Cu: Tony Goldwyn, Monica Potter, Sara Paxton, Garret Dillahunt, Martha MacIsaac, Riki Lindhome
Regia: Dennis Iliadis
Scenariul: Carl Ellsworth
Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.
Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).
Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.
Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.
Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.
Scenariul: Carl Ellsworth
Pentru că serialul “The Beautiful Life: TBL” a avut premiera săptămâna trecută, am vrut să văd de ce e capabilă actriţa principală, Sara Paxton, de care am auzit mai multe decît am văzut, aşa că am ales “The Last House on the Left”, remake-ul filmului omonim al lui Wes Craven din 1972. Şi cum în general evit filmele sângeroase (n-am văzut decât primele părţi din francizele "Saw" şi "Hostel", doar din curiozitate şi doar printre degete), am fost surprinsă să aflu că ceea ce a fost prezentat ca un film de groază cu buget redus era de fapt un thriller brutal.
Filmul debutează cu o evadare dintr-o maşină de poliţie care transportă un deţinut. Făptaşii nu se grăbesc deloc, de fapt au timp să şi tortureze poliţiştii, fapt care demonstrează una din două: ori nu le pasă de şansele lor de trecere a graniţei, ori sunt nişte psihopaţi sadici. Spoiler: e a doua variantă! În calea lor spre libertate stau la un moment dat două adolescente pe care le răpesc,
le torturează şi le ucid, respectiv, violează. E nedrept, crud şi prezentat fără menajamente. Şi din punctul acela, începi să vrei să-i vezi suferind. Norocul lor se schimbă când sunt forţaţi să se adăpostească de o furtună într-o casă de vacanţă de lângă lac. Acea casă se întâmplă să aparţină părinţilor fetei pe care au lăsat-o să moară în lac. Când aceştia îşi dau seama pe cine au primit
în casa lor, începe o luptă fără milă pentru supravieţuire şi răzbunare. O luptă chiar educaţională: sunt prezentate peste zece modalităţi de a ucide/mutila pe cineva folosind doar aparatură şi ustensile casnice (n-am să mai privesc niciodată un cuptor cu microunde cu aceiaşi ochi).
Deşi un novice în industria filmului, Dennis Iliadis se descurcă onorabil, chiar dacă mişcările camerei de luat vederi sunt uneori nesigure şi oscilează (intenţionat?) între brusc şi lent. Dacă vreodată s-a făcut un film care nu avea nevoie de scenariu, acesta e: ceea ce spun personajele nu e important, dar ceea ce fac spune totul. Nu-mi amintesc nicio replică (cu toate că, într-o
scenă, antagonistul îi descrie tatălui fetei cum a violat-o pe fiica lui, lucru care ar fi trebuit să îmi rămână întipărit în memorie), îmi amintesc doar scene vizuale: pădurea, lacul, pozele de pe frigider, ploaia şi sângele. Faptul că nu toată acţiunea se petrece noaptea e o mişcare inteligentă, făcând loc uneia dintre cele mai eficiente scene ale filmului, cea a violului/crimei, o scenă al cărei efect e amplificat de faptul că se petrece în plină zi, aproape de un şantier de construcţii care putea fi scăparea fetelor. Această scenă pregăteşte spectatorul pentru ce va urma, şi deşi pare greu de găsit o pedeapsă pe măsura gravitatăţii faptelor lor, pregătiţi-vă să fiţi uimiţi.
Sara Paxton, motivul aventurării mele pe tărâmurile macabre ale thrillerului modern, este foarte bună în a exprima inocenţă şi vulnerabilitate, asta reprezentând de altfel şi sarcina ei principală: să ne facă să urâm evadaţii din tot sufletul pentru ceea ce i-au făcut. Părinţii, Monica Potter şi Tony Goldwyn, sunt de asemenea buni, furia şi panica lor fiind vizibile şi explicabile. Cei patru criminali sunt convingători şi ameninţători, fiecare reprezentând cel puţin câte o boală psihică distinctă: paranoia, schizofrenia, deviaţia sexuală şi depresia. Luaţi împreună sunt o combinaţie periculoasă, distructivă şi autodistructivă. Întrebarea ridicată de creatorii originalului şi pentru care imitatorii nu pot să îşi asume meritele este: care e limita dintre nevoie şi plăcere, victimă şi criminal, dreptate şi răzbunare, necesar şi crud? Şi cât de departe eşti dispus să mergi pentru a supravieţui? Eu una, cred că până la leşin.
Filmul nu aduce nimic nou industriei de filme dure, şi poate părea prea lung şi previzibil, mai ales celor care vin atraşi de violenţa promovată. Este foarte posibil să cadă şi în nefericita categorie a filmelor prea violente pentru publicul larg (cei ca mine), dar prea puţin violente pentru amatorii genului (cei ca Skellington). Are câteva lipsuri la capitolul plauzibilitate pe care vă las să le descoperiţi voi. Dar per total, e o încercare decentă de reeditare a unui clasic nihilist al anilor '70.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.