful”, “Sixteen Candles”, “Pretty in Pink”, “Planes”, “Trains and Automobiles”, “Uncle Buck”, “Home Alone” şi continuarea “Home Alone 2: Lost in New York”. Capacitatea sa de a se adresa adolescenţilor fără a le vorbi de sus, fără a le minimiza durerile şi mai ales fără a face greşeala de căpătâi a filmelor de gen - mutatul focusului pe generaţia trecută în loc de cea curentă au facut ca filmele sale să fie foarte bine primite. Câteva dintre ele au dat tonul a nenumărate seriale şi filme care menţionează măcar în treacăt emblematicul “The Breakfast Club”, de multe ori imitând scene întregi în speranţa că farmecul originalului va ridica nivelul copiei.

E uimitor câte se pot face într-un cadru restrâns şi cu o idee simplă: cinci adolescenţi foarte diferiţi de statuturi contrastante sunt obligaţi să îşi petreacă sâmbăta împreună în biblioteca şcolii, fiind pedepsiţi. Andrew (Emilio Estevez) e un sportiv popular cu posibilitatea de a face o carieră în wrestling, dar ambiţiile de genul acela sunt mai degrabă ale tatălui său decât ale lui. Presiunea constantă îl aduce în punctul în care îşi doreşte o accidentare permanentă şi îl face să îi terorizeze pe cei mai slabi ca el, fapte care îi cauzează un dezgust faţă de sine care adaugă şi mai multă presiun ... toate formând un cerc fără scăpare. Claire Standish (Molly Ringwald) e regina balului, premiul pe care se luptă două jumătăţi ale unei căsnicii ratate. Ea e răsfăţată şi răsplătită material, dar nu i se oferă nicio urmă de afecţiune reală. John Bender (Judd Nelson) e infractorul grupului şi singurul provenind din clasa muncitoare. Abuzul suferit acasă îl transformă într-un individ care se străduieşte din răsputeri să enerveze pe toată lumea. El este cel care pune întrebările dificile care stabilesc premisa. Brian Johnson (Anthony Michael Hall) este deşteptul grupului, un tocilar care nu poate să accepte o notă mică şi care, după o notă proastă la atelier face un gest necugetat. Şi în final, nebuna: Allison Reynolds (Ally Sheedy), o cleptomană şi o mincinoasă compulsivă care e ignorată sistematic în familie şi care trebuie să recurgă la gesturi dramatice pentru a se apropia de oameni. Ei vorbesc ca nişte adolescenţi ai vremiurilor lor şi încă replicile lor sună veridice (sau sunt eu foarte bătrână). Fiecare încearcă să iasă în evidenţă, să încalce norme, să fie unici. Dar mai presus de toate vor cu disperare să fie iubiţi pentru ceea ce sunt cu adevărat.

Acest film a pus bazele stereotipurilor vieţii de liceu: majoretele sunt frumoase şi populare, tocilarii sunt hărţuiţi zilnic şi ciudaţii sunt arătaţi cu degetul. Sincer, nu îmi amintesc ca viaţa de liceu să fi fost aşa stresantă în era cretacică. Evident că exista dorinţa de a nu fi la baza piramidei sociale, dar, în afară de asta, era frumoasă. Sau aşa ar trebui să fie pentru toţi. Scenariul nu are nevoie să surprindă: tâlcul poveştii e că măştile generice ascund probleme de familie banale, dar nu nedureroase. Nimic nu e dus la extrem pentru că un asemenea truc ieftin ar îndepărta exact publicul ţintă, cei care ar trebui să îşi poată alege câte un personaj şi să zică: "Fix aşa eram eu în clasa a 10a!". John Hughes preferă autenticitatea în locul exagerărilor de orice fel.

Se pare că tot autenticitatea e şi unul dintre punctele tari ale distribuţiei. Se completează foarte bine şi fiecare îşi intră în rol fără niciun efort aparent, întorcându-se în adolescenţă in mod natural. Acesta ar fi unul dintre argumentele pe care le-aş aduce pentru a susţine distribuţia de tip “Beverly Hills 90210” (vă amintiţi adolescentul de 16 ani cu început de chelie Dylan McKay? dar pe Andrea, editoarea ziarului liceului ajunsă la menopauză?): faptul că o experienţă mai mare duce la o interpretare mai reuşită, evitându-se astfel stridenţa sau lipsa de orice talent (Shanae Grimes şi jocul ei de epileptică pe steroizi e jenant de privit şi imposibil de ignorat, din păcate timpul în cazul ei nu cred că mai poate repara ceva).

Scenariul lui John Hughes conţine o replica: "atunci când te maturizezi îţi moare sufletul". El a vrut să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla cu personajele lui, astfel încât a refuzat toate ofertele de a realiza o continuare, deşi ştia ce se va întâmpla cu fiecare. Nimeni nu va vedea pe ecrane altceva decât cele 90 de minute din vieţile lor. Şi poate e mai bine aşa, poate din acest motiv lumea încă nu s-a săturat încă de unul dintre cele mai menţionate filme din toate timpurile, un adevărat clasic al filmelor cu adolescenţi.