The Ugly Truth (2009)

Cu: Gerard Butler, Katherine Heigl, Cheryl Hines, Bonnie Somerville, Bree Turner, Vicki Lewis

Regia: Robert Luketic

Scenariul: Nicole Eastman

Rating: R for sexual content and language.

Când citeşti un rezumat al filmului “The Ugly Truth” sau vezi un trailer, se poate să rămâi cu senzaţia că nu poate fi atât de rău pe cât pare. Adică totuşi o conţine pe Katherine Heigl, pe lângă puzderia de clişee care au transformat “Knocked Up” într-o senzaţie (bărbat: amuzant, relaxat şi cu frică de a se aşeza la casa lui, femeie: responsabilă, stresată şi cu frica de nu rămâne singură). S-ar putea să fii tentat să vezi părţile pozitive: “Măcar nu e despre extratereştri!” sau „Măcar nu conţine nuditate frontală totală” sau „Măcar Seth Rogen s-a ţinut departe de ăsta!”. Aceste senzaţii sunt înşelătoare şi dăunează clarităţii judecăţii: eu am văzut trailerul în timp ce scriam recenzia şi am avut tendinţa să urc nota cu cel puţin un punct pentru că părea mult mai amuzant decât ce ţineam eu minte. Acel trailer are absolut toate glumiţele mediocre, singurele care sunt atinse de o urmă de umor.

Aşteptările mele erau joase încă de când am auzit că Heigl interpretează din nou un personaj nedemn de talentul ei, aşa cum mereu se plânge de fiecare dată (prima oara: după „Knocked Up”) de parcă nu i s-ar da scenariile să le citescă înainte de a-şi semna numele pe cecul ăla cu şase zerouri. Ei bine, am văzut “27 Dresses”. Am văzut şi “Knocked Up”. Şi vreo patru sezoane de pseudodrama care e sitcomul “Grey’s Anatomy”. Am văzut că e o actriţă foarte talentată, chiar şi atunci când i se dau replici de trei metri lungime şi un milimetru adâncime, pe deasupra are şi o rară calitate de a se face plăcută indiferent de nivelul de penibil în care se scufundă personajul ei. Acest film e cea mai proastă mişcare a carierei ei (da, am inclus şi „Grey’s” – deşi, ca să fiu corectă, nu am ajuns la partea cu „Izzie are vise umede cu Denny”) şi sper că strânge pe undeva bani sau îi investeşte, pentru că nu are cum să o mai ducă mult cu actoria dacă o ţine tot aşa, e foarte greu să ieşi din tipologia în care tu singur te-ai complăcut. Personajul interpretat de ea, Abby Richter, e un fel de tanti din “Sex and the City”(filmul), doar că fără haine extravagante, fără să aibă parte de sex şi fără prietene (nici măcar rude) cu care să vorbească despre singurul subiect în jurul căruia se învârte lumea: bărbaţii – nevoile lor, aşteptările lor de la femei şi tot ceea ce este necesar pentru a obţine acea relaţie glorioasă care duce la căsătorie, care e tot ce vor femeile şi în acelaşi timp coşmarul oricărui bărbat. Pentru că Dumnezeu ştie că nu s-au făcut destule filme axate pe aşa-zisul „război al sexelor” şi acest film este FOARTE original. Şi deci ea se vede forţată să apeleze la un străin, Mike Chadway, un fel de Dan Diaconescu amestecat cu Bivolaru, prezentator al unui talkshow despre sex, maimuţe şi alte orătănii. Farmecul şi aşa anemic al lui Heigl e tocat mărunt de dialogul nefiresc şi de certurile neamuzante dintre ei care par a dura o eternitate şi din care inmugureşte subit o dragoste total nesusţinută de evenimentele anterioare.

De Gerard Butler nu mai zic nimic, mi-e milă. Alte personaje nu mai sunt. Îmi amintesc vag de o păpuşă Ken care se dezbracă la un moment dat, dar nu prea mi-a păsat de el pentru că era atât de clar introdus în scenariu ca să aibă cuplul principal de ce se împiedica încât ar fi putut foarte bine să poarte o pancardă cu: „obstacol în calea iubirii adevărate”. O cutie cu eticheta asta ar fi făcut asta pe gratis.

Nu vreau să credeţi că nu mi-a plăcut filmul pentru că era misogin. Nici vorbă de aşa ceva: dacă e cineva prezentat prost aici, acela e sexul masculin. Femeile sunt nişte isterice idioate care nu reuşesc să găsească pe nimeni dornic de a face sex cu ele şi din acest motiv uneori ajung să poarte chiloţi vibratori la şedinţele de afaceri. Care pornesc în public. Ha. Ha. Ha. Nimeni, de la filmul mut încoace, nu s-a gândit la aşa ceva. Excepţie făcând Nora Ephron, scenarista care a scris “When Harry Met Sally”. Şi Mark Neveldine şi Brian Taylor, scenariştii thrillerului “Crank”. Şi aproape orice scenarist de sitcomuri sau filme seria B din ultimii 20 de ani. Am fost chiar uşurată că eram femeie în sala respectivă de cinema. Pariez că şi Gerard Butler şi-ar fi tăiat braţul stâng ca să joace orice alt rol în afară de al lui. Singurele care au fost mai umilite decât el au fost gemenele care se luptau în gelatină. Dar pe ele le-am înţeles pentru că asta era şansa lor la celebritate. Dar dacă eşti deja o vedetă, DE CE să-ţi faci aşa ceva? Personajul lui nu era nici măcar abraziv ca cele care i se dau de obicei lui Rogen. Nici măcar dur. Nici măcar rău. Nici măcar distractiv. Era doar o caricatură absurdă a BĂRBATULUI adevărat, aşa cum este el văzut de scenarista cu grave probleme de percepţie: el începe ca un posibil violator în serie cu capsa pusă şi termină ca un adolescent la prima dragoste.

Nu este un film pentru cei care se enervează uşor. Un posibil test pentru a verifica dacă la sfârşit veţi fi tentaţi să strângeţi casierul cinematografului de gât până returnează banii daţi pe bilet este acesta: Ai putea să vezi “Dude, Where’s My Car?” fără să schimbi canalul? Ai râs de minim două ori văzându-l? Râsetele respective au fost cauzate de vreo replică şi nu erau ironice? Dacă răspunsul e da la toate cele trei, atunci puteţi să vedeţi acest film.